Ce le-au făcut rușii prizonierilor români, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O treime dintre militari au murit de foame și frig, în lagăre

Sute de mii de români au fost capturați de Armata Roșie și au stat în lagărele sovietice, în perioada 1941 – 1956, fiind considerați prizonieri de război. Aproape o treime dintre ei au murit, arată un studiu realizat de Institutul Diplomatic Român, care a avut acces la Arhivele Militare de Stat ale Federației Ruse, pe baza a peste 6.000 de documente ale NKVD și MAI.

Istoricii români au avut acces la arhivele rusești după o jumătate de secol

Schimbul de informații a avut loc în perioada 2006-2013, după o întâlnire pe care Mihai Răzvan Ungureanu (ministru de externe, la acea dată) a avut-o cu oficiali ai Agenției Arhivelor Federale ale Rusiei. Ulterior, Ungureanu caracteriza vizita la arhive ca având ”un mare impact emoțional”, multe din documentele de aici fiind necunoscute istoricilor noștri.

Informațiile referitoare la prizonierii români din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nu au, însă, o acuratețe mare, datorită modului superficial prin care Armata Roșie ținea această statistică. În orice caz, acestea vorbesc de un număr uriaș de etnici români care au populat, inițial, cele 6 lagăre NKVD din URSS: Temnikov, Elabuga, Spasski-Zavod, Aktiufinsk, Oranki sau RSSA Mari. Conform surselor citate, o parte importantă a prizonierilor români au ajuns aici după ce țara noastră a părăsit frontul antisovietic și s-a alăturat coaliției antihitleriste.

Românii au fost luați prizonieri și după ce devenisem aliații sovieticilor

”…cea mai controversată etapă a procesului de capturare a prizonierilor de război români a început după declanșarea, la 20 august 1944, a ofensivei trupelor sovietice pe teritoriul României.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Până în prezent, nu există date certe cu privire la numărul militarilor români luaţi prizonieri în condiţiile în care, după 23 august 1944, armata română primise ordin de încetare a focului. Conform aprecierilor Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, în perioada 24-31 august 1944, au dispărut 97 732 militari ai armatei române (1 363 ofiţeri, 1 688 subofiţeri și 97 732 soldaţi).

Documentele din arhivele sovietice confirmă faptul că, după ieșirea României din războiul antisovietic, numărul prizonierilor de război români din lagărele NKVD a crescut brusc”, se arată în lucrarea ”Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941 – 1956”.

URSS a refuzat să semneze Convenția de la Geneva care proteja drepturile prizonierilor de război

Statutul prizonierilor de război în prima jumătate a secolului XX era reglementat de Convenția a IV-a de la Haga și de Convenția de la Geneva. URSS a refuzat să adere la Convenția de la Geneva din 1929, guvernul comunist refuzând accesul reprezentanților Crucii Roșii în lagărele de război.

În aceste condiții, URSS a adoptat abia în 1931 un ”regulament cu privire la prizonierii de război”, cu un caracter intern bazat pe ideologia oficială a regimului comunist. Conform documentului, prizonierii de război care ”vor face dovada loialității totale față de URSS”, vor avea drepturi politice echivalente cu cele cordate de Uniunea Sovietică ”cetățenilor străini muncitori”.

Digisport.ro

”V-ați propus să mă luați la mișto?”. A aflat că FCSB a luat titlul și nu s-a abținut: ”Ca un cuțit în inimă”

În realitate, prizonierii de război nu se bucurau de drepturile prevăzute de Convenția de la Geneva (de exemplu, dreptul la asistență juridică) și au fost folosiți în activități de muncă, în industria și agricultura URSS. Documentul intern prevedea chiar și acordarea unui salariu, din care prizonierilor li se scădea ”chiria și întreținerea” locului în care erau deținuți.

Prizonierii români, morți de foame și de frig la minele rusești

Reconstrucția URSS a costat multe vieți, inclusiv de soldați români. Potrivit documentelor, 1.339 de prizonieri români proveniți din Frontul de Est au fost relocați la exploatările forestiere din zona Unja, în 1942. Din lotul total de 2.500 de prizonieri de război de diverse naționalități, 600 de persoane au decedat în primele trei luni, iar 1.500 au ajuns să sufere de distrofie în formă gravă.

Tot în 1942, 2.000 de prizonieri (dintre care și mulți români) au fost trimiși în Munții Ural, la o mină de cărbuni. Până la sfârșitul anului, aproape jumătate dintre ei au decedat din cauza subnutriției și a lipsei hainelor călduroase.

Numărul total al românilor care au ajuns în lagărele rusești nu este cunoscut cu exactitate, însă se presupune că acesta a ajuns la aproape 250.000 de persoane.

Contradicții legate de numărul românilor din lagărele sovietice

”În privinţa numărului total al militarilor români căzuţi prizonieri pe Frontul de Est, pe baza materialelor din arhivele sovietice se pot formula două puncte de vedere.

În nota din 28 aprilie 1956 a colonelului P. Bulanov, șeful Direcţiei penitenciare a Ministerului Afacerilor Interne al URSS, se menţionează că în evidenţa Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor internate se află 187 367 militari români (6 generali, 5 697 ofiţeri, 181 664 subofiţeri și soldaţi). Conform documentului,132 755 foști prizonieri de război români au fost eliberaţi și repatriaţi, iar 54 602 persoane au decedat, rata mortalităţii reprezentând 29,1%.

În nota din 2 noiembrie 1945 a generalului I.A. Petrov, adjunct al șefului Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor internate, din cadrul NKVD al URSS, se precizează că, în perioada 1941-1945, trupele sovietice au capturat 236 420 militari ai armatei române (225 545 români, 6 478 moldoveni, 255 ţigani și 4 148 evrei).

Pentru diferenţa de 49 053 persoane se pot avansa diverse explicaţii. Aceștia puteau fi cetăţenii români surprinși de trupele sovietice în lagărele germane, în etapa finală a războiului. Neconcordanţa datelor putea fi rezultatul deficienţelor sistemului de evidenţă a prizonierilor de război, aplicat de NKVD al URSS în perioada războiului”, se mai arată în documentul citat.

Repatrierea românilor a durat șapte ani

Repatrierea prizonierilor de război români a început în 1948 însă procedura a decurs greoi, din cauza îngrijorării regimului de la Moscova în legătură cu pierderea forței de muncă.

Astfel, în perioada de captivitate în URSS, fiecare prizonier era considerat suspect de ”indisciplină și sabotaj în activitatea de producție”, iar orice întârziere în obținerea rezultatelor era atribuit acestora. În 1946 au fost arestați 565 de prizonieri de război sub acuzația de ”sabotaj în producție”, iar în 1949 aveau să fie condamnate 1.108 persoane pentru ”sabotaj și diversiune”.

România, obligată să-i țină închiși pe ”criminalii de război” repatriați

Amânarea repatrierii a provocat nemulțumiri care au dus la ”acțiuni dușmănoase în lagăre”. Șapte militari români care ceruseră să fie lăsați să plece acasă au fost condamnați la ani grei de închisoare pentru ”activitate contra-revoluționară”.

Procedura repatrierii s-a încheiat abia în 1955, atunci când URSS a trimis ultimii prizonieri în România, mulți dintre ei cu titlul de ”criminali de război”, statul român având obligația să asigure continuarea detenției acestora în penitenciarele din țară. În 1956, în URSS mai rămăseseră 10 prizonieri români, din care 3 erau ofițeri. După această dată nu mai există informații legate de soarta lor.