Masacrul de la Aeroportul Otopeni. Cine a fost în spatele teribilului eveniment de la Revoluţia din 1989. “L-au lăsat acolo, să moară ca un câine”

În datele de 23 și 24 decembrie 1989, țara a fost însângerată de mai multe incidente în care au murit civili și militari.

Militari în termen de la Câmpina, aduși la București

La 21 decembrie 1989, un detașament de 220 militari în termen de la UM 0865 din Câmpina, care făcea parte din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS) fusese chemat la București. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, ei se aflau încartiruiți în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa.

În acea noapte, Comandantul Aviației Militare Române a primit o știre cum că era nevoie ca paza Aeroportului Otopeni să fie întărită, fiindcă existau indicii că teroriștii ar fi urmat să atace aeroportul. La acel moment, dispozitivul de apărare de la Aeroportul Otopeni se afla sub comanda generalului-maior Dumitru Drăghin, comandantul Diviziei 70 Aviație.

Acești teroriști erau văzuți atunci drept fideli ai lui Nicolae Ceaușescu, inclusiv mercenari din statele arabe care aceau relații de prietenie cu fostul dictator (libieni, sirieni, irakieni, palestinieni etc). În realitate, au fost diversiuni puse la cale cu abilitate în care victime nevinovate au fost prezentate drept teroriști. Așa a fost și în cazul masacrului de la Otopeni.

Digi24.ro

Ultimele ore de viață ale Corinnei, femeia găsită moartă în dulapul din dormitor. Poliția l-a arestat pe iubitul ei

23 decembrie 1989-ora 06.30: începerea masacrului de la Aeroportul Otopeni

Generalul Grigorie Ghiță, comandantul Trupelor de Securitate (azi Jandarmeria), a fost de acord să trimită 82 de militari în trei camioane, la ora 5 dimineața, spre Aeroportul Otopeni. Convoiul urma să fie recunoscut la punctele de control, iar la ultimul, un reprezentant al apărării militare a Aeroportului trebuia să preia convoiul și să îi amplaseze pe militari în dispozitivul de apărare.

La ieșirea de pe DN1 București-Ploiești, convoiul a trecut de primul filtru. A continuat deplasarea spre strada care duce la aeroportul civil. Și la cel de al doilea filtru, convoiul a trecut cu bine. Aici, convoiul a fost preluat de locotenentul major Constantin Ionescu. Acesta a urcat în primul camion, lângă șofer, pentru a duce convoiul acolo unde era nevoie de cei 82 de militari.

La câteva sute de metri, camioanele s-au oprit din cauza unei rafale de armă automată trasă asupra lor. Ulterior, s-a declanșat un foc încrucișat din trei direcții: de pe estacada aeroportului (aici era un lanţ de trăgători de la UM 01874, care acționau sub comanda locotenentului-major Lucian Pascu); de pe clădirea Departamentului Aviaţiei Civile (aici acționau cadre şi militari în termen aparţinând UM 01925 şi UM 02802) de la sol, din faţa aerogării (dispozitivul se afla sub comanda locotenentului-major Ionel Zorilă – militari ai UM 01874 şi membri ai Gărzilor Patriotice de la Fabrica de vată Buftea.

22 de militari din cele trei camioane au fost omorâţi pe loc, iar alţi 6 au fost răniţi grav. Ceilalți militari au sărit din camioane, s-au adăpostit fie după roțile camioanelor, fie în liziera de lângă șosea.

Digisport.ro

VIDEO Surpriză! Gheorghe Hagi nici nu vrea să audă: ce a spus despre ”bijuteria” de 76.000.000€ de la Constanța

Căpitanul Aron Bugoiu, aflat în cabina celui de al treilea camion își amintește: „Acest foc desfăşurat sub un vacarm năucitor, care dădea impresia că eşti atacat din toate părţile, a durat circa zece minute. S-au mai făcut mici pauze. Se auzeau la un moment dat strigăte: «Nu mai trageţi, ne predăm, nu mai trageţi!». Am crezut că se vor opri, dar nu a fost aşa. Au reluat focul pentru că nu toţi auzeau aceste strigăte.Dacă se opreau cei de la estacadă, trăgeau cei de pe Departamentul Aviaţiei şi atunci trăgeau şi ceilalţi, şi tot aşa”.

Masacrul se transformă în execuție în masă. Autobuzul cu lucrători ai Aeroportului intră în tirul încrucișat

Paul Buștiuc, militar supraviețuitor își amintește: „Pe noi ne-au băgat în aeroport ca prizonieri, iar victimele şi o parte din cei răniţi au rămas întinşi pe asfalt, nu i-au băgat nicio clipă în seamă. Un coleg de-al nostru, Buta Vasile, a fost rănit la picioare şi l-au lăsat acolo până i s-a scurs tot sângele şi a murit. Nouă nu ne-au dat voie să mergem să-l ajutăm. L-au lăsat acolo, să moară ca un câine. Omul ăla putea să trăiască, dacă l-ar fi ajutat cineva. Poate rămânea fără un picior sau fără amândouă, dar trăia”.

Ene Simion, supraviețuitor al măcelului, originar din Focșani își amintește: „Am plecat 80 de militari, în trei camioane, cu destinaţia Aeroportul Otopeni, să apărăm zona. Eu eram în primul camion. Am fost opriţi la mai multe baraje, unde s-au schimbat parole, apoi, la câţiva metri de zona unde trebuia să ajungem a început iadul. Se trăgea în rafale de către militarii care apărau la momentul acela aeroportul. L-am auzit pe colegul de lângă mine spunându-mi că a fost împuşcat. L-am întrebat în ce zonă, iar el mi-a răspuns că în picior. De fapt glonţul i-a străpuns pieptul şi apoi a murit. Imediat o rafală mi-a retezat sacul de merinde. Am sărit din camion şi m-am adăpostit în prima fază sub roata camionului, dar când am văzut că se scurge benzină din rezervor m-am făcut una cu pământul, lângă o bordură nu mai înaltă de zece centimetri, care mie mi s-a părut imensă atunci. În jurul meu numai morţi, vaite, zgomot de gloanţe care ricoşau din stâlpi şi un puternic miros de pulbere”.

Cadavrele au fost lăsate la locul măcelului până în data de 24 decembrie 1989. Familiile militarilor morți au aflat mult mai târziu ce s-a petrecut. Ofelia Silvestru, mama unui erou mort la Otopeni, Jim Silvestru își amintelte: „În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, trei camioane pline cu soldaţi, de la unitatea din Câmpina, au ajuns la Aeroportul Otopeni, unde fuseseră chemaţi pentru întărirea pazei aerogării. În câteva minute, militarii au fost ciuruiţi de mitralierele camarazilor lor, care i-au luat drept terorişti. Printre cei 34 de ostaşi ucişi în masacrul de la Otopeni, din ordinul unor comandanţi criminali, s-a aflat şi Jim al meu. Nu am aflat decât pe 27 decembrie că băiatul meu a murit. Au trimis o telegramă cei de la unitatea militară. Când am primit cumplita veste, am simţit că se prăbuşeşte cerul peste noi. Numai părinte să nu fii în această situaţie”.

La ora 7.00, autobuzul care aducea lucrătorii la serviciu a fost prins în tirul încrucișat. Prezența de spirit a șoferului autobuzului a făcut ca în autobuz să nu moară decât 8 lucrători civili. Circulația taxiurilor, autobuzelor nu fusese restricționată.

Militarii de la Câmpina s-au predat, numai că militarii din dispozitivul de apărare au ucis alți 18 militari și au rănit 11 dintre cei ce au ieșit cu mâinile ridicate.

Ulterior, 22 de militari dintre cei care au supraviețuit au fost anchetați, loviți, insultați. Ulterior, după câteva ore, au intrat în dispozitivul de apărare. O cruntă ironie face ca ei să fi păzit chiar Boeingul lui Ceaușescu, deși după ce au fost reținuți, li se strigase că sunt teroriști.

Ba chiar despre unii s-a afirmat că erau arabi. Ene Simion povestește: „Eu şi cei doi colegi ai mei, dintre care unul rănit în picior,  am reuşit să ieşim la drumul naţional şi am dat peste un camion de armată remorcat, care mergea la Băneasa. Aici colegul rănit a fost urcat într-o salvare şi transportat la spital. Pentru mine şi comandantul de grupă avea să înceapă calvarul. Am fost legitimaţi la unitatea de transmisiuni de lângă podul Otopeni. Eu aveam documentele, însă colegul meu, în vâltoarea evenimentelor, nu le mai avea. Cum era negru la ten, nebărbierit de două zile şi cu părul creţ, deci profilul unui terorist, atât ne-a trebuit. Pentru mine în momentul acela s-a rupt filmul. Colegii mi-au spus ulterior că am fost bătuţi, dar din cauza panicii create nu mai ţin minte. M-am trezit câteva ore mai târziu în arest, mă dureau toate oasele şi nu ştiam de ce”.

Ulterior, un militar din dispozitivul aeroportului l-a recunoscut pe comandantul de grupă și psihoza arabilor teroriști a încetat. Ene Simion: „A fost norocul nostru. Omul ăla şi-a dat practic seama că totul era o confuzie şi şi-a anunţat superiorii. Aşa am fost scoşi de acolo şi duşi la unitatea noastră de la Băneasa. A fost cumplit de dureros când am ajuns acolo. Majoritatea paturilor erau goale, pentru că mulţi din colegii noştri erau morţi, iar alţii răniţi la spital. Din primul camion, unde m-am aflat şi eu, 15 au murit, cinci au fost răniţi şi alţi cinci am supravieţuit. În acele evenimente mi-am pierdut prietenul, pe Laurenţiu Stroie din Bucureşti. L-am văzut murind. A fost groaznic când ne-am dus la morgă pentru recunoaştere”.

Problema era că militarii de la Câmpina erau din trupele de Securitate, numai că ei erau transmisioniști. La acel moment, ei învățaseră ABC-ul muncii de transmisionist militar. Ei nu fuseseră instruiți pentru situații de luptă în teren, în afara instrucției de bază.

Epilog. Cine se face vinovat pentru masacrul de la Aeroportul Otopeni

În total, 37 de militari transmisioniști de la Câmpina, parte a trupelor de Securitate au plătit cu viața. Vina lor a fost, evident, inexistentă. Erau militari în termen la Trupele de Securitate. Erau transmisioniști, militari de elită care însă, pentru lupta din teren nu erau pregătiți.

Ancheta a început în 1990, dar dosarul a fost înaintat instanțelor de judecată abia în 1996.

Au fost trimişi în judecată generalii Dumitru Drăghin, fost comandant al Diviziei 70 de Aviaţie și comandant al apărării de la Aeroportul Otopeni, Grigorie Ghiţă, fostul comandant al Trupelor de Securitate, precum şi căpitanul Ionel Zorilă.

Acuzaţiile au fost ucidere din culpă şi vătămare corporală gravă.

În aprilie 2000, magistraţii Curţii Supreme de Justiţie a decis pedeapsa: generalul Dumitru Drăghin a primit 8 ani de închisoare, sub acuzaţia de ucidere din culpă. În februarie 2001, magistraţii instanţei supreme au confirmat condamnarea la opt ani a generalului Drăghin. A fost condamnat şi generalul Grigorie Ghiţă la şase ani de închisoare, iar căpitanul Ionel Zorilă a primit patru ani de închisoare.

Sentinţa a fost definitivă, în iulie 2002. Totuși, Procurorul General al României, Joiţa Tănase, a promovat un recurs în anulare împotriva sentinţei celor trei.

LA 27 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare promovat de Procurorul General. Inculpaţii Dumitru Drăghin, Grigorie Ghiţă şi Ionel Zorilă au rămas cu pedepsele iniţiale.

În aprilie 2003, generalul Grigorie Ghiţă, condamnat definitiv la şase ani de închisoare, a fost graţiat de Ion Iliescu din considerente de vârstă. Generalul Iosif Rus a fost judecat în Dosarul Revoluției, pentru crime împotriva umanității, dar dosarul s-a întors la Parchet, în acest an, ca urmare a unei hotărâri definitive a instanței supreme.