Ce înseamnă soluția „două state” în conflictul dintre Israel și Hamas. Netanyahu câștigă doar războiul, nu și pacea

În ultimele săptămâni, premierul israelian și-a reiterat refuzul pentru soluția „două state” la criza israeliano-palestiniană, soluție pe care mulți o cred rezolvarea acestui conflict istoric. „Nu voi face nici un compromis în ceea ce privește controlul deplin al securității israeliene asupra întregului teritoriu de la vest de Iordania – iar acest lucru este contrar unui stat palestinian”, a declarat el.

Netanyahu: „Suntem pe drumul spre victoria absolută, nu există altă soluție”

Miercuri, Netanyahu a respins și propunerea de încetare a focului înaintată de Hamas și a promis că va continua ofensiva militară a Israelului în Gaza până la „victoria absolută”. Benjamin Netanyahu a făcut aceste declarații la scurt timp după ce s-a întâlnit cu secretarul american de Stat, Antony Blinken, care a efectuat un turneu în regiune în speranța de a se ajunge la un acord de încetare a focului.

„Suntem pe drumul spre victoria absolută”, a declarat Benjamin Netanyahu, adăugând că operațiunea va dura luni, nu ani. „Nu există o altă soluție”. El a exclus orice acord care ar lăsa controlul total sau parțial al Hamas asupra Fâșiei Gaza. De asemenea, Netanyahu a declarat că Israelul este „singura putere” capabilă să garanteze securitatea pe termen lung. Premierul a cerut, de asemenea, înlocuirea agenției ONU pentru refugiații palestinieni, UNRWA, implicată într-un recent scandal.

Ca răspuns la propunerea Israelului, elaborată împreună cu Statele Unite, Qatar și Egipt, Hamas a prezentat un plan detaliat în trei etape de 45 de zile, totalizând 135 de zile. Planul prevedea eliberarea treptată a tuturor ostaticilor israelieni în schimbul a sute de prizonieri palestinieni și retragerea trupelor israeliene din Fâșia Gaza.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

În ciuda acestor declarații ale premierului israelian, secretarul de stat american Antony Blinken a lăsat să se înțeleagă, miercuri, că un acord de încetare a focului și de eliberare a ostaticilor între Israel și Hamas este încă posibil. „Deși există unele lucruri inacceptabile în răspunsul Hamas, credem că acesta creează un spațiu pentru a se ajunge la un acord și vom lucra neobosit pentru a ajunge acolo”, a declarat el, citat de Euronews.

Ce înseamnă soluția „două state”

Deși Netanyahu nu a fost niciodată în favoarea unei soluții cu două state, el beneficiază de decenii de sprijin semnificativ din partea guvernelor din întreaga lume, inclusiv din partea SUA, a Marii Britanii, a națiunilor europene, a Australiei, a Canadei, a Egiptului etc. Dar ce este, de fapt, soluția celor două state și de ce atât de mulți consideră că aceasta este singura soluție la conflict?

Soluția celor două state se referă la un plan de creare a unui stat palestinian separat de statul Israel. Scopul este de a răspunde revendicărilor palestiniene de autodeterminare națională fără a submina suveranitatea Israelului. Prima tentativă de a crea două state alăturate a avut loc înainte de independența Israelului în 1948. Cu un an înainte, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181, în care se schița un plan de împărțire care ar fi împărțit mandatul Palestinei (aflat sub control britanic) în state separate, evreiesc și arab.

Granițele propuse de ONU nu s-au materializat niciodată. La scurt timp după ce Israelul și-a declarat independența, Siria, Iordania și Egiptul au invadat țara, declanșând primul război arabo-israelian. Peste 700.000 de palestinieni au fost strămutați din noul stat Israel, fugind în Cisiordania, Gaza și în statele arabe din jur.

Digisport.ro

”Execuție” în 21 de minute! VIDEO Ostapenko nu a suportat umilința și a izbucnit. Gestul făcut și la finalul meciului

Ocupația israeliană

În ultimele decenii, au existat multe opinii diferite cu privire la forma pe care ar trebui să o ia un stat palestinian. „Linia verde” din 1949 a fost considerată de mulți ca fiind cea mai realistă graniță pentru statele respective. Această linie a fost trasată în timpul acordurilor de armistițiu dintre Israel și vecinii săi după războiul din 1948 și constituie frontiera actuală dintre Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza.

Cu toate acestea, în urma Războiului de Șase Zile din 1967, Israelul a capturat și a ocupat Cisiordania și Gaza, împreună cu Ierusalimul de Est și Înălțimile Golan. Majoritatea discuțiilor actuale privind soluția celor două state se referă acum la crearea a două state de-a lungul „frontierelor de dinainte de 1967”. Aceasta ar însemna că noul stat palestinian ar fi format din Cisiordania, înainte de colonizarea israeliană, și Gaza. Modul în care ar fi împărțit Ierusalimul, dacă ar fi împărțit, a fost un punct de dispută semnificativ în acest plan, scrie The Conversation.

Importanța statalității

Tipul de stat invocat în soluția celor două state, cunoscut sub numele de suveranitate statală în politica internațională, este autoritatea conferită guvernului unei națiuni în interiorul și asupra granițelor sale. Suveranitatea statelor a fost formalizată prin Liga Națiunilor (precursorul ONU) și oferă guvernelor controlul complet asupra administrării legilor în interiorul granițelor lor, le permite să întrețină relații cu alte state în cadrul unor organisme oficiale și le protejează de invazia altor state în temeiul dreptului internațional. Acest statut este derivat din recunoașterea reciprocă din partea altor state.

Este un lucru considerat ca de la sine înțeles. Marea majoritate a populației de pe glob trăiește în/ sau se află sub jurisdicția legală a unui stat suveran. Statul Israel a fost înființat în mod oficial în 1948, prin proiectul politic al sionismului – mișcarea de stabilire a unei patrii evreiești. Scopul era de a crea un stat suveran – cu granițe, un guvern și o armată – care să ofere poporului evreu o voce politică și un loc liber de violența antisemită.

Statul evreu, nerecunoscut unanim

Dar abia după ce alte țări au stabilit legături diplomatice cu Israelul – odată cu aderarea sa la ONU în 1949 – acesta a obținut o suveranitate statală similară cu cea a altor țări. În prezent, peste 160 de membri ai ONU recunosc Israelul; printre cei care nu recunosc Israelul se numără Siria, Iran, Arabia Saudită, Malaezia și Indonezia. De la sfârșitul Războiului de Șase Zile din 1967, peste 5 milioane de palestinieni care nu sunt cetățeni ai unei alte națiuni au rămas apatrizi. Cisiordania și Fâșia Gaza au rămas într-un vid instituțional – cel mai bine fiind descrise ca enclave semiautonome aflate sub controlul final al Israelului.

În timp ce 139 de membri ai ONU recunosc statul Palestina, organele de guvernare din Cisiordania și Gaza (Autoritatea Palestiniană și, respectiv, Hamas) nu au control asupra propriei securități sau frontiere. Ca atare, autodeterminarea palestinienilor prin crearea unui stat suveran a fost o piatră de temelie a acțiunii politice palestiniene timp de decenii. La începutul anilor 1990, s-au înregistrat progrese semnificative în direcția unei soluții cu două state. Negocierile au început în mare parte ca urmare a revoltelor palestiniene din Cisiordania și Gaza. Începând din 1987, acestea au fost cunoscute sub numele de Prima Intifadă.

Speranța acordului Rabin-Arafat

În 1993, prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin și șeful Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Yasser Arafat, s-au întâlnit la Oslo și au semnat primul dintre cele două acorduri numite Acordurile de la Oslo. La vremea respectivă, aceasta nu a fost considerată o întâlnire între egali. Rabin era șeful unui stat suveran, iar Arafat era liderul unei organizații care fusese desemnată drept grup terorist de către SUA.

Dar liderii au reușit să oficializeze un acord, în urma unor concesii majore din partea ambelor părți, care a pus bazele creării unui stat palestinian separat. Deși acordul nu menționa în mod expres frontierele din 1967, acesta se referea la „o soluționare bazată pe Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al ONU” din 1967, care prevedea retragerea forțelor armate ale Israelului „din teritoriile ocupate în conflictul recent”. Arafat, Rabin și ministrul israelian de externe Shimon Peres au primit ulterior Premiul Nobel pentru Pace.

În 1995 a fost semnat Acordul Oslo II, care detaliază subdiviziunea zonelor administrative din teritoriile ocupate. Cisiordania, în special, a fost împărțită în parcele care erau controlate de Israel, de Autoritatea Palestiniană sau de o operațiune comună – primul pas către cedarea terenurilor din teritoriile ocupate către Autoritatea Palestiniană. Dar, doar șase săptămâni mai târziu, Rabin a fost împușcat mortal de un naționalist evreu, nemulțumit de concesiile făcute de Israel.

Un obiectiv mereu îndepărtat

Negocierile dintre cele două părți au încetinit, iar voința politică a început să se stingă. Iar în următoarele decenii, soluția celor două state nu a făcut decât să devină și mai greu de realizat din diverse motive. Spre exemplu, ascensiunea guvernelor conservatoare din Israel și lipsa unei presiuni politice eficiente din partea SUA. Sau diminuarea influenței politice a Autorității Palestiniene sub conducerea lui Mahmoud Abbas și ascensiunea mișcării Hamas în Fâșia Gaza, care a provocat o divizare politică între cele două teritorii palestiniene

Sau jurămintele Hamas de a anihila Israelul și refuzul de a recunoaște statul israelian ca fiind legitim. Sau creșterea continuă a coloniilor israeliene în Cisiordania, care a transformat teritoriul într-o serie de mici enclave din ce în ce mai reduse, legate între ele prin puncte de control militare

Nu în ultimul rând, este și sprijinul tot mai scăzut atât în rândul israelienilor, cât și al palestinienilor pentru soluția „două state” și continuarea violenței politice de ambele părți. Și, bineînțeles, Benjamin Netanyahu – nimeni nu a făcut mai mult pentru a submina soluția „două state” decât actualul lider israelian și partidul său. În 2010, a ieșit la iveală o înregistrare din 2001, în care Netanyahu susținea că a „pus capăt de facto acordurilor de la Oslo”.

Nu există multe alternative și toate au probleme

Unii pledează acum pentru o „soluție cu un singur stat”, în care cetățenia israeliană ar fi acordată palestinienilor din Cisiordania și Gaza pentru a crea un stat democratic, pluralist din punct de vedere etnic. Deși arabii reprezintă deja aproximativ 20% din populația actuală a Israelului, soluția cu un singur stat nu ar fi fezabilă din punct de vedere politic. Conform ideologiei sioniste, Israelul trebuie să rămână întotdeauna un stat majoritar evreiesc, iar acordarea cetățeniei palestinienilor din teritoriile ocupate ar submina acest lucru.

Un alt tip de soluție cu un singur stat nu este fezabilă dintr-un alt motiv. Cei mai de extremă dreapta miniștri din parlamentul israelian au susținut ideea de a extinde controlul suveran complet asupra Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza și de a încuraja colonizarea evreiască în masă în aceste zone.

O astfel de acțiune ar atrage furia comunității internaționale și a organizațiilor pentru drepturile omului și ar fi considerată ca fiind echivalentă cu o epurare etnică. Cealaltă opțiune este status quo-ul. Atacul Hamas din 7 octombrie și atacul israelian ulterior asupra Fâșiei Gaza au demonstrat că nici aceasta nu este o soluție.