Cui îi e frică de Adrian Păunescu? Editorial de excepție, la 12 ani de la trecerea în nemurire a poetului

Cui îi este teamă de valorile României, într-o perioadă în care este „trendy” ca problema națională să fie trecută în plan secund, ori de-a dreptul ignorată? Aceasta este întrebarea din semnul căreia pornim la drum, la 5 noiembrie 2022, când îl readucem în prim plan pe Adrian Păunescu, după 12 ani de la plecarea sa. Dincolo de eventualele doctrine, funcția vizionară a Poetului rămâne de gardă, la poarta Națiunii pe care a servit-o așa cum a simțit și cum a crezut el că este oportun. Ca și Nichita Stănescu sau Lucian Blaga, Adrian Păunescu este „real”, în ziua de astăzi.

Adrian Păunescu, cel „real” din zilele noastre: „Umil cârpaci de epocă umilă,/ Tot ce-am urcat mai am de coborât”

Poetul, în genere, este viu,viu, pipăibil cu mâna. Starea poetică a lui Adrian Păunescu se unește cu febrilul, dincolo de decepție. Îmi amintesc cum spunea că „tragediile lui Shakespeare sunt optimiste, iar eternitatea dobitocilor este pesimistă”. A spus-o fiul unui deținut politic și nepotul unui erou rănit în Primul Război Mondial…

Cine dorește să-l combată pe Adrian Păunescu are inclusiv dreptul democratic la înjurătura printre dinți. Da, printre dinți, pentru că în altă… epocă nu era comod să-l „înjuri”, nu fiindcă, Doamne ferește, erai arestat, ci pentru că, dincolo de metaforă, Păunescu a supraviețuit prin argument

„Mă-ntorc din epocă, în casa mea,

Vreau noapte cu intrare separată,

Nici un străin în inimă nu-mi bată,

Nici politruci, în spate, să nu-mi stea,

Nu-mi lumineze fruntea nici o stea,

Să fiu doar fiu, iubire, om şi tată,

Să bat în cuie uşă, steag, cravată,

Nici să nu dau, nici nimenea să-mi dea.

De epocă sătul sunt până-n gât,

Şi ei de mine poate-i este silă,

Las masca mea vitală în argilă,

Că vreau să mă retrag numaidecât.

Umil cârpaci de epocă umilă,

Tot ce-am urcat mai am de coborât”

scria Adrian Păunescu, în poezia „Împlinire coborând”, din anul 1980.

Au existat o mulțime de intelectuali care au făcut din depresie o artă. Nu a fost, însă, cazul personajului nostru. Păunescu nu era decât un român dezamăgit. Și-a arătat sufletul și în perioada comunistă și în capitalismul „sălbatic”. Din dezamăgire a creat o speranță, care l-a împins să meargă inclusiv pe frontul din Transnistria, într-o vreme în care problema Republicii Moldova era ignorată cu bună știință.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Lui Adrian Păunescu i se pot reproșa lucruri, dar niciodată faptul că n-a avut curaj. Talentul său nu vine din tupeu, ci din suflet. Trăim epoca valorilor răsturnate, iar acest fenomen se întâmplă aproape ciclic. De ce este Păunescu actual? Pentru că, încă din anii ’80, scria despre „o adevărată competiție a morții”…

Simțul justeței, printre mafioți și Irozi

Încăpățânarea lui Adrian Păunescu în privința problemei naționale este apanajul unui om pentru care familia nu a fost o lozincă. Astăzi, când familia tradițională este frământată în formă de dilemă, mulți dintre noi nu avem curajul să spunem nici măcar în particular ceea ce el afirma în mod public.

Impresia derutantă și odihnitoare că opera unui poet se poate încheia este falsă. Dincolo de omul însuși, creația lui se desprinde de propria ei matrice, devenind în totalitatea ei o creatură independentă, care, cu ombilicul tăiat, ca orice ființă vie, își începe aventura duratei în veșnicia limbii în care a fost scrisă.

Celor care n-au avut bucuria să-l cunoască sau măcar să-l întâlnească pe Adrian Păunescu le pot mărturisi că larghețea, curtenia, autoritatea reverențioasă, elocința, o elocință uimitoare, izvorau din ființa lui, spontan și spectaculos. Nu știa să joace teatru, își apropia oamenii după un singur criteriu: Simțul justeței.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

„Mâncau elegant, în restaurant,

Însă noi, însă noi vom plăti

Întregul decont al marelui front,

Va veni, a venit acea zi.

N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi,

Anii vin minunaţi şi-apoi sunt tot mai răi,

Noi, pe-aici, pe pământ, prinşi de noile chingi,

Mai minţim că-i frumos şi mai spunem lozinci.

Tot ce e n-a mai fost, ce va fi s-a pornit,

Tot ce e e cum e, dar mai mult e cumplit

Şi ce vise aveam, în proiectul faimos,

Vistieria e goală, de sus până jos.

Pe planetă, apar mafioţi şi irozi

Şi se stă insistent la puternice cozi,

Despre zahăr, ulei, despre carne – nimic

Iar pe străzi sunt recolte de lozuri în plic”…

Sunt versurile pe care duiosul Andrei Păunescu mi le-a oferit, cu amabilitate, scrise în 1983, la Breaza, pentru un cântec din Cenaclul Flacăra, interzis imediat după lansare.

Drumul poetului nu se sfârșește niciodată

Să fim sinceri. Mirarea noastră face și ea parte din conceptul de „Păunescu”. Și va fi nedezlipită de numele poetului până când, peste câteva zeci sau sute de ani, autorul „Manifestului pentru sănătatea pământului” va coborî din nou, cu barba lui de Moș… „Gherilă” (împotriva nedreptăților), ca să ni-l readucă pe Moș Crăciun.

Cui îi e frică de Adrian Păunescu? Simplu. Mediocrilor și celor care patinează pe pojghița subțire a unei false identități, care presupune egalitatea între cuvântul „national” și expresia „extremism”. Adrian Păunescu și-a iubit Țara și a înțeles să O servească în felul său. Opoziția spontană față de o idee curajoasă are terminațiile nervoase înfipte în secolul Inchiziției. În schimb, poetul a fost un om liber și în perioada comunistă și în Epoca de Aur a capitalismului nostru original. Este liber și acum, iar acest fenomen deranjează.

Sistemul de așteptări al unora dintre contemporanii noștri se traduce prin ideea de „pretenție” și, din păcate, mai puțin prin cea de „asumare”. Adrian Păunescu trebuie privit cu maturitate, nu cu evlavie de către unii, nici cu superioritate, de către alții. Adrian Păunescu trebuie înțeles și respectat, ca și fiul său, Andrei, care muncește, în continuare, în spiritul muncii tatălui său, dar care și-a creat, încă din copilărie, o personalitate puternică și elegantă. Acesta este spiritul familiei tradiționale, la care făceam referire.

Fără să am sentimentul că voi sparge ziduri, mi-am spus că merită profitat de această zi de iarnă, pentru a-l readuce și eu pe Adrian Păunescu pe harta unei neuitări meritate:

„E caldă încă harta de atunci,

cum o ţineau soldaţii subţioară,

cu gândul la neveste şi la prunci

şi-apoi murind în pace pentru ţară.

Şi-n harta asta mai putem citi,

ca într-o palmă ce s-a-ntins frăţeşte,

c-avem şi noi o zi cum nu e zi,

în care Dumnezeu ne ocroteşte.

Întâi Decembrie! Ce grup sonor,

ca o dârzenie rememorată,

şi literele se jertfesc şi mor

spre-a re-nvia acum încă o dată.

Cea mai frumoasă zi a unui neam

şi cea mai legitimă sărbătoare,

să năzuim a fi precum eram,

acum şi pururi, România Mare!”…

Poemul „Trăiască România Mare”, din care am citat aceste strofe, a fost scris în anul 1988, în plină teroare comunistă.

Mereu tânărule Adrian Păunescu, le voi spune prietenilor mei de astăzi și de mâine că ești un visător. Dar drumul poetului nu se sfârșește niciodată…