Daniel Șendre spune astăzi povestea unui român, care dăruiește peste ocean: “Construiește o masă mai mare, nu un gard mai înalt”

FANATIK oferă cititorilor săi atât o poveste de Sărbători, cât și o lecție de viață, din care sper să învățăm cu toții.

Cum l-am găsit pe Cătălin

Pe Cătălin l-am găsit din întâmplare, ca să zic așa, în marea de oameni de pe rețelele sociale. Într-o seară de decembrie, pe la început, așa, scrolând plictisit pe Facebook, am dat peste postarea unui “prieten” din listă, care era tăguit în postarea altcuiva.

Postarea era scrisă în limba engleză și suna așa: “Astăzi mulțmim acestei țări pentru toate oportunitățile pe care ni le-a oferit, oferind și noi înapoi ceva comunității. Ne-am asociat cu Moe’s Grill din Ann Arbour pentru a putea oferi 130 de porții de mâncare unui centru de oameni fără adăpost din Detroit. Anul trecut am făcut asta de unul singur, însă acum mi s-au alăturat doi oameni și sper să se alăture cât mai mulți în viitor.”

Cu cine stăteam de vorbă

Omul care până acum dăruise de unul singur era Cătălin Dan Manole, 39 de ani, din Petroșani, de unde în urmă cu un deceniu a emigrat în America. “Tata a fost primul care a venit, apoi sora și într-un final eu. Mama a rămas în România”, mi-a dezvăluit Cătălin, când l-am contactat. L-am abordat pentru că ceea ce făcea el mi se părea minunat și am vrut doar să-l felicit, atât, însă după câteva minute de conversație am decis să și public povestea lui. Vorbim nu despre un străin care dăruiește românilor, ci invers, ceea ce mi s-a părut remarcabil. Sunt lucruri cu care chiar trebuie să ne lăudam, mai ales pentru că cei dintre noi care o fac sunt anonimi și modești.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

În postarea de pe FB, Cătălin apărea în bucătăria restaurantului cu care se “asociase”, pregătind farfuriile cu mâncare pentru oamenii fără adăpost, cot la cot cu “prietenul” de pe Facebook, un câine care trebăluia pe acolo cu un fular al lui Dinamo la gât. Numele lui de scenă este “Marius Ra”, fost suporter pătimaș, de peluză.

Inițial am crezut că Dan Cătălin și prietenul l-au prins pe Dumnezeu de picior în America, deci au bani suficienți încât să nu simtă când oferă, însă aveam să aflu că nu e deloc așa. “Sunt angajat”, mi-a zis Cătălin. “Până în urmă cu ceva vreme am lucrat la o companie de transport, în garaj, ca mecanic, făceam mentenanță și diverse reparații. În prezent sunt tehnician la Mercedes Benz, în Ann Arbor.” 

– “Ai casa ta acolo în State?”, l-am întrebat.

– “Nu, locuiesc cu chirie”, mi-a răspuns. “Sora mea locuiește tot aici în zonă și până de curând am fost inclusiv colegi de serviciu. Încercăm să rămânem aproape unul de celălalt, cât s-o putea”.

– “Deci: imigrant, angajat, chirie.”

– “Da, visul american!”, mi-a confirmat al nostru. Și amândoi am râs cu poftă.

S-a înțeles, da!? Cele 130 de porții de mâncare au costat binișor, bani pe care Cătălin și Marius îi simt, însă nici gând să se oprească din oferit. Mie cu mie de dolari se adună bunătatea oamenilor către oameni, nu neapărat către străini!

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

– De ce o faci?

– Man, nu știu cum să explic exact, dar știu o vorbă de-a noastră, în schimb: dacă ai fost binecuvantat cu ceva mai mult decâ alții, construiește o masă mai mare, nu un gard mai înalt.

– Frumos!

– Să nu îți închipui că donez sume exorbitante, ofer din puținul pe care îl am, cât să fac ziua altora mai bună, măcar un pic.

– Și o faci doar prin organizația pe care am văzut-o la tine pe profil? (The Detroit Rescue Mission Ministries)

– Nu! Au fost seri când am mers la plimbare prin Detroit, pur și simplu, vedeam oameni care poate nu mancaseră mare lucru și mergeam la vreun magazin din apropriere sau la McDonalds să le iau câte ceva. Lumea asta e plină de răutate și îmi doresc să îi inspir și pe alții să o facă, de aceea mai postez din când în când acțiunile, pentru că eu nu îi pot ajuta pe toți.

– Mda.

– Am fost acum câțiva cu fosta mea prietenă la un centru, unde am dus plăpumi și haine, îmi aduc aminte că nu o puteam opri din plâns când a văzut ce bucuroși erau oamenii că primesc ceva. Unii sunt amărâți rău, chiar nu au nimic!

Conform unui studiu efectuat în 2022, în Detroit erau peste 8500 de oameni fără adăpost. În prezent, în jur de 1500 de oameni petrec cel puțin o noapte în adăposturi puse la dispoziție de statul american și alte organizații.

– Dar aveți un grup de români acolo în Detroit sau cum te-ai găsit cu Marius, spre exemplu?

– Sunt destui români prin zonă, dar foarte puțini sunt interesați. Adevărul e că nici nu am făcut prea mare publicitate pe tema asta, am întrebat doar pe cei mai apropiați, însă majoritatea nu s-au arătat prea încântati, ca să zic așa. Pe Marius îl știu de câțiva ani buni și anul trecut când am făcut prima postare pe Facebook a spus să îl anunț când mai am de gând, așă că l-am anunțat. Efectiv, așa, doar el m-a ajutat, cu transportul mâncării, cu împărțitul ei și parțial cu achitarea notei. Al treilea om a fost proprietarul localului de unde am comandat mâncare, el arab fiind. Povestea arabului e că restaurantul lui e micuț, l-am descoperit în pauzele de masă, așa că am luat mâncarea de la el, ca să îl ajut financiar, iar el în schimb mi-a făcut reducere la total. Plus că mâncarea a fost excelentă!

Povestea românului nostru este una foarte interesantă, tristă, dar veselă și optimistă în același timp, genul “soare după furtuni grele și ploi”. V-am zis la început că primul emigrat în America din familie a fost tatăl lui, pe care însă cei doi frați l-au pierdut, din păcate, anul trecut. “Sincer, nu știu să spun exact ce s-a întâmplat, dacă poți să crezi așa ceva, pentru că nu ni s-a comunicat cauza exacă a morții, tot ce pot să spun este că a fost o moarte fulgerătoare, dar naturală. Posibil atac cerebral.” 

Tot pe contul lui Cătălin de Facebook am remarcat o Dacie veche, de unde am dedus că pasiunea lui pentru România este la fel de mare ca cea pentru mașini. “Ah, da, mașina a ajuns în Septembrie. Sunt pasionat de mașini, am avut chiar o colecție de mașini și motociclete, dar nimic românesc până acum. Sunt încă român și am vrut să am ceva de acasă, plus că am crescut cu Dacia. Comunitatea de “dacioți” din America e nemaipomenită, să știi, nu sunt singurul care conduce așa ceva pe aici”.

– Te gândești să te mai intorci în țară vreodată?

– Sincer, m-am gândit, dar asta nu se va întâmpla prea curând. Vin în vizită, cam o dată la 2 ani, dar încă mai am oportunități de explorat în America.

– De mama voastră ce poți să îmi zici?

– Mama ne cam duce dorul, îți dai seama. Și noi ei! Dar mama e mamă și știe că totul e pentru binele nostru, iar când putem ne vizităm. Are 65 de ani.

Mama lui Cătălin trebuie să mai știe și faptul că a oferit societății doi oameni de care e normal să fie mândră, pentru că sigur este!

“Sincer să spun”, mi-a zis românul ăsta din prima, când l-am contactat, “nu caut faimă, Daniel, e doar un gest de omenie, zic eu, dar mulțumesc mult pentru apreciere! Vorbele bune contează, mai ales când ești departe de casă și ele vin de la ai tăi!”, mi-a mai zis.

Într-una dintre postări, Cătălin a scris așa: “Mulțumită ție, dulce Românie, acum sunt departe şi plătesc chirie.” Era remarca atașată unui video, cu o piesă importată din România, în interiorul unei uși de la un Mercedes. Postarea se încheia cu un zâmbet.

În timpul conversației, am remarcat la Cătălin faptul că are simțul umorului, apanaj al oamenilor inteligenți, așa că l-am întrebat și despre educație, normal. “Am terminat Tehnologia construcțiilor de mașini, la Universitatea din Petroșani. A fost imboldul mamei și totodată ajutorul ei. La capitolul joburi însă, am avut și un pic de noroc, iar mai departe mi-am demonstrat abilitățile și astfel am ajuns la un salariu decent, mai ales într-o firmă ca Mercedes. În America, nu diplomele contează neapărat, ci cât de bun ești la ce știi să faci”. 

Pe lângă meserie, Cătălin al nostru știe să și dăruiască, asta e clar! Este genul de tineri pe care România i-a pierdut, din păcate, dar pe care i-a câștigat o lume, iată! Sunt mulți români care ne fac cinste printre străini și ale căror povești meritǎ să fie spuse, iar eu o să continui să le spun, cu drag, aici, în FANATIK, pe măsură ce le aflu.

“Am jucat rugby la echipa locală din Petroșani, pentru o vreme, dar trebuia să merg și la școală, la seral și la lucru, în același timp, așa că nu prea mai aveam timp. Cu fotbalul nu prea sunt, când eram mic mai jucam cu băieții, la bloc, însă eram portar, pentru că-mi dădeam cu stângul în dreptul, mereu.”

Crăciun liniștit tuturor, oameni buni!