Detalii mai puțin știute despre prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă. “Marele poet și marele povestitor erau nedespărțiți”

În lucrarea „Caietele Mihai Eminescu”, apărută în anul 1972, la Editura Eminescu, criticul George Munteanu povestește episoade spumoase de la începutul prieteniei trainice dintre „poetul nepereche” și hâtrul povestitor din Humulești. La mai puțin de o lună de la numirea sa în funcția de revizor școlar și cu mult înainte să devină pamfletarul rebel de la „Timpul”, Eminescu a organizat prima conferință anuală cu învățătorii. Înainte de a cerceta lumea țărănească din locurile sale de baștină, așa cum se pare că gândise programatic încă de la acceptarea postului, Eminescu a avut surpriza să-l întâlnească pe cel mai înțelept dintre ambasadorii cărturari ai acestei lumi, Ion Creangă. Ce a urmat a ținut fie de o eroare amuzantă, fie de o încurcătură de nume… bine ticluită.

Criticul George Munteanu, în lucrarea „Caietele Mihai Eminescu”: „Poetul neatent l-a confundat pe „V. Creangă” cu personajul din „La curtea cuconului Vasile Creangă”

Totuși, până la a ajunge la povestea noastră, este necesar un preambul, legat de cartea „Caietele Mihai Eminescu”. Încă din anul 1930, odată cu apariția „Buletinului Mihai Eminescu”, studiul permanent al vieții și al operei poetului a devenit o pioritate pentru academicieni. De la inițiativa acestui mic grup de entuziaști, în 1971, la Universitatea din București a fost creată Catedra Eminescu. Opera poetului, în versiunea integrală a lui Perpessicius, s-a încheiat prin tipărirea poeziilor originale și a literaturii populare culese de Eminescu.

Ulterior, s-au publicat zeci de ediții de mare tiraj și s-au scris sute de articole, cuprinse într-o Bibliografie pregătită la Biblioteca Academiei. „Caietele Mihai Eminescu” se încadrează în efortul colectiv de a da un sentiment al continuității unei tradiții și de a organiza un seminar permanent asupra personalității lui Eminescu. În „Caiete” pot fi studiate articolele documentate ale unor critici de seamă, precum Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Constantin Noica, Sextil Pușcariu, Șerban Cioculescu, Iorgu Iordan etc. și George Munteanu, cel la al cărui text ne vom referi în continuare.

Așadar, potrivit criticului citat, în raportul asupra consfătuirilor purtate în data de 10 august 1875, Eminescu menționase printre altele: „D-nul A. Darzău, directorul școalei primare de băieți no. 1 de la Trei-Ierarhi, a ținut în toate zilele prelegeri și convorbiri asupra metodului de-a propune gramatica limbei române. Domnul V. Creangă, de la școala de băieți no. 2 din Păcurari, asupra metodului de a învăța pe copii citirea și scrierea (metodul legografic)…”

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Potrivit lui George Munteanu, scrierea greșită a prenumelui lui Creangă pare dovada clară a faptului că poetul abia îl cunoscuse pe teoretizatorul „metodului legografic”. Totuși, greșeala de transcriere nu arată neapărat că Eminescu ignora numele învățătorului.

„Tot atât de bine putea să însemne că, într-o clipă de neatenție, i-a atribuit numele eroului dintr-o „fiziologie” care îl preocupa pe atunci, „La curtea cuconului Vasile Creangă”. Poetul a pregătit minuțios întâlnirile cu învățătorii, îngrijindu-se din vreme de găsirea acelor „pedagogi practici recunoscuți”, care să țină prelegeri de autoritate. Așa fiind, pe Creangă și pe ceilalți conferențiari principali, Eminescu îi cunoscuse îndestulător încă din ajunul consfătuirilor, adică de la sfârșitul lui iulie 1875”, a explicat autorul articolului „Eminescu și Creangă (Sau întâlnirea arhetipală)”.

Confrații, mirați de ce își pot povesti doi oameni atât de diferiți

Însă aceasta a fost doar o circumstanță „de culoare”. Mărturiile criticilor se referă deseori la nedumerirea cu care Iacob Negruzzi, George Panu și alți junimiști se întrebau ce au în comun și ce pot să-și povestească doi oameni atât de diferiți, cum erau Eminescu și Creangă.

Referitor la acest aspect, George Munteanu amintește că A. D. Xenopol a definit această nedumerire în termeni categorici: „Creangă și Eminescu erau doi prieteni nedespărțiți. Dar dacă este adevărat că prietenia poate uneori să se închege între firile cele mai neasemănătoare, apoi desigur că dovada cea mai bună a unui asemenea fapt ne-ar fi dată de legătura care unea pe marele povestitor cu marele poet”.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Autorul textului la care facem referire a amintit și faptul că vârsta biologică punea între cei doi protagoniști ai poveștii noastre o diferență de peste zece ani, în timp ce… vârsta psihologică aproape niciuna. Isprăvile copilăriei denotau faptul că Eminescu și Creangă se asemănau extrem de mult, „începând cu tentativele lui Nică a lui Ștefan a Petrii de a nu se lăsa urnit din valea Ozanei spre cele școli și cu dezerțiunile feciorului de căminar prin codrii Ipoteștilor”.

În schimb, din momentul în care Creangă a absolvit cu strălucire cursurile Școlii Normale de la Trei-Ierarhi, însă Eminescu a trecut prin două universități străine fără să impresioneze, lucrurile s-au schimbat. Criticul literar susține că, odată cu lepădarea anteriului diaconesc și cu tunderea pletelor, Creangă își încheiase socotelile cu lumea, în sensul ambițiilor și al tribulațiilor de rând. De asemenea, același lucru s-a petrecut și cu Eminescu, în momentul abandonării studiilor universitare.

„În acest context, întâlnirea cu Creangă aducea evidența cea mai nesperată. Când dă Eminescu de el și începe a fi atent la ce și cum spune, munteanul deghizat a batjocură într-un fel de târgoveț era ca permanența suficientă sieși a sufletului colectiv ancestral”, se specifică în eseul citat.

De la Păcurari la Bojdeucă, printre cetele de petrecăreți

Talentul literar și mai ales aplecarea spre lumea basmului au însemnat, de asemenea, punți importante între cei doi. Este mai mult decât clar, de vreme ce poetul, tot mai des îmbrăcat în armura de prinț îndrăgostit, se așezase la hotarul dintre tărâmurile „pădurii de argint” și aplecarea către filosofie, patriotism și modernism.

Se pare că întrevăzând în Creangă, din perspectiva favorizantă a hâtrului povestitor înzestrat cu înțelepciunea neaoșă, ceea ce puțini erau pregătiți să înțeleagă, Eminescu nu l-a mai pierdut din ochi. În prietenia humuleșteanului, exploratorul adevărurilor scăldate în mituri simțea întregirea arhetipului etnic din el.

În schimb, pentru Creangă, pe care soarta îl aruncase în brațele celebrei societăți culturale „Junimea”, unde Titu Maiorescu proclamase „Direcția nouă”, apropierea de Eminescu nu putea deveni decât un izvor de inspirație.

Așadar, secondat și de autoritatea sa „revizorală”, dacă este să ne întoarcem la începutul poveștii noastre, Eminescu s-a ținut aproape de „prada” sa cea nouă, după consfătuirile din august 1875, pe unde nimerea. Îl inspecta pe Creangă la școala din Păcurari, unde găsea în abilitățile acestuia de dascăl noi motive de prețuire. Apoi se lăsa îmbiat la Bojdeucă, unde se antrenau împreună în lungile escapade ale cetei de petrecăreți, iar, mai târziu, după ce i-a cunoscut cumva repertoriul amicului său, l-a sfătuit pe acesta să scrie pentru Junimea.

Eminescu: „Lasă, Creangă, ai să citești în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!”

Începutul de la Junimea n-a fost, totuși, unul prea ușor: „Creangă se feri înspăimântat dinaintea chisnovației (deși, nemărturisit, aștepta acest moment demult): cum să se apuce de așa copilării, la anii săi? Cel bătrân să învețe la umblat? Însă, fiindcă nici să se rușineze ca o fată mare nu ședea bine, după ce se văzu poftit de două ori, de trei, el consimți, aruncându-se în interminabile prubuluiri de cuvinte. După un timp, când înfățișă prietenului păcatul, dichisit, transcris cu îngrijire, avea gata și un șiretlic, menit să mai întârzie județul public”.

Altfel spus, Creangă cerea ca textele să-i fie citite și corectate în amănunt, iar ulterior să fie lăsat să mai cumpănească. Și se spune că, într-un asemenea moment, Eminescu i-ar fi spus: „Lasă, Creangă, ai să citești în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!”.

Astfel că, la un moment dat, viitorul debutant a fost dus la o întâlnire a societății, după ce, în prealabil, pentru refacerea curajului, implorase un ocol necesar la cârciuma „Bolta rece”. Nu peste mult timp, Creangă avea să citească, printre râsetele care primejduiau candelabrele, „Soacra cu trei nurori”, iar Negruzzi s-a grăbit să publice povestea în numărul din 1 octombrie 1875 al revistei „Convorbiri literare”…

Acestea sunt detaliile mai puțin cunoscute referitoare la începuturile prieteniei dintre Mihai Eminescu, poetul care se naște în fiecare an la 15 ianuarie și a cărui trecere în altă lume a stârnit o mulțime de controverse, și povestitorul hâtru Ion Creangă, pe care istoria literaturii le scoate la iveală.