Napoleon Bonaparte și destinul unui Împărat: „El va fi răzbunătorul Corsicii!”

La 10 decembrie 1799, Napoleon Bonaparte s-a autoproclamat, oficial, Prim Consul, „Președinte al Republicii Franceze”, după ce anterior, la 9 noiembrie, răsturnase Directoratul, printr-o lovitură de stat. Peste cinci ani a devenit Împărat, iar din acel moment a început una dintre cele mai glorioase perioade din istoria Franței. Ironia sorții a făcut ca, în 1848, Napoleon al III-lea să fie, de asemenea, proclamat împărat, tot la 10 decembrie, dar cu titulatura oficială de „principe – președinte”.

Mama Împăratului, Letiția Buonaparte: „Napoleon va fi răzbunătorul Corsicii!”. Mărturii din cartea „Napoleon Bonaparte”, de André Castelot

Decembrie este, practic, „luna lui Napoleon”, un personaj care a revenit la modă și grație filmului controversat care rulează, în această perioadă, pe ecrane. Celebra lucrare a lui André Castelot, intitulată „Napoleon Bonaparte” și apărută în România în anul 1970, la Editura Politică, relevă copilăria lui Napoleon („Nabulio” sau „Rabulione”, cum i se spunea în Corsica, în copilărie. „El va fi răzbunătorul Corsicii”, striga mama sa, însărcinată, în timp ce fugea de trupele franceze, în 1769. „M-am născut când patria pierea”, a spus, mai târziu, Napoleon.

Celebra carte împărțită în două volume… voluminoase și dedicată de André Castelot „Împăratului”, unică în istorie prin documentarea amplă și prin entuziasmul deloc exagerat, ci mai degrabă calculat, începe cum nu se poate mai bine. Metafora își face loc, încă de la debut, în arealul de informație:

„În 9 mai 1769, o tânără femeie, în vârstă de 19 ani – frumoasă ca dragostea – urcă, sprijinită de soțul ei, printre vreo sută de patrioți corsicani, potecile lui Monto Rotondo, în timp ce sub pașii ei se rostogolesc pietrele. Ea fuge de trupele franceze victorioase și cei din jur o aud spunând: „El va fi răzbunătorul Corsicii!”. De fiul ei vorbește. Acest fiu nenăscut – dar fugara nu se îndoiește niciun moment că va naște un băiat – acest fiu care, în tot parcursul cumplitei retrageri „se va zbate fără astâmpăr”, în pântecul ei”…

Digi24.ro

Primele rezultate în cazul fetiței de 4 ani care a murit după ce a mâncat macrou congelat. Ce s-a descoperit la analize

„Faptele bune i le datorez mamei mele”

Ce se întâmplase, de fapt. Regele Ludovic al XV-lea cumpărase, cu un an în urmă, la data de 15 mai, drepturile asupra insulei Corsica, de la Republica Genova, pe câteva milioane. La 15 august, exact cu un an înainte de nașterea lui Napoleon, monarhul proclama unirea insulei cu Franța. Rămânea de făcut ceea ce părea un fapt de rutină, și anume să fie cucerit cu arma ceea ce fusese cumpărat. Însă corsicanii nu se împăcau cu noua lor situație.

Liderul revoluționar Paoli, poreclit „Babbo”, a convocat la Corte o adunare a comunelor corsicane. Unul dintre delegații ce aparținea micii nobilimi de pe insulă a ținut un discurs împotriva „ultimilor invadatori”, chemând Corsica la arme. Numele său era Carlo-Maria Buonaparte, iar, în acea zi, numele acestei mici familii de boieri corsicani, cu o îndepărtată origine toscană și genoveză, intra în istorie.

Carlo-Maria a luat-o în căsătorie pe juna Letiția Ramolino, în vârstă de numai 14 ani, „o mică minune cu profil grec, care mai târziu urca fără să se plângă muntele și care spunea despre viitorul ei copil: «El va fi răzbunătorul Corsicii»”.

Mai târziu, Napoleon avea să afirme: „Succesele mele și toate faptele bune, câte am făurit, le datorez mamei mele. Pierderi, privațiuni, oboseli, ea suporta totul, înfrunta totul. Avea o minte de bărbat, într-un trup de femeie. O femeie din munții Corsicii…”.

Digisport.ro

EXCLUSIV Fiica lui George Copos, performanță de excepție la Linz, în Austria. ” E un fenomen”

Letiția Bonaparte, „bombardată” cu oala de noapte

Primii ani din viața viitorului Împărat sunt încărcați cu detalii picante. La Ajaccio, localitatea din Corsica unde Napoleon a văzut pentru prima oară lumina zilei, la 15 august 1769, familia Buonaparte trăia într-o vilă, alături de mai multe rude. La etajul doi al stabilimentului locuiau câțiva dintre nenumărații veri ai clanului, familia Pozo di Borgo. Din această vecinătate s-a născut un scandal – ca să nu spunem o „vendetta” – între cele două neamuri, care avea să se încheie mult mai târziu, prin împăcarea dintre prințul Napoleon și ducele Pozzo di Borgo. Are cuvântul istoricul André Castelot:

„Într-o zi – în acele vremuri de confort elementar – una dintre doamnele Pozzo aruncase pe geam conținutul unei oale de noapte, care, din nefericire, a căzut pe doamna Letiția. S-a ajuns la proces, familia Buonaparte trecând drept maestră în arta de a se judeca, iar rochia murdărită a trebuit plătită”.

Un alt amănunt interesant legat de copilăria lui Napoleon este acela că, dincolo de faptul că a devenit și rămâne în continuare unul dintre simbolurile naționale ale Franței, Împăratul nu a nutrit vreodată vreo pasiune pentru țara sa… să-i spunem de adopție. În momentul în care tatăl său s-a pus în slujba francezilor și și-a schimbat numele în „Bonaparte”, Napoleon i-a reproșat respectiva atitudine.

„Niciodată nu-i voi ierta tatălui meu că a contribuit la alipirea Corsicii la Franța. Ar fi trebuit să-i împărtășească soarta și să piară. În schimb, mama mea era în momentul cuceririi, ca toată lumea, foarte pornită împotriva francezilor. Voia să nască într-o peșteră”, avea să afirme, mai târziu, Napoleon.

„Rabulione”, cel care se amestecă în toate

Referitor la momentul nașterii viitorului Împărat au existat o serie de controverse. Unele voci au afirmat că, în respectivul moment, doamna Letiția nu a mai apucat să urce în locuința de la etaj, astfel că i-a dat naștere copilului pe podea, la parter. Alți istorici au scris că în ziua respectivă era sărbătorită Sfânta Maria, și că Napoleon ar fi văzut lumina zilei chiar într-o biserică.

Alții au afirmat că Letiția l-a născut pe pardoseala salonului. Scriitori precum Stendhal și Las Cases au pretins chiar că nașterea ar fi avut loc pe unul dintre acele „covoare antice cu figuri de eroi din fabule sau din Iliada”. Versiunea este poetică, însă absolut falsă. De altfel, potrivit lui André Castelot, însăși doamna Letiția a pus lucrurile la punct:

„Nu-i adevărat că l-aș fi născut pe Napollione pe capul lui Cezar, n-avea el nevoie de așa ceva. De altfel, nu aveam covoare în casele noastre din Corsica, iar vara și mai puțin decât iarna”.

Pentru că am amintit de numele „Napollione”, trebuie spus că, în primii ani, viitorul om de stat a mai fost numit „Nabulio” sau, cu pronunția italiană, „Nabulione”. Ai lui, din pricina caracterului certăreț al copilului, l-au poreclit „Rabulione”, adică „cel care se amestecă în toate”.

„În ciuda capului foarte mare – era atât de mare încât Nabulio nu și-a putut menține echilibrul – copilașul a rămas firav. Fața îi era ascuțită și buzele, subțiri. Doamna Letiția l-a alăptat pe noul născut, dar a recurs și la serviciile unei țărănci robuste, Camilla Illari, femeie cu caracter autoritar, care l-a iubit foarte mult pe sugar”, a mai notat autorul cărții la care facem referire.

„Eram certăreț și zburdalnic, nu respectam nimic!”

Până să ajungă bursierul regelui și să absolve cursurile școlii militare de la Brienne (1779 – 1784), Napoleon a fost un omuleț neastâmpărat. Mai târziu, i-a spus fiului său, devenit regele Romei: „Leneșule, la vârsta ta, îl băteam deja pe Joseph! (n.r. fratele mai mare al Împăratului, devenit rege al Spaniei, al Siciliei și al Neapolelui)”.

„Eram certăreț, zburdalnic, nu respectam nimic. Nu îmi era teamă de nimeni, pe unul îl băteam, pe altul îl zgâriam. Toți se temeau de mine. Cu fratele meu aveam cel mai adesea de a face. Era bătut, mușcat, certat… Noroc că eram iute, pentru că mama Letiția ar fi reprimat atitudinea mea războinică și n-ar fi suferit ieșirile mele violente. Tandrețea ei era severă. Pedepsea răul sau recompensa binele fără deosebire. Ne trecea totul la socoteală”, avea să mărturisească Napoleon.

Nu putem încheia această evocare fără să amintim care a fost prima iubire a lui Napoleon I. Până să ajungă la Brienne, Nabulio, la vremea respectivă în vârstă de numai 5 ani, a fost trimis la un pension ținut de călugărițe, o instituție instalată într-o clădire care aparținea ordinului iezuit. Era o școală mixtă și micul corsican, abia sosit, s-a îndrăgostit de o elevă, o fetiță blândă, pe nume Giacominetta. Doamna Letiția zâmbea înduioșată și spera ca acest „amor” precoce să aibă un efect fericit asupra caracterului coleric al fiului ei…

Dar pentru acest final, care se va dovedi… apoteotic, îi oferim, din nou, cuvântul istoricului André Castelot: „Din păcate – și Împăratul avea s-o povestească mai târziu – această dragoste a stârnit și gelozia celorlalte fetițe. Ele s-au răzbunat luându-l în râs pe școlarul neîngrijit, care umbla cu ciorapii căzuți peste ghete. Asta, până în ziua în care Nabulio, furios, s-a repezit la fetițele care își băteau joc de el și le-a tras o mamă de bătaie…”.