Cum a instalat Stalin guvernul Petru Groza. Regele Mihai, păcălit de delegatul sovietic, Maniu și Brătianu, obligați să refuze compromisul

24 februarie 1945 rămâne în istorie drept ziua protestului de la București, în decursul căruia grupuri de agitatori bolșevici au deschis focul asupra armatei și a demonstranților. Acest eveniment a permis ca Andrei Ianuarievici Vîșinski, ministrul adjunct de Externe al URSS și președintele Comisei Aliate de Control pentru România, să impună guvernul Groza. Istoricul Ioan Scurtu rememorează evenimentele în cursul cărora Regele Mihai s-a dovedit neputincios în fața capcanei „democratice”, iar Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au fost obligați să refuze propunerea de compromis făcută de noul lider stabilit de Stalin.

Istoricul Ioan Scurtu: „Petru Groza a dus tratative cu Iuliu Maniu și cu Dinu Brătianu, liderii partidelor istorice, iar dorința Regelui a fost satisfăcută”

Până să ajungem la momentul 24 februarie 1945, este obligatoriu să facem cunoștință, pe îndelete, cu premierul ales de liderul de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin, să conducă România, după ce țara intrase în zona de influență sovietică. Asupra personalității doctorului Petru Groza planează, și acum, o mulțime de necunoscute. Pentru a respecta adevărul istoric, am dorit să începem „filmul” evenimentelor cu prezentarea personajelor principale și mai ales a contextului, în primul rând datorită faptului că premierul comunist nu a sosit în țară odată cu tancurile rusești, așa cum s-au petrecut lucrurile cu alți „corifei” ai fostului regim, ci își conturase, deja, o personalitate politică.

„La momentul 24 februarie 1945, Petru Groza era deja o figură importantă. Fusese ministru în timpul guvernărilor Averescu, în perioadele 1920 – 1921 și 1926 – 1927 și era un avocat cunoscut. Pentru cititorii mai tineri, trebuie menționat faptul că „doctorul” Pentru Groza nu era medic, ci doctor în drept. Participase la Adunarea Națională de la Alba Iulia și chiar ținuse un discurs după votarea rezoluției Unirii…”, și-a început relatarea, în exclusivitate pentru FANATIK, profesorul Ioan Scurtu.

Așadar, Petru Groza era un personaj cunoscut, pentru că nu ar fi putut fi numit în funcția de premier un comunist anonim. Apoi, în niciun caz, Anton Alexandrescu și Gheorghe Tătărăscu, politicieni care i-au devenit ulterior aliați, nu reprezentau punctul de vedere al Uniunii Sovietice, dar erau, la vremea aceea, doar tovarășii de drum ai lui Groza. De altfel, mai târziu, fostul prim ministru Gheorghe Tătărăscu a făcut ani grei de închisoare, dar acesta este un alt subiect.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Potrivit lui Ioan Scurtu, „Petru Groza a purtat tratative cu liderii partidelor istorice, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, teoretic cu intenția constituirii unui guvern de concentrare. Însă, le-a oferit asemenea posturi „de coloratură”, încât era clar că amândoi urmau să le refuze. Practic, Frontul Național Democrat, o alianță în care prima Partidul Comunist, urma să dețină trei sferturi dintre portofolii, iar celorlalte două partide să le revină în jur de o treime, ceea ce presupunea că s-ar fi aflat mereu în minoritate”.

Altfel spus, Maniu și Brătianu au refuzat ofertele lui Petru Groza, însă acesta din urmă i-a explicat Regelui Mihai că dispune de reprezentanți ai PNȚ-ului și ai PNL-ului din grupările lui Anton Alexandrescu, respectiv Gheorghe Tătărăscu, doi politicieni care conduceau formațiuni ce își manifestaseră disidența față de liderii istorici. Cu alte cuvinte, din punct de vedere oficial, dorința Regelui de a avea un Guvern de concentrare democratică a fost satisfăcută…

Iluzia democrației și împărțirea sferelor de influență

De altfel, în comunicatul oferit publicității la 6 martie 1945, când proaspeții oficiali au depus Jurământul pentru Țară, a fost stipulat faptul că noul guvern este unul „de largă concentrare democratică”. „Cu alte cuvinte, Executivul condus de Petru Groza nu era unul comunist, ci cuprindea o întreagă paletă, de la comuniști la social-democrați și la sindicate, până la țărăniști și la liberali”, a punctat Ioan Scurtu.

Practic, așa cum a explicat intervievatul nostru, „în realitate, fusese îndeplinită dorința lui Stalin ca în România să fie creată o nouă putere, care să poată executa directivele venite de la Kremlin și care să nu creeze iluzia că occidentalii ar putea schimba direcția țării, așa cum au crezut până la capăt Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, care au sfârșit în închisoare”.

Digisport.ro

Ce a spus Anamaria Prodan, după ce Laurențiu Reghecampf a fost pus sub urmărire penală și s-a numit ”victimă”

Contextul internațional încă era tulbure, chiar și după intrarea trupelor sovietice în țară, iar Ioan Scurtu a dorit să detalieze acest subiect sensibil: „Pentru liderii politici români și pentru opinia publică, nu era deloc clar că ne aflam deja sub influența sovietică. Tratativele purtate între SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică au avut un caracter secret și, după fiecare întâlnire, se dădeau publicității comunicate în care se vorbea despre dreptul popoarelor de a-și stabili soarta și de a promova democrația. În realitate, a fost un proces de organizare a lumii după război, în urma conferinței miniștrilor de externe ale celor trei mari puteri, care s-a desfășurat la Moscova, în octombrie 1944”.

„Cu ocazia respectivă, s-a convenit ca, în problemele statelor cu care Uniunea Sovietică se afla în război, Stalin să aibă cuvântul hotărâtor. Pe această bază s-a hotărât organizarea întâlnirii de la Teheran, între liderii Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și I.V Stalin, în timpul căreia a fost luată decizia împărțirii sferelor de influență. Evident, la momentul respectiv s-a spus că a fost abordată problema continuării războiului până la înfrângerea Germaniei hitleriste și a deschiderii celui de-al doilea front. Teoretic, țările ocupate de Germania urmau să-și hotărască singure soarta”, a menționat istoricul citat.

Șeful Frontului Plugarilor a căpătat vânt în pupă, alături de comuniști

Profesorul Scurtu a precizat că, în cazul României, a intervenit momentul 23 august 1944 și semnarea armistițiului, care stipula că problemele țării vor fi rezolvate de Înalta Comisie Aliată de Control, cu paranteza „Sovietică”, pentru a se înțelege clar cine urma să dețină rolul hotărâtor:

„Respectiva comisie avea un rol hotărâtor, deoarece trebuia să vegheze la desființarea organizațiilor hitleriste și pro-hitleriste, la cenzurarea presei și a corespondenței oficiale și particulare și la stabilirea programelor teatrelor și cinematografelor. Practic, convenția de armistițiu consemna ocuparea României de către armata sovietică”.

Comisia respectivă a fost înființată la 12 septembrie 1944, iar în perioada 8-19 octombrie, premierul britanic Winston Churchill a făcut o vizită la Moscova: „Cu acest prilej, a propus acel celebru acord de procentaj prin care Uniunii Sovietice îi fusese repartizată 90% din influența asupra României, procentul fiind exact invers cu cel stabilit pentru Grecia, acolo unde anglo-americanii dețineau majoritatea absolută. Churchill a fost foarte interesat de Grecia, deoarece prin poziția strategică urma să controleze Marea Mediterană”. De altfel, Ioan Scurtu, specialist în problematica est-europeană, a precizat, în trecut, că România fusese oferită URSS încă din anul 1943…

Și acum, să ne întoarcem la „cazul Groza”: „Pe acest fond, s-a produs o activizare a forțelor politice interne. După părerea Anei Pauker, la 23 august 1944, Partidul Comunist avea 1.000 de membri. Din acel moment, a început să crească numeric, prin diversele metode și promisiuni clasice, dar și cu ajutorul sindicatelor. Ulterior a pretins puterea, constituind Frontul Național Democrat. Din FND făceau parte sindicate, instituții culturale și diverse asociații, scopul fiind acela de a oferi dovada unei prezențe și a unei forțe. După Partidul Comunist, principala organizație era Frontul Plugarilor, formațiune politică înființată în 1933 și condusă de doctorul Petru Groza”.

Intră în scenă „comunicatorul” Gheorghe Gheorghiu Dej

Ulterior, alături de Partidul Național Țărănesc și de Partidul Național Liberal, FND a devenit o forță politică aflată la guvernare, deoarece, „la 23 august se constituise un Executiv format din militari și din tehnicieni, în care partidele respective, inclusiv Partidul Social Democrat, aveau câte un reprezentant. În următorul guvern, condus de generalul Sănătescu, ministerele au fost împărțite între trei grupări, PNȚ, PNL și PCR+PSD, în speță FND”.

Trebuie spus că, la 6 decembrie 1944, fusese constituit guvernul condus de Nicolae Rădescu. Simpla deosebire față de precedentul a constat în faptul că Ministerul de Interne a fost preluat chiar de primul ministru. Numai că, imediat, lucrurile aveau să se schimbe. Mai mult, în timp ce executivul era sabotat la ordinea zilei, Nicolae Rădescu a fost acuzat că manifestă tendințe fasciste, fapt care i-a fost fatal.

„În perioada 31 decembrie 1944 – 16 ianuarie 1945, o delegație guvernamentală condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej, la vremea aceea ministrul comunicațiilor, a făcut o vizită la Moscova. De fapt, era vorba despre o delegație a Partidului Comunist Român, care a fost primită de Stalin, cu acordul căruia s-a stabilit modalitatea cu care Guvernul Rădescu urma să fie înlăturat, iar în locul său să fie instituit un executiv condus de FND, a cărui forță principală era, de fapt, PCR”, ne-a dezvăluit Ioan Scurtu.

La întâlnirea cu liderul sovietic se stabilise elaborarea unui program și crearea unei coaliții formate din forțe politice, nu doar din organizații profesionale. Am aflat că, „în acest mod, au fost atrași Anton Alexandrescu, din partea Partidului Național Țărănesc (n.r. cel care, așa cum am specificat mai sus, a fondat ulterior o grupare cu aceeași titulatură precum cea a vechiului partid, ca o alternativă la PNȚ-ul condus de Iuliu Maniu) și Gheorghe Tătărăscu, liderul unei grupări liberale opuse PNL-ului condus de Dinu Brătianu. Astfel, la scară largă a apărut impresia că FND chiar era o forță politică serioasă, care, pe lângă organizații profesionale și civice, cuprindea forțe politice însemnate care depășeau ca impact partidele istorice. Evident, totul ținea de propagandă…”.

Opt manifestanți împușcați mortal, în fața Palatului Regal

Trebuie menționat faptul că, în perioada 4 – 11 februarie 1945, Aliații au organizat Conferința de la Yalta, la finalul căreia a fost dată publicității „Declarația asupra popoarelor eliberate”, în care se stipula faptul că respectivele țări urmau să se reorganizeze pe baze democratice. „Primul ministru Rădescu a luat în serios Declarația de la Yalta și a hotărât organizarea unei adunări la Sala Aro, viitorul cinematograf Patria, în care urma să se discute despre apărarea democrației din România, urmând astfel cele stabilite de Aliați. Rădescu susținea că, în ce-l privește, se va opune încercărilor dictatoriale (în speță ale FND-ului) de a înlătura guvernul său”, a povestit istoricul.

În replică, FND a organizat, în Piața Palatului Regal, manifestația din 24 februarie 1945. Referitor la acest eveniment există mai multe interpretări. În perioada în care conducea Arhivele Naționale, profesorul Ioan Scurtu a publicat un volum dedicat anului 1945, în care pot fi studiate toate documentele și punctele de vedere exprimate la vremea respectivă. În esență, este vorba despre faptul că asupra manifestanților au fost trase focuri de armă, din clădirile învecinate:

„Șefii FND au acuzat și faptul că s-a tras inclusiv din sediul Ministerului de Interne, condus de premierul Rădescu. Mult mai probabilă este implicarea unor grupări de diversioniști care au deschis focul asupra manifestanților și au creat o stare de spirit extrem de gravă. Opt persoane au murit și mai multe au fost rănite. Incidentele au permis liderilor comuniști să declare că Nicolae Rădescu este un exponent al fascismului”.

Scandalul provocat de Vîșinski în cabinetul Majestății Sale, un mit destrămat

Pe acest fond, două zile mai târziu, a sosit în România Andrei Ianuarievici Vîșinski, care fusese mandatat de Stalin să rezolve problema României, în sensul celor stabilite la Conferințele de la Teheran și de la Yalta. „Vîșinski a avut patru întâlniri cu Regele Mihai. Eu am publicat respectivele procese verbale și trebuie spus că aceste întrevederi s-au desfășurat într-o atmosferă civilizată. Nu este adevărat că, așa cum s-a spus, trimisul sovietic ar fi trântit ușa sau că ar fi bătut cu pumnul și ar fi spart cristalul de pe masă… Nici nu cred că era nevoie de asemenea gesturi, în primul rând datorită faptului că lucrurile erau dinainte stabilite, iar Vîșinski și-a construit strategia pe etape. La fiecare audiență, a adăugat câte ceva”, a menționat Ioan Scurtu, care a detaliat:

„La început, Andrei Vîșinski a afirmat că Guvernul Rădescu este fascist și că pune în pericol spatele frontului, astfel că trebuie demis. La a doua întrevedere, a adăugat faptul că executivul nu trebuie doar schimbat – ceea ce Regele deja făcuse – însă este necesară constituirea unui guvern democrat. Majestatea sa a răspuns că va consulta liderii partidelor politice. La următoarea audiență, Vîșinski a menționat faptul că Maniu și Brătianu l-au sprijinit pe Nicolae Rădescu și că, în consecință, nu pot face parte din Guvern, deoarece acest lucru ar însemna cauționarea politicii fasciste. La ultima întâlnire, Regele Mihai s-a aflat într-o mare încurcătură, deoarece considera că respectiva coaliție trebuie alcătuită din partide serioase. În schimb, oficialul sovietic a sugerat că există și alți oameni pregătiți, cu vederi democrate, precum doctorul Petru Groza și că așteaptă formarea noului guvern”.

„Guvernul Groza nu a fost comunist. Ar fi fost culmea să avem un regim comunist, în frunte cu Regele!”

Se pare că Regele Mihai nu era la curent cu esența discuțiilor avute de reprezentanții marilor puteri, însă, având în vedere comportamentul lui Vîșinski și mai ales lipsa de reacție a britanicilor și a americanilor, a realizat că România a fost lăsată în seama sovieticilor. Din acest motiv, a fost nevoit să-l numească premier pe doctorul Petru Groza… Ironia sorții, trei ani mai târziu, Suveranului avea să i se retragă inclusiv cetățenia română, tocmai de către cei cărora le-a oferit girul guvernării.

Spre finalul discuției noastre, istoricul Ioan Scurtu a dorit să abordeze o temă care a născut o mulțime de controverse: „Aș vrea să subliniez că guvernul Groza nu a fost unul comunist. Ar fi fost culmea să avem un regim comunist, în frunte cu Regele! În general vorbind, în România nu a existat un regim comunist, deoarece această doctrină politică este o utopie, o iluzie. Esența comunismului este „de la fiecare după munca sa, fiecăruia după necesități”. Însă, necesitățile oamenilor nu se pot îndeplini niciodată, deoarece mereu apar noi nevoi. Cine deținea un automobil în anul 1900 era un domn, iar cine are acum trei mașini este un individ oarecare. Această iluzie a fost promovată de partidele comuniste, inclusiv de cel din România și a avut un caracter manipulator”.

„Momentul 24 februarie 1945 este unul foarte important, pentru că, odată cu instalarea lui Petru Groza, sovieticii au avut un guvern pe care îl puteau dirija și prin intermediul căruia și-au putut realiza obiectivul de a ține România sub ocupație”, a încheiat Ioan Scurtu.