Ce fac maeștrii scenei în izolarea de pandemie. Interviu cu actorul Cristian Şofron, directorul Teatrului „Odeon”

Actorii sunt ca sportivii, dependenți de spectatori… Dar incomparabil mai dezavantajați, nu numai acum, dar în special în acest timp subjugat de coronavirusul ucigaș SARS-CoV-2, pentru că meciurile se pot juca fără spectatori, pe când spectacolele de teatru în niciun caz…

Actorul Cristian Șofron, directorul Teatrului „Odeon” a dezvăluit, în exclusivitate pentru FANATIK, ce fac maeștrii scenei în izolarea de pandemie și a depănat amintiri, de la primul film la… Steaua și Lăbuș!

FANATIK l-a contactat pe directorul Teatrului „Odeon”, apreciatul actor Cristian Șofron (să nu spuneți că mai este vreun român care n-a văzut „Toate pânzele sus!”…) pentru a ne lămuri ce fac maeștrii scenei în această perioadă potopită de pandemia de COVID-19, fără spectacole și fără spectatori.

Așadar, „Mihule” (prietenii știu de ce…), de când ați suspendat activitatea la Teatrul „Odeon”?
– Recunosc, Teatrul „Odeon” a fost printre primele instituții de cultură care a considerat că trebuie să protejeze activ spectatorii, dar și lucrătorii proprii. Am întrerupt activitățile cu mare părere de rău, cu durere, dar… am făcut-o. A trebuit s-o facem…

Deși eram în ultima fază cu repetițiile la un mare spectacol, un muzical celebru, „Cabaret”, în regia lui Răzvan Mazilu și la începuturile altuia, „Proiectul Revoluția”, am considerat că trebuie să ne raliem și noi, oricât de dureros și de dur era, la efortul comun de a opri acest blestemat virus.

Digi24.ro

O fetiță le-a spus părinților că are un monstru în cameră, dar ei nu au luat-o în seamă. Ce au descoperit după i-a șocat: „Un coșmar”

Cum este viața actorului ținut în izolare la domiciliu, acesta fiind prin definiție o persoană publică, o persoană socială, care trăiește în primul rând pentru și prin spectatorii săi?

– (oftează și rămâne un moment pe gânduri…) Nu vreau să… mă… să ne victimizăm, dar e greu, foarte greu… Așa cum  spuneai actorii sunt persoane active, mereu în căutări, în acțiune, în activități… Cel mai greu este, probabil, lipsa „contactului” direct cu Spectatorul, cu cel pentru care noi existăm de fapt… Fără El, Spectatorul, tot zbuciumul nostru zilnic… și, de ce nu?, și nocturn de multe ori!… este inutil…

Cum reușești să plătești salariile actorilor în lunga perioadă în care teatrul este închis?

– (alt oftat…) Offf… încercăm să găsim soluții… și, atâta timp cât acest lucru va fi posibil, legal, vom încerca să-l facem. Atenție, din nou spun, suntem conștienți de efortul pe care trebuie să-l facă întreaga țară în această perioadă și dacă ni se va cere, vom proceda în consecință.

Să fiu bine înțeles: teatru înseamnă în primul rând actori, dar nu numai! Sunt mulți colegi, de la alte departamente, tehnice, administrație, achiziții, financiar, și altele care fac parte din echipa Teatrului „Odeon”! Și față de ei trebuie să am aceeași grijă, aceeași înțelegere…

Digisport.ro

”Tatăl meu `a explodat`!” A spus totul după 7 ani: ”Eram minoră și e o infracțiune”. Cu ce se ocupă tânăra

„Cu toată pasiunea și profesionalismul lor, actorilor o să le fie foarte greu să reintre în acel ritm creator, în acea magie a repetițiilor…”

Când condițiile de prevenție împotriva pandemiei de COVID-19 vor începe să se relaxeze, cât timp vă trebuie, ca teatru vorbesc, să începeți spectacolele? Mă gândesc că nu s-au mai făcut repetiții de atâta timp, cât le trebuie actorilor să-și intre „în formă”? Ca și sportivii, au nevoie, cred, de o perioadă de readaptare pentru a reuși să joace bine, ca să păstrez paralelismul…
– Hmmm… poate că aici ne despărțim puțin… (zâmbește, primul zâmbet de când a început interviul) …deși, da, sunt de acord că ne întâlnim în câteva puncte cu sportivii de performanță, ba chiar adaug la argumentele tale un altul: și actul artistic teatral, și manifestarea sportivă sunt efemere. Ele se desfășoară și… dispar! Bine, nu mă refer aici la înregistrări, la filmări…

Așadar, să revin la întrebare, consider că pentru a relua un spectacol din repertoriul curent, sunt de ajuns două, trei zile de repetiții. Suntem profesioniști! Lucrurile se complică foarte tare la perioada de repetiții. Și îți dau un argument clar: echipa de realizatori ai spectacolului „Cabaret”, care, așa cum spuneam, era în ultima fază a repetițiilor înainte de marea premieră!

Păi, gândiți-vă: după luni și luni de „chin” artistic, cum îl mai denumesc eu, plăcut desigur, dar extrem de dur, după zeci de zile de exerciții fizice, coregrafice, după ce fuseseră finalizate cele câteva zeci de momente coregrafice, după sute, și nu exagerez deloc, crede-mă!, de ore de canto și aducere aproape de perfecțiune ale cântecelor atât de cunoscute din spectacol… și… și… și… iată că această perioadă i-a pus „la pământ”. Cu toată pasiunea și profesionalismul lor, o să le fie foarte greu să reintre în acel ritm creator, în acea magie a repetițiilor… Dar, desigur, o vor face, cu gândul la cel pe care-l aminteam și mai sus – El, Spectatorul!

Când crezi tu că s-ar putea întâmpla asta?

– Nuuu… nuu… asta nu mă întreba! Nu vreau să-mi dau cu părerea! Nu agreez deloc situațiile în care fel și fel de persoane, majoritatea fără habar de domeniu, nu că își dau cu părerea, dar afirmă cu tărie niște super certitudini, dau zile, mă mir că nu și ore!, când se va încheia acest coșmar… Încerc să imprim trupei o zonă de calm… atât cât se poate… de încredere. Și bucuria gândului că, odată toate acestea fiind trecute, ne vom putea întoarce cu toții, încet, încet, la menirea noastră, aceea de a emoționa, de a bucura publicul.

„Împreună cu Primăria Municipiului București, avem un proiect în care actorii noștri sună la telefon câteva sute de seniori din București”

Ce poate face directorul unui teatru în această perioadă pentru actorii săi lipsiți de „obiectul muncii”?

– Aaaa… asta-i  altceva! Eu vă pot spune ce am încercat, ce am făcut eu. Așa cum mai spuneam, am încercat să-i țin permanent „în priză”. Actorii Teatrului „Odeon” își continuă activitățile și acasă.

Își păstrează prospețimea fizică, se antrenează, fac exerciții de canto și vorbire, țin permanent „legătura” cu spectacolele care se vor relua, printr-o reîmprospătare continuă a textelor, a intențiilor, a mișcării scenice și tot așa… Studiază tot ce înseamnă pregătirea pentru noile spectacole ce vor fi montate, pentru că vor mai fi!, la „Odeon”.

Dar pentru iubitorii de teatru văduviți de teatru ce poți face?

– Da, asta e o altă problemă. Sunt atâția oameni iubitori de teatru care suferă și ei în aceasta perioadă grea. Și nu numai aceștia. M-am gândit… ne-am gândit să venim în sprijinul lor. Știu, e atât de prezent acum online-ul….

Teatrul „Odeon” a ales să nu intre în sarabanda unor banalități savante, a unor produse online îndoielnice. Am ales să fim foarte selectivi în postările noastre. Am propus o strategie clară a aparițiilor „Odeon”! Am stabilit o unitate în gândire și o continuitate stilistică a demersurilor noastre pe online.

Și rezultatele s-au văzut… se văd… Portrete video ale trupei de actori… Povești spuse de colegii actrițe și actori, uneori împreună cu copiii lor… Versuri, proză, rostite pe diverse canale audio… Și nu ne-am oprit aici…

Am încercat să ne implicăm mai mult și în zona socială. Așa că, împreună cu Primăria Municipiului București, avem un proiect în care actorii noștri încearcă să fie lângă cei singuri în această perioadă grea, ei sună la telefon câteva sute de seniori din București. Colegi artiști retrași din activitate, dar și foarte multe persoane din afara scenei, din afara culturii. Reacțiile au fost absolut încântătoare. Și de partea seniorilor, dar sunt formidabile și reacțiile actorilor după respectivele convorbiri.

Tot în zona socială, avem o propunere de proiect cu o asociație care se ocupă de copiii afectați de sărăcie, care în aceste zile sunt și mai vulnerabili. Personalități ale Teatrului „Odeon” vor citi scurte povești, îndemnând ascultătorii să contribuie la ajutorarea copiilor cu probleme financiare.

Mai avem un proiect foarte valoros, credem noi, „Farmecul discret al amintirii”, în care actori ai teatrului vor rosti texte, monologuri din spectacolele de succes ale „Odeonului”, adunate într-o formă artistică specială de regizorul Dragoș Galgoțiu.

Desigur, de mare impact sunt difuzările cu spectacolele ce valorifică valoroasa istorie a Teatrului „Odeon”, în programul „Mari spectacole@Odeon”.

De asemenea, vom demara un proiect cu un important liceu din capitală, în care actorii teatrului vor imprima materiale necesare elevilor la bacalaureat și nu numai. Apoi o premieră cu un spectacol lectură… Și da, mai avem și alte planuri!

Cred însă cu tărie că emoția, legătura specială, unică a Teatrului, nu se poate atinge decât prin prezența fizică, prin contactul direct al sufletelor și al minților celor două „părți” implicate: Actor-Spectator! Da… noi am vrea să ne întoarcem cât de curând pe scenă, cu publicul în sală…

Dar pentru tine ce faci? Ce face Cristian Șofron toată ziua acasă?

– Crede-mă, sunt poate mai „prins”, mai ocupat decât în perioada când mergeam zilnic la teatru… Sunt toată ziua conectat cu colegii actori, cu minunatul PR al teatrului, cu cei ce trebuie să facă permanent acte și documente.

Încerc să găsesc soluții, să aplanez conflicte, să mediez orgolii… Și, desigur, mă lupt cu această nesiguranță a perioadei următoare. Când ne întoarcem în teatru, pe scenă, cum, în ce formulă și tot așa…

Întrebarea obsedantă care îl urmărește din adolescență!

Ți-ai revăzut filmele în perioada asta de stat acasă? Care îți este cel mai drag?

– Nu prea. Să-ți spun un secret, dar să rămână între noi: eu nu prea mă plac în filmele mele. În ultima vreme au fost difuzate de zeci de ori poate mai toate producțiile în care am fost și eu. Au fost și unele de care, recunosc, aproape că și uitasem…

Mă bucură că, iată, după ceva ani, publicul se uită cu mare plăcere la filmele românești… mai vechi… Eeee, sigur, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”… „Moartea lui Ipu”… m-a marcat hotărâtor, deși eram atât de… tânăr. Sau poate tocmai de aceea. Ce să mai zic de „Toate pânzele sus!”… dar și „Noi, cei din linia întâi”, „Triunghiul morții” și atâtea altele… Amintiri, bucurii, prietenii pe care nimeni nu mi le va putea lua vreodată.

Dar cel care te… stresează cel mai mult?

– (râde brusc) Ha, ha, ha! Urâtă întrebare… Hmmm… Niciunul… Fac parte din viața, din creația mea…Toate!

Cât timp te-a urmărit, obsesiv, întrebarea „Ce mai face Lăbuș?” (n.a. – câinele musului Mihu din „Toate pânzele sus!”)?

– M-a urmărit? Mă urmărește încă!!! Glumesc, desigur. M-a amuzat întotdeauna întrebarea, nu rar întâlnită, asta… „Ce mai face Lăbuș?”…  M-am învățat să răspund în mai multe feluri, dar, cel mai des spun: „E bine, sănătos, e în cartea recordurilor medicale cu anii pe care-i are…”. Mi-a fost un bun „partener”, ne-am înțeles bine și… poate am făcut un lucru bun…

Dar, ca fapt divers, în câteva din filmele mele am mai avut „parteneri” … canini. Îmi aduc aminte că și în „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” era un câine-lup lângă mine, și în serialul coproducție cu Germania și Franța după „Doi ani de vacanță” de Jules Verne aveam un ciobănesc alb…

La 9 ani le dădea replica lui George Constantin, Alexandru Repan sau Ștefan Iordache pe scena „Nottara-ului”!

Cum ai ajuns în lumea cinematografiei? Care a fost primul tău film?

– (se gândește, își trece mâna peste frunte parcă vrând să alunge o amintire…) E mult de povestit… De pe la șapte ani eram la cercul de teatrul al „Palatului Copiilor” din București. De acolo am făcut niște filme de scurt metraj, apoi am fost distribuit în două spectacole la Teatrul „Nottara”: „Și eu am fost în Arcadia” de Horia Lovinescu și „O lună la țară” de Turgheniev. Aveam cam nouă ani. Îți dai seama? La vârsta aia să exiști pe scenă și în viață lângă George Constantin, Alexandru Repan, Dorin Varga, Ștefan Iordache!

Acolo m-a văzut Sergiu Nicolaescu și m-a chemat la niște probe pentru „Moartea lui Ipu”. Ca să scurtez, m-a ales și m-a distribuit. Ăsta a fost primul meu film „mare”, mai bine-cunoscut sub denumirea „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”.

Câți ani aveai când s-a turnat acest film de referință nu numai în cariera ta, ci în istoria filmului românesc îndrăznesc eu să spun?

– Da, multă lume, specialiști sau doar spectatori consideră acest film unul dintre cele mai valoroase producții din întreaga istorie a cinematografiei noastre. Câți ani aveam? Când au început filmările aveam vreo 9-10 ani…

Amza Pellea și Sergiu Nicolaescu, OAMENII – „Să scrii cu majuscule!” – care l-au făcut actor

Ladies first, așa că… actrița preferată? Dar actorul? Modelul tău?

– Am avut o uriașă șansă. De fapt nu una, ci mai multe. Am avut ocazia să debutez, copil fiind, lângă Amza Pellea. Un actor uriaș dar, mai ales un OM deosebit, special, care m-a luat sub aripa sa și m-a îndrumat din aproape în aproape pe toată perioada filmărilor… Îi port și-i voi purta o recunoștință și o dragoste eternă.

Dar, la fel de importantă  a fost, desigur, întâlnirea cu Sergiu Nicolaescu. Cel ce mi-a dat șansa acestui prim rol important și care m-a păstrat lângă el, cu roluri importante sau de mai mică întindere, în mai toate filmele, toată viața lui… Pot spune că mare parte din evoluția mea artistică în cinematografie i se datorează cu prisosință…

Apoi, cum spuneam, la Teatrul „Nottara” am jucat lângă George Constantin, Ștefan Iordache, Ștefan Sileanu, Gilda Marinescu, Emil Hossu, Lucia Mureșan, Dragoș Pâslaru, Adrian Pintea, dragul de George Alexandru și mai pot adăuga nume minunate… în filme, Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu… care, peste ani, mi-a fost profesor la facultate… Doamne, ce Profesor! Cu „P” mare! Și câți alții… Acum am o trupă absolut minunată la „Odeon”… Și mă întrebai de modele!? Am fost… sunt un privilegiat, știu…

„Ca actor, coleg, dar mai ales ca om, am trecut cu greu peste perioada când l-am pierdut pe bunul meu prieten George Alexandru”

Care a fost cel mai greu moment al carierei tale de actor?

– Ca actor, coleg, dar mai ales ca om, am trecut cu greu peste perioada când l-am pierdut pe George (n.a. – George Alexandru). Mi-a fost și vreau să cred… nu, de fapt știu!… că și eu i-am fost extrem de aproape, foarte drag…

Chiar dacă ne certam, ne contraziceam pe multe teme, chiar și sportive, fiecare ținând cu altă echipă de fotbal, el era mare dinamovist, tot timpul a fost între noi o putere de înțelegere absolut specială. Momentele de bucurie, dar și de tristețe petrecute cu el rămân printre cele mai importante amintiri ale sufletului meu.

Cu ce regizor ai lucrat cel mai bine… te-ai simți tu, ca actor, cel mai bine?
– În teatru am debutat ca profesionist cu alt mare plecat prematur dintre noi, Alexandru „Ducu” Darie, în „Amadeus” de Peter Shafer, la Oradea. Ducu… O minune de om și un regizor magnific. Un regizor și un prieten care a însemnat enorm pentru mine! Apoi, cum să nu-i amintesc pe Dan Micu, Alexandru Dabija… și, desigur, alții și alții…

Bine, peste toți, cum ți-am spus, numărul unu în sufletul meu, care a fost numărul unu și cronologic, a fost și va rămâne întotdeauna marele regizor… de fapt, mai corect, marele om de film și OM Sergiu Nicolaescu.

Dar parteneri de scenă? Sau… partenere?

– În general m-am înțeles foarte bine cu mai toți partenerii de scenă sau platou de filmare. Cât despre partenere… prefer anonimatul… apropo de „ladies first” al tău de mai înainte… Să fim „gentlemen first of all”… (n.a. – gentlemani înainte de toate).

„Gașca” din „Șincai” și… „Pistruiatul”!

Ce rol ai fi vrut să joci… ai vrea să joci și nu s-a întâmplat până acum?

– Nu, nu sunt dintre actorii care-și doresc cu ardoare un anumit rol! E riscant! Chiar dacă, în meseria noastră, ce poți face azi nu prea mai poți face mâine… Fiecare rol are vârsta lui…

Ce rol ai regretat cel mai mult că l-ai ratat și din ce motive l-ai ratat?

– N-am fost invidios niciodată! Dar nu pot spune că mi-a picat bine faptul că n-am putut face niște roluri importante pentru că eram prins în alte filmări. Dar, așa se întâmplă nu odată actorilor: sunt perioade când ai trei, patru propuneri deodată, trebuie să alegi și sunt alte perioade când stai… și aștepți…

Ca să mai zâmbim măcar un pic, am un grup de prieteni minunați din liceu, de la „Gheorghe Șincai”, cu care mă văd, acum doar pe Zoom, în fiecare vineri de vreo… 22 de ani, când am „comemorat” (râde amintirilor) 20 de ani de la terminarea liceului, care-mi fac și acum glumițe și mă șicanează cu… Pistruiatul, rol pe care l-am ratat pentru că filmam altceva…

Apropo de asta… Vezi, și aici am avut șansă! Să ții legătura, să fii aproape de colegi de liceu, oameni minunați, atâția și atâția ani… o întâmplare magică… nu?

„Cum adică cine ia titlul?! Steaua, desigur!!!”

Dacă tot ne-am întors la liceu, cu ce echipă de fotbal țineai atunci? Sau ții și-acum… De când și de ce?

– Aaaa, ai intrat pe teren! Ai făcut ce-ai făcut și m-ai dus pe gazon… Da, domnu’, am o echipă cu care țin de mic copil. Sunt stelist!

Tatăl meu a fost în MApN și, deși nu era mare microbist, mi-a dat de înțeles că ar fi bine să țin cu echipa Steaua. M-am conformat  și de atunci o urmăresc… în sus și în jos… Dar, recunosc, mă uit cu plăcere la mai toate meciurile interesante, atunci când pot.

Cine crezi că ia titlul dacă se mai reia campionatul?

– Glumești?! Cum adică cine ia titlul?! Steaua, desigur!!!

Nu pot încheia interviul fără să te întreb ce mai face Lăbuș?

– Ți-o iei, fii atent!!!

Mulțumesc, Maestre, să ne revedem sănătoși la Teatrul „Odeon” sau pe alte scene pe unde mai joci!

– Să dea Dumnezeu! Să mai avem răbdare, să mai stăm izolați, să nu ne grăbim să ieșim din case ca să ne putem bucura iarăși de viață! Cu toții! Împreună!

• „Menirea mea este cea de actor, nu cred că aș fi făcut altceva în viață”
• „Teatrul nu a murit niciodată, a trecut prin perioade complicate, grele, dar, după cum se vede, n-a murit nici în această perioadă cumplită pentru toată omenirea, şi sunt convins că nu va muri nici în perioada de criză majoră care va urma”
• „Niciodată n-am putut să fac departajarea între teatru și film, aşa cum nu pot să răspund niciodată la întrebarea «Ce vă place mai mult, comedia sau tragedia?». Toate zonele sunt importante atâta timp cât ajung la public”
• „La Teatrul Odeon, deși am permisiunea legală de a juca, am considerat că ar fi mai bine să nu amestec lucrurile și să rămân la zona de management, de directorat”
• „Joc… sau mai bine zis jucam înainte de nenorocirea asta cu coronavirusul la Teatrul Nottara, teatru de care mă leagă zeci şi zeci de ani. Am debutat la Nottara când aveam vreo 9 ani, și sunt în distribuția pieselor «Cum vă place» de Shakespeare, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, «Figaro» şi în «Trei nopţi cu Madox». Sunt spectacole unde abia aștept să mă revăd cu publicul meu drag când va trece pericolul de pandemie. Pentru că va trece!”
• „«Toate pânzele sus!» este filmul care mi-a adus cea mai mare popularitate, şi nu mă feresc de acest cuvânt, dar până la el eu făcusem deja mai multe filme şi e important pentru mine că lumea mă întreabă și de primul meu filmul cu Sergiu Nicolaescu, «Atunci i-am condamnat pe toți la moarte», considerat de specialiști, dar și de spectatori unul dintre cele mai valoroase producții din întreaga istorie a cinematografiei noastre”
• „Sunt convins că nu trebuie neapărat să înlocuim un Gheorghe Dinică, un Ștefan Iordache, un George Constantin, ca să dau doar câteva nume uriașe, este foarte greu să vină cineva în locul lor, dar sunt actori tineri capabili să interpreteze roluri memorabile care vor rămâne în memoria spectatorilor ca și marii lor înaintași”
• 9 ani avea Cristian Șofron când a debutat pe scenă, la Teatrul „Nottara”
• 1983 este anul în care Cristian Șofron a absolvit „Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa Octavian Cotescu
• 2018 este anul din care Cristian Șofron este director general/manager la Teatrul „Odeon”