Cum opera KGB în Africa. De la ouă și fake news, la tabere de antrenament în Crimeea pentru „elevii” de culoare

Sprijinirea unei tentative de lovitură de stat în Ghana, antrenarea luptătorilor africani nu departe de plajele din Crimeea sau răspândirea de știri false în Algeria. La apogeul Războiului Rece, spionii blocului sovietic nu duceau lipsă de imaginație atunci când era vorba de promovarea intereselor Kremlinului în Africa. Iată câteva exemple.

„Operațiunea Alex”, misiune imposibilă în Ghana

Vladimir Putin și spionii ruși din FSB nu au inventat prea multe operațiuni de dezinformare și destabilizare în Africa. Marea istorie a influenței rusești pe continentul african este presărată cu anecdote care dezvăluie arsenalul de instrumente pe care KGB-ul îl avea la dispoziție pentru a-și împinge pionii în contextul Războiului Rece. France 24 a selectat patru dintre acestea pentru a ilustra dificultățile cu care se confruntau spionii blocului estic în Africa, structurile care au contribuit la îmbunătățirea relațiilor militare dintre Uniunea Sovietică și țările africane și expertiza (încă de pe atunci) Kremlinului în domeniul „fake news”.

La sfârșitul anilor ’60, Ghana era un actor-cheie în Războiul Rece din Africa. Moscova nu a putut digera căderea, în 1966, a regimului lui Kwame Nkrumah, primul președinte pro-sovietic al națiunii de la declararea independenței de Marea Britanie. Pilula a fost cu atât mai greu de înghițit pentru Kremlin cu cât lovitura de stat care l-a răsturnat pe Kwame Nkrumah l-a adus la putere pe generalul Joseph Arthur Ankrah – care era mult mai simpatizant cu Washingtonul.

În spatele Cortinei de Fier, spionii din blocul sovietic au pus la cale o serie de planuri pentru a încerca să-l readucă pe Kwame Nkrumah la putere. Una dintre aceste mașinațiuni – „Operațiunea Alex” – ilustrează atât importanța în Africa a serviciilor secrete din țările satelit ale Uniunii Sovietice, cât și dificultățile întâmpinate de agenții săi pe continent.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Întâi oul și apoi influența rusă

„Operațiunea Alex” a început cu ouă. În septembrie 1967, Karel Hotarek, șeful serviciilor secrete cehe din Ghana, a mers la o fermă administrată de cetățeni cehi, nu departe de capitala Accra, sub pretextul de a cumpăra ouă proaspete. În realitate, el avea o întâlnire cu Kofi Batsa, un scriitor și activist politic apropiat de Kwame Nkrumah. Activistul i-a prezentat un plan detaliat pentru o lovitură de stat care să-l răstoarne pe generalul Joseph Arthur Ankrah. Acesta a susținut că are sprijinul a 30 de persoane apropiate guvernului și din rândurile armatei.

Potrivit acestuia, lipsește doar sprijinul logistic și financiar de la Praga și Moscova. Karel Hotarek, entuziasmat de întâlnire, a reușit să-și convingă superiorii să aibă încredere în Kofi Batsa. „Operațiunea Alex” era programată pentru octombrie 1968, iar contactele rusofone ale lui Kwame Nkrumah i-au spus că trebuie să fie pregătit.

Dar între timp, Karel Hotarek și GRU, serviciul de informații militare al Rusiei, au pus la îndoială fiabilitatea lui Kofi Batsa. Când Batsa a fost arestat în august 1968, spionii din blocul estic s-au temut că au furnizat arme și bani unui aventurier prea slobod la gură în legătură cu o operațiune care trebuia să fie secretă.

Acest eșec nu a zdruncinat motivația Moscovei. Kremlinul a intenționat să continue „Operațiunea Alex” cu ceilalți presupuși membri ai conspirației. Numai că au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu cunoaște cu adevărat circumstanțele în care s-a încheiat această aventură a Moscovei. Dar, în decembrie 1968, Kwame Nkrumah și-a pus aceeași întrebare: „Fusesem lăsat să cred că se va întâmpla ceva și nu s-a întâmplat nimic”, i-a scris el istoricului britanic June Milne, care i-a scris o biografie.

Digisport.ro

”V-ați propus să mă luați la mișto?”. A aflat că FCSB a luat titlul și nu s-a abținut: ”Ca un cuțit în inimă”

 Îndoctrinare sovietică: Centrul 165 din Crimeea

Tot în acea perioadă, în 1965, o serie de avioanele aterizau de obicei noaptea târziu în Crimeea. Aceste zboruri neînregistrate transportau grupuri de tineri – cu vârste cuprinse între 15 și 30 de ani – din țări africane care erau „prietene” ale URSS. Pe pistă, autobuze cu geamurile acoperite îi așteptau pe acești „elevi” pentru a-i duce la Perevalnoe. Din 1965, acest sat găzduia principalul centru de pregătire al Rusiei pentru „luptătorii mișcărilor de eliberare” africane.

Situat la aproximativ 20 de kilometri de stațiunea balneară Alușta, centrul din Perevalnoe primea cadre și ucenici soldați din Partidul African pentru Independența Guineei-Bissau și a Insulelor Capului Verde, din Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei, din Congresul Național African din Africa de Sud și din Frontul de Eliberare din Mozambic.

Până la căderea URSS, în 1991, peste 15.000 de luptători ai mișcărilor de eliberare au fost antrenați în această tabără, care putea găzdui până la 500 de elevi în același timp, subliniază istoricul rus Natalia Krylova într-un studiu consacrat acestui centru de antrenament, cunoscut sub numele de Centrului-165 ( În 1980, a fost transformat într-o școală pentru pregătirea ofițerilor de rang înalt și redenumit Școala Militară Superioară Unificată din Simferopol).

Antrenament militar și marxism-leninism

Pregătirea oferită era intensă și, în parte, supravegheată de KGB. Programul începea la ora șase în fiecare zi, cu gimnastică, micul dejun și apoi cinci ore de exerciții militare. După prânz, urmau alte antrenamente până la cină. Dar ziua nu se termina la apus: după ora 21, acești aspiranți la „libertate” trebuiau să învețe, de exemplu, cum să traverseze câmpurile minate pe timp de noapte.Pe lângă pregătirea militară, s-au ținut cursuri de limba rusă, de marxism-leninism și de istoria mișcărilor revoluționare mondiale.

Moscova a încercat, de asemenea, să promoveze modul de viață socialist. Crimeea, cu stațiunile sale turistice cochete, a oferit un cadru ideal pentru acest efort de propagandă. O dată pe lună, elevii de la centru vizitau colhozuri, școli și magazine. Seara, aveau loc proiecții cu filme sovietice. Deși acest centru a fost un mijloc foarte influent de răspândire a know-how-ului militar sovietic înainte de prăbușirea URSS, a lăsat puține urme. Natalia Krylova notează că foștii cursanți care „au ocupat și uneori încă mai ocupă funcții de conducere în aparatul militar al țării lor, de exemplu în Angola, nu revendică instruirea lor în Uniunea Sovietică”.

Algeria, De Gaulle și KGB-ul

În mai 1961, vizita de stat a președintelui american John F. Kennedy la Paris era cât pe ce să nu aibă loc. Motivul: una dintre cele mai reușite operațiuni de dezinformare ale KGB-ului pe fundalul războiului de independență algerian. Este un caz care ilustrează perfect strategia spionilor sovietici, care se folosesc de continentul african nu doar pentru a-și extinde sfera de influență, ci și pentru a discredita Washingtonul, chiar și în ochii aliaților tradiționali ai Statelor Unite.

Totul a început cu un articol apărut în aprilie 1961 în Paese Sera, un mic ziar italian cu puternice înclinații de stânga.  „Puciul generalilor (care urmărea răsturnarea președintelui francez Charles de Gaulle) a fost pregătit la Washington?”, se  întrebau autorii acestei lecții de dezinformare.

Articolul susținea că unul dintre generalii puciști – Maurice Challe – a fost de fapt un agent CIA. Această afirmație avea un sâmbure de adevăr: Maurice Challe „servise la cartierul general al NATO și era neobișnuit de pro-american pentru un ofițer francez de rang înalt”, a recunoscut CIA într-un raport din 2001.

„Bomba”, o minciună rusească

În cele din urmă, „bomba” din Paese Sera s-a dovedit a fi o invenție a KGB-ului. Pravda, trompeta oficială a partidului comunist rus, a preluat rapid povestea, la fel ca și agenția de presă TASS. Dar spionii sovietici trebuie să fi jubilat atunci când un editorial din cotidianul francez Le Monde a preluat această informație falsă, afirmând: „Pare acum stabilit că agenții americani l-au încurajat mai mult sau mai puțin pe Challe”. Celebrul cotidian a revenit rapid asupra informației, dar răul fusese deja făcut.

A fost nevoie ca Maurice Couve de Murville, ministrul francez de Externe, să dezmintă acuzațiile în fața Adunării Naționale pentru a reduce tensiunile dintre Statele Unite și Franța. În iunie 1961, Richard M. Helms, care avea să devină șef al CIA câțiva ani mai târziu, a recunoscut în fața unei comisii a Senatului american că „acesta este un exemplu excelent de know-how comunist: folosirea unei povești false pentru a obține un impact răsunător”.

Întâlnire cu „Alter” și „Sekretar”

Aceasta este povestea unui agent din est și a unei figuri emblematice a mișcărilor de eliberare africane din anii 1960 și 1970, cunoscuți sub pseudonimele „Alter” și „Sekretar”. Identitatea reală a primului era Miroslav Adamek, un diplomat ceh detașat în capitala Guineei, Conakry,  și, de altfel, spion în solda Pragăi. Cel de-al doilea era nimeni altul decât celebrul activist anticolonialist guinean Amilcar Cabral, fondatorul Partidului African pentru Independența Guineei și Capului Verde (PAIGC) și una dintre cele mai importante capturi ale agenților pro-Kremlin.

Acest duo va ilustra modul în care serviciile secrete ale blocului sovietic au folosit resursele umane din Africa în contextul mai larg al Războiului Rece. Miroslav Adamek l-a întâlnit pentru prima dată pe Amilcar Cabral în noiembrie 1960. La finalul unei mese pe care spionul ceh a descris-o ca fiind plăcută și „foarte încurajatoare”, a fost trimis un raport la Praga și la Moscova, în care se sublinia importanța „recrutării” acestui activist cu pronunțate înclinații marxiste.

Informații despre mișcările africane de indepedență

Afacerea părea cu atât mai promițătoare cu cât Amilcar Cabral i-a cerut noului său „prieten” ajutor financiar și logistic pentru a pregăti o revoltă împotriva puterii coloniale portugheze din Guineea. Moscova, dornică să își facă noi aliați, a dat rapid undă verde.

Noul recrut „Sekretar” a fost „înrolat” în dimineața zilei de 13 august 1961, probabil fără să realizeze realitatea intrării sale în lumea spionajului. Pentru că „Alter”, prietenul său ceh Miroslav Adamek, nu a renunțat niciodată la acoperirea sa diplomatică. Și tocmai în această calitate i-a explicat lui Amilcar Cabral că Praga, în schimbul sprijinului său financiar, dorea să obțină informații despre mișcările de independență din Africa.

Colaborare fructuoasă

Liderul PAIGC nu era probabil un agent, ci mai degrabă un „contact clandestin”, deoarece relațiile nu erau la fel de formalizate ca în cazul unui agent activ. Cu toate acestea, colaborarea a fost fructuoasă pentru ambele părți. Amilcar Cabral a obținut bani și arme care au contribuit la transformarea PAIGC într-o forță de luat în seamă. Fratele său a putut studia medicina la Universitatea Lumumba din Moscova, iar fiica sa, Iva, a fost acceptată la un internat popular nu departe de capitala rusă.

În schimb, Amilcar Cabral a fost urechea Pragăi – și, prin urmare, a Moscovei – la evenimente internaționale, cum ar fi conferințele țărilor nealiniate la care a fost invitat. De asemenea, el le-a permis acestora să își perfecționeze cunoștințele despre oamenii și tendințele din mișcările de eliberare africane de la acea vreme. Această sursă de informații a intrat în umbră după represiunea Primăverii de la Praga din 1968. Spionii cehi erau mai puțin entuziasmați de ideea de a lucra pentru Moscova, care tocmai trimisese tancurile în capitala cehă.