Cristina Bălan, confesiune de 8 Martie! Mamele au superputeri și înving suferințele: „Am rămas fără poftă de viaţă”

Cristina Bălan face confesiuni dureros de sincere, în exclusivitate pentru FANATIK. Din 2013, de când a devenit mamă pentru prima oară, viaţa ei s-a transformat într-o continuă luptă. A învăţat să trăiască cu durere în suflet. S-a confruntat cu depresia postnatală, s-a lovit de indiferenţa şi judecata unor oameni cărora nu le datora nimic, a fost chiar acuzată că a născut copii defecţi şi a împovărat societatea. Şi toate astea, doar pentru că a ales să fie mamă, mama unor copii speciali. Şi pentru că este mamă şi femeie, astăzi este ziua ei, iar noi îi spunem „La mulţi ani!”

Confesiunea Cristinei Bălan! Fosta solistă Impact, interviu eveniment de 8 Martie

Cristina Bălan şi soţul său, Gabi, au luptat cu toate armele pentru binele copiilor lor. Au fost împreună la bine, dar mai ales la greu. Au avut multe de înfruntat, dar au rămas uniţi şi împreună au trecut peste orice.

Prin puterea exemplului, Cristina Bălan a vrut să facă din lumea asta una un pic mai bună. Şi deşi au fost mulţi care au aruncat cu pietre în ea, au fost şi oameni care au avut ce învăţa din lecţia ei de viaţă, iar pentru asta se declară mulţumită şi fericită. La fel de fericită e când se uită la copilaşii ei şi realizează că nimic nu o bucură mai tare pe lumea asta decât zâmbetul lor.

Îşi doreşte tot ce e mai bun pentru ei şi pentru asta luptă cu fiecare celulă din corp, în fiecare secundă a vieţii sale. În exclusivitate pentru FANATIK, câştigătoarea de la Vocea României, mărturiseşte cât de anevoios i-a fost drumul până în prezent, câte piedici a avut de trecut, dar şi în ce şi-a găsit puterea şi speranţa că totul va fi bine, sau măcar un pic mai bine.

Digi24.ro

Primele rezultate în cazul fetiței de 4 ani care a murit după ce a mâncat macrou congelat. Ce s-a descoperit la analize

Acum e mamă la puterea a treia pentru că de două luni a devenit şi mămica unei fetiţe, iar de 8 Martie, de Ziua Mamei, Cristina Bălan ne-a mărturisit care este pentru ea cel mai de preţ cadou pe care îl poate primi în această viaţă de la copiii săi.

Cristina Bălan, despre cea mai grea meserie din lume: „Cuvântul mamă înseamnă practic un întreg univers”

Cristina, de 8 Martie, de Ziua Mamei mi-am dorit să fac interviu cu o mămică specială, una puternică şi m-am gândit în primul rând la tine. Vreau să îmi spui te rog, ce înseamnă pentru tine cuvântul „mamă”?

– Eu îţi mulţumesc foarte mult că te-ai gândit la mine, dintre atâtea mămici frumoase, bune şi puternice care sunt pe plaiurile mioritice. Pentru mine cuvântul „mamă” înseamnă practic un întreg univers, însă pentru copilul mic chiar este un univers, este tot ceea ce cunoaşte, tot ceea ce ştie, tot ceea ce îşi doreşte, este un miracol să fii mamă.

Pentru mine înseamnă o împlinire foarte mare fără de care viaţa mea nu ar fi fost atât de bogată, chiar şi cu bune şi cu rele, pentru că atunci când ai copii, ai şi temeri, ai şi momente în care copiii poate nu sunt atât de bine, se îmbolnăvesc şi atunci deznădăjduieşti şi nu e chiar atât de uşor, însă trecând peste toate acestea, este o parte din tine care te oglindeşte, care te învaţă atât de multe lucruri, cu care dezvolţi o relaţie specială şi unică pe planeta asta.

Digisport.ro

EXCLUSIV Fiica lui George Copos, performanță de excepție la Linz, în Austria. ” E un fenomen”

”Ai un şef care are foarte multe nevoi şi care nu-ţi acordă niciun fel de vacanţă”

Este meseria de mamă cea mai grea meserie din lume?

– Da, chiar este, este şi cea mai complexă şi cea mai grea pentru că însumează foarte multe alte meserii, mai ales dacă vorbim de mamele care vor să se dezvolte şi caută informaţii, şi aici, cu modestie mă includ şi pe mine, pentru că mereu caut să citesc despre această „mămicie”, ce înseamnă educarea copiilor cu înţelegere şi blândeţe, dar şi fermitate, cu impunerea limitelor, trebuie să înţelegi psihologia copilului, trebuie să înţelegi de unde vin anumite comportamente, trebuie să renunţi la ego, trebuie multe, în concluzie. În plus ai această responsabilitate să creezi adulţi echilibraţi, care să aibă instrumentele necesare de a gestiona situaţii în viaţă, asta mi se pare cel mai complicat lucru. Aşa că da, este cea mai grea meserie pentru că ai un şef care are foarte multe nevoi şi care nu-ţi acordă niciun fel de vacanţă.

Cum o surprind copiii pe Cristina Bălan de 8 Martie: „Vreau să ştie că la mine găsesc înţelegere şi dragoste şi acceptare”

Ce cadouri ţi-au făcut până acum copiii de 8 Martie, cu ce te-au impresionat?

– Au făcut împreună cu copiii de la grădiniţă şi de la şcoală tot felul de cadouaşe, chestii făcute de mânuţele lor, inimioare lipite, drăgălăşenii de-ale copiilor şi sincer, nici nu îmi trebuie mai mult, decât ca ei să fie bine şi să aibă încredere în mine. Eu vreau încrederea copiilor mei, vreau ca ei să poată să vină la mine deschişi, să ştie că la mine găsesc înţelegere şi dragoste şi acceptare, acesta ar fi cel mai mare cadou pe care mi-l doresc de la copiii mei.

Cristina Bălan şi superputerea ei de mamă: „Am copii care ştiu să fie şi drăgălaşi, ştiu să îmbrăţişeze, să spună te iubesc şi să ajute”

Se spune că mamele au superputeri… care ar fi superputerea ta?

– Da, mamele chiar au super puteri. Au puterea de a îndura oboseala extremă, de a accepta ceea ce pentru alţii ar fi de neacceptat la copiii lor, de exemplu în cazul meu, acest cromozom în plus, sunt o mulţime de mămici care poate nu ar accepta, şi nu că poate, sunt absolut convinsă, deoarece am auzit şi opinii „Dom`le, eu nu aş păstra o sarcină cu extra cromozomi”. Inclusiv această putere de a trece peste extra cromozomi, de a trece peste orice atunci când iubirea pentru copil este mai puternică decât cutumele societăţii şi aşteptările pe care le avem atunci când ne propunem să facem copii şi poate uneori nu iese aşa ca la carte.

Însă copiii aceştia sunt copii şi ei, şi în foarte mare măsură au comportament similar cu orice alt copil. Eu am copii care mă provoacă, prin comportamente negative mă refer şi sunt scoasă din sărite ca orice alt părinte, am copii care ştiu să fie şi drăgălaşi, ştiu să îmbrăţişeze, să spună „te iubesc” şi să ajute, să cooperereze. Asta este super puterea mamelor, de a-şi iubi necondiţionat copiii, de a accepta ceea ce le vine pe drum şi a fi alături de copiii lor.

Cristina Bălan, totul despre decizia care i-a schimbat radical viaţa: „Aş fi regretat o viaţă întreagă să ucid până la urmă doi copii”

Ştiu că medicii ţi-au dat atunci opţiunea de a face întrerupere de sarcină. Ai avut nevoie de timp de gândire sau ai ştiut din prima secundă care va fi decizia ta?

– Eu am gândit atunci cu sufletul, nu am putut să gândesc raţional o asemenea decizie, am simţit că nu vreau şi nu pot să fac acest lucru. Ulterior, am gândit-o raţional, bineînţeles că medicii au un protocol, ei trebuie să-ţi pună în vedere, trebuie ca mama să fie informată de anumite lucruri şi să fie în măsură să decidă. Aşa cum trebuie să fie informată de procedurile de testări  genetice, amniocenteze, biopsii şi aşa mai departe.

Răspunsul este nu, nu m-am gândit deloc, am simţit că nu vreau şi nu pot să fac acest pas şi nu am regretat. În schimb aş fi regretat dacă aş fi făcut-o, aş fi regretat o viaţă întreagă să ucid până la urmă doi copii, mai ales că la momentul respectiv nu ştiam decât despre unul că ar avea o suspiciune de Sindrom Down, nu era nimic concret, nu era nimic scris negru pe alb, era o suspiciune doar. Eu îmi iubeam copiii, eu aveam deja o relaţie cu ei, n-am putut să gândesc raţional pentru că deja eram implicată emoţional cu copilaşii mei.

Mămica gemenilor cu sindrom Down, mesaj pentru cei care au acuzat-o că a născut copii defecţi

Dar ce le-ai spune acum celor care te-au acuzat atunci că ai născut copii defecţi şi că ai împovărat societatea?

– Le-aş spune că nu am împovărat pe absolut nimeni aşa cum părinţii care au născut copii care au devenit, ulterior, tâlhari sau criminali ar putea fi acuzaţi că au împovărat şi au distrus familii, vieţi şi aşa mai departe. Să acuzi o mamă că a născut copii care împovărează societatea mi se pare ceva josnic, de o vibraţie foarte joasă. Copiii mei până la urmă nu au făcut şi nu vor face niciodată niciun rău. Niciodată, un om cu Sindrom Down nu a făcut un rău societăţii, nu a fost prins furând sau, Doamne Fereşte, ucigând. Aşa că, să ne gândim un pic mai mult ce înseamnă împovăratul acesta al societăţii mai exact, faptul că primesc nişte bănuţi care nici aceşti bănuţi nu sunt cine ştie ce? Aceşti copii pot să devină utili societăţii.

”Nu sunt nişte indivizi care stau toată ziua şi legumizează”

Sunt ţări precum Spania, Irlanda, UK, în care copiii cu Sindrom Down sunt angajaţi, pentru că ei beneficiază de sprijin, suport şi ajutor, încă de când sunt mici, respectiv terapii care îi fac foarte funcţionali şi ajung să fie benefici societăţii. Dar aici vorbim de o societate care îi protejează şi nu îi respinge, care nu îi judecă şi îi acceptă, spre deosebire de societatea nostră, care încă, în mare măsură îi respinge şi îi consideră defecţi şi nefolositori, iar asta este foarte departe de adevăr.

Ei nu sunt nişte indivizi care stau toată ziua şi legumizează, ci sunt nişte indivizi care au şi abilităţi, chiar dacă se dezvoltă un pic mai târziu, pe partea de limbaj de cele mai multe ori sau pe partea de achiziţii atunci când sunt copii. Este inadmisibil, dacă nu eşti informat cu privire la un lucru, să arăţi cu degetul, să acuzi şi să judeci, cam asta le-aş spune celor care mă acuză. În aceeaşi măsură le-aş spune, dacă ei dau naştere unui copil sănătos, care în câteva luni de viaţă sau în primii ani de viaţă dobândeşte un handicap, pentru că asta se poate întâmpla oricând, te trezeşti că are autism sau tetrapareză spastică, ce faci…arunci copilul acela? Nu îl arunci pentru că este al tău, l-ai născut şi îl iubeşti. Şi în burtă este tot copilul tău.

Cristina Bălan, depresie severă după naştere: „Simţeam că mă cufund într-un abis”

Poţi spune că din 2013, de când ai devenit mamă pentru prima oară, viaţa ta a devenit o luptă continuă? Ştiu că te-ai confruntat şi cu o depresie severă după naştere. Ce ţi s-a părut cel mai greu în toată această luptă?

– M-am confruntat cu o depresie severă pentru că am fost internată 32 de zile în spitalul de Stat românesc, unde empatia este egală cu zero, unde mama nu beneficiază de consiliere psihologică aşa cum ar fi normal atunci când naşte prematur chiar şi copii tipici, darămite atunci când naşte prematur şi există suspiciunea de condiţie genetică sau de vreo boală, sau de ceva malformaţii. Eu nu am primit niciun fel de ajutor terapeutic sau o vorbă bună măcar.

Toate cadrele, de la asistente şi până la medici îmi spuneau că trebuie să le fac testele genetice pentru că au stenotip Down, adică trăsături specifice acestui sindrom, ceea ce era vizibil cu ochiul liber, nu trebuia să-mi spună nimeni acest lucru. Eu eram o mamă care trebuia să se concentreze pe alăptare, să le ofer copiilor mei lapte matern ca să dezvolte cât mai bine. În schimb eram bombardată cu aceste informaţii pe care le ştiam deja. Oricum, şi dacă le-aş fi făcut în primele zile de la naştere aceste teste genetice, nu m-ar fi ajutat cu nimic, decât să confirme un lucru care era vizibil.

”Tot ce făceam era să am grijă de copiii mei şi cam atât”

Nu m-ar fi ajutat pentru că nu exista un tratament, nu exista un protocol care să promită ameliorarea, iar copiii mei au putut începe terapiile abia după câteva luni. Am fost depresivă pentru că am fost internată în acel spital unde totul era anost, medicii brutali, mai era şi suspiciunea de Sindrom Down, plus naşterea prematură, toate aceste lucruri au dus la o depresie groaznică, simţeam că mă cufund într-un abis până când efectiv am rămas fără poftă de viaţă.

Tot ce făceam era să am grijă de copiii mei şi cam atât. Depresia a fost alimentată şi de faptul că ne-am lovit de indiferenţa Statului şi de judecata societăţii, asta s-a întâmplat după ce am ieşit public cu informaţia că avem copii cu Sindrom Down. Nouă ne-ar fi fost mult mai simplu să nu spunem nimic, să ne ascundem şi să ne vedem de viaţă, dar am considerat că este mult mai benefic aşa, să ajutăm la conştientizarea acestui sindrom, a ceea ce reprezintă el, ce reprezintă copiii cu acest sindrom, să schimbăm nişte legi, ceea ce am şi făcut ulterior.

Consider că am avut totuşi un efect benefic, pentru că de atunci se vorbeşte mult mai mult despre Sindromul Down, oamenii şi-au mai schimbat percepţia, mentalitatea s-a mai ameliorat, eu aşa simt. În momentul în care o persoană publică are o situaţie, oamenii tind să fie mai înţelegători. Noi nu suntem nici pe departe perfecţi, dar facem tot ce putem să ne creştem copiii cât se poate de frumos.

Cristina Bălan şi soţul ei, destinul unor părinţi greu încercaţi: „Am răzbit pentru că am dorit să rămânem o familie şi să ne creştem copiii împreună”

Tu şi soţul tău, Gabi, aţi fost cumva voi doi, împotriva lumii. Cât de important a fost să ai un partener care să fie 100% alături de tine?

– Să ai un partener care să îţi fie alături, să te sprijine, să fie pe aceeşi lungime de undă cu tine este crucial, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. Cel mai frumos lucru din lume e atunci când eşti pe aceeşi linie cu partenerul de viaţă şi aveţi aceeaşi direcţie, gândiţi similar în educarea copiilor, în creşterea lor. Nu spun că noi nu am avut cutremure, am avut nevoie de perioade de adaptare, depresia a pus aşa o povară pe umerii noştri, însă am răzbit pentru că am dorit aceleaşi lucruri, să rămânem o familie şi să ne creştem copiii împreună.

Durerea din sufletul unui părinte de copil special: „Mi-am iubit copiii încă din burtă, i-am considerat copii, nu lucruri de care mă pot lipsi”

Ce se ascunde în sufletul unui părinte de copil special?

– Fiecare părinte, în momentul în care îşi doreşte să aibă un copil, nu se gândeşte dacă acel copil o să aibă o problemă medicală, toţi se gândesc doar la părţile frumoase şi te loveşte ca o bombă atomică orice neregulă, orice abatere de la tipic. Nu pot să spun că este o dezamăgire, dar este o durere, pentru că toată lumea îşi doreşte copii sănătoşi şi copii tipici, însă, cel puţin în cazul nostru, ajungi să-ţi iubeşti copiii atât de mult încât treci peste, nu te mai gândeşti la dizabilitate.

Mai intervine şi teama de respingere din partea familiei, a cunoscuţilor şi într-adevăr, şi în cazul nostru au dispărut prieteni, persoane apropiate care poate nu au ştiut cum să gestioneze aceste lucruri şi au preferat să dispară, ceea ce nu este nicio problemă. Din partea familiei, noi am găsit sprijin, din fericire, nu am dat de respingere. Nimeni nu îşi doreşte situaţia asta, dar repet, această situaţie poate apărea şi pe parcursul vieţii, inclusiv un adult poate să devină dizabilitat, să aibă un handicap dobândit în urma unui accident, unei boli. Eşti sănătos până nu mai eşti, şi atunci ce trebuie să facă societatea, să te respingă pentru că ai dobândit o dizabilitate?

”Mi se pare aiurea să te gândeşti că e simplu să ucizi”

Nu, de cele mai multe ori familia te îngrijeşte cu iubire în continuare, partenerul îţi e alături sau cel puţin aşa îmi place să cred că se întâmplă. Sigur că sunt şi situaţii în care oamenii care dobândesc un handicap sunt abandonaţi. Mi se pare aiurea să te gândeşti că e simplu să ucizi pentru că nu ai văzut copilul, că a fost în burtă, dar în alte situaţii ce faci? Ce faci dacă la 6 luni de exemplu, copilul se întâmplă să păţească ceva? Nu ai posibilitatea să scapi de el şi de povara asta şi atunci o duci mai departe, faci abstracţie de această dizabilitate şi îţi iubeşti copilul în continuare foarte mult. Aşa am păţit şi eu, mi-am iubit copiii încă din burtă, i-am considerat copii, nu lucruri de care mă pot lipsi.

Când hotărâm să avem copii, trebuie să ne asumăm nişte lucruri. Sigur că nu judec pe nimeni care hotărăşte să termine o sarcină unde ar fi afecţiuni atât de grave încât să afecteze calitatea vieţii şi să fie un chin pentru copil, încă în cazul Sindromului Down nu eşte aşa, vă rog să mă credeţi. Aceşti copii nu se chinuie, au vieţi normale, mai ales dacă le sunt oferite terapii şi încredere, sprijin şi familii iubitoare. Cu ce să se chinuie, ei aleargă prin casă, de mâncat mănâncă, de râs râd, de iubit iubesc, nu ştiu cu ce s-ar chinui în mai mare măsură faţă de un copil tipic care dobândeşte o afecţiune pe parcurs, cum ar fi diabet spre exemplu.

Cristina Bălan, mămică la puterea a treia. Cum au primit-o gemenii pe surioara Nadeea

Te mai temi de vreo etapă din viaţa lor?

– Nu, sunt atât de călită, încât nu mă mai tem de nimic, am învăţat să-mi gestionez temerile şi să-mi creez un spaţiu unde este mai multă iubire, încredere şi mai multă credinţă decât teamă, pentru că teama nu face decât să închidă, să respingă, să alunge, nu creează nimic pozitiv, în schimb credinţa, încrederea şi dragostea deschid şi ajută. Pe cât posibil, lucrez cu psihicul meu, meditez, alung gândurile negative.

Cum au primit-o gemenii pe surioara lor, pe Nadeea?

– Ei deja o pupau din burtică, au fost foarte ataşaţi, prima lor întânire a fost din sfera magiei, a fost fascinant. În prezent o protejează, fac linişte atunci când doarme, când Nadeea plânge vin şi o liniştesc, încercăm să îi implicăm cât mai mult. Sunt convinsă că vor avea o relaţie cu totul şi cu totul specială.

Când priveşti spre viitor, cum vă vedeţi pe voi cinci, ca familie?

– Să fiu sinceră ne vedem călătorind mai mult pentru că până acum am cam prins puţin rădăcini aici, terapiile ne fac să fim legaţi de casă, să nu putem avea vacanţe prea multe. Noi ne dorim foarte mult un home mobile, să călătorim foarte mult şi prin ţară, dar şi prin străinătate, să le arătăm copiilor locuri, să înveţe empiric istorie şi geografie, experimentând eu zic că este mult mai valoros. Şi aş vrea să mai transmit celor care se confruntă cu situaţii similare, să nu îşi piardă speranţa, să aibă nădejde, că viaţa există şi cu un cromozom în plus, chiar şi una de calitate, atât timp cât există încredere şi sprijin. Îi salut pe această cale pe toţi părinţii speciali.