Cel mai trist capitol pentru Mihai Bendeac: “Sângele îi țâșnea din nas și din ochi, ca la robinet”

Mihai Bendeac face dezvăluiri tulburătoare în cartea sa, “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama”.  Actorul a așternut negru pe alb detalii neștiute despre viața sa, de la obsesia pentru teatru care i-a marcat întreaga viață, la primele experiențe sexuale, însă de departe cele mai importante mărturisiri sunt cele aflate în “Cel mai trist capitol”.

Mihai Bendeac a trecut prin experiențe traumatizante în timpul școlii, când a fost victima bullying-ului. Nu a avut curaj să vorbească în detaliu despre traumele trăite decât în paginile cărții “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama”. Chiar și mama sa, Emilia, a aflat totul despre agresiunile la care a fost supus copilul Mihai Bendeac abia după ce a citit cartea. FANATIK vă prezintă pasaje tulburătoare din cartea actorului în care veți descoperi gândurile, visurile, acțiunile adolescentului Mihai Bendeac.

“Ceea ce veți citi este un paragraf care conține un lucru pe care nu am avut vreodată puterea să-l povestesc, la nivel de detaliu, cuiva. L-am mai menționat de-a lungul timpului mamei, l-am spus și de câteva ori public, însă niciodată nu am detaliat. Am avut parte, în școala generală, de ceea ce astăzi numim “bullying”. Pe vreea aceea, din păcate, nu avea un nume. Puteți să mă credeți sau puteți să nu mă credeți… Am încercat să redau această amintire în multe forme, dar nu am reușit să exprim în mod plenar ceea ce simt vizavi de perioada respectivă. În această clipă mă aflu în dormitorul meu de la etaj, cu plapuma în cap, dictând pe o aplicație. De ce? Fiindcă în momentul în care pun pixul pe hârtie există un blocaj. Vă rog să înțelegeți că, atunci când eu eram în școala generală, nu doar gimnaziul, ci România, în general era efectiv un tărâm medieval, o realitate oribilă. Asta ne-a lăsat cei 45 de ani de “socialism”.

Mihai Bendeac: “Jumătate dintre colegii băieți au început să mă numească ‘prostul clasei’. Și să mă bată constant”

Totul a început undeva prin clasa a VII-a. Mai exact în primul trimestru al acelui an școlar. Cred că eram un băiat puțin aparte. Sensibil. Nu eram emotiv. Aveam o fire artistică de care nu eram eu însumi pe deplin conștient, darămite cei din jurul meu.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Și, de la un punct încolo, aproximativ jumătate dintre colegii băieți au început să mănumească “prostul clasei”. Și să mă bată constant. (…) Eu, Mihai Valentin Octavian Bendeac, îmi doresc ca cel puțin trei dintre ei (care erau înspăimântători în manifestările lor asupra mea) să zacă în chinuri. Îmi doresc să se regăsească azi în căsnicii cu neveste ultra-supraponderale, coafate prost, care put a transpirație și care au renunțat la feminitatea lor după ce s-au măritat. Iar ei, ca bărbați, să fie îndeajuns de dizgrațioși, încât să știe că nu mai au nicio șansă la vreo femeie și să fie nevoiți să-și ducă mai departe existența mizeră. Sper să trăiască prost. De la o zi la alta. Să resimtă nimicul, să știe că sunt niște gunoaie. Asta simt. Asta spun. Asta urmează să transcriu. Asta urmează să apară în carte.

(…) Subiectul poveștii de față este extraordinar de sensibil și este o traumă care m-a marcat profund. Dar m-a marcat nu doar în sens negativ, ci și pozitiv. În momentul în care am început, pe la 15 ani, să-mi desfășor în minte tot ce a însemnat ulterior cariera mea, mi-am propus ca, indiferent ce se va întâmpla, eu să consider, într-un final, din punct de vedere mintal, că, la sfârșitul vieții mele, voi fi cel mai marea artist pe care l-a dat vreodată România. Nu știu dacă este ceva utopic, dar mi-am dorit mereu acest obiectiv și am urmărit mereu acest obiectiv, pentru a demonstra tuturor celor care au făcut lucrurile despre care vorbesc aici, că lesunt mult superior…

Visul lui Mihai Bendeac: “Voi fi cel mai mare artist pe care l-a dat vreodată România”

(…) Au fost 18 luni groaznice. Zic 18 luni, pentru că atât a durat. De la jumătatea clasei a VIII-a s-a oprot totul. Brusc. Datorită mie… (…) Ceea ce mi se întâmpla în timpul zilei la școală îmi crea atât de multă frustrare și indignare,îmi lovea așa puternic orgoliul și demnitatea încât de multe ori adormeam cu greu și, deseori, mă trezeam în timpul nopții plângând de nervi, cu senzația unui răspuns violent reprimat. Singurul lucru pe care puteam să mă răzbun era o batistă. Ce făceam cu ea? O trânteam de nervi pe unde apucam, prin camera mea minusculă. Acea batistă aruncată nervosîn toate direcțiile camerei nu făcea niciun zgomot. Acesta era motivul pentru care mă descărcam așa… Era singura soluție pe care eu o aveam în acel moment, astfel încât să nu mă vadă cineva, mai ales mama și tata”,  mărturisește Mihai Bendeac în paginile cărții “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama”.

Corecțiile la care a fost supus, umilința trăită, orgoliul rănit l-au determinat pe Mihai Bendeac să-și promită că nu o să mai accepte să fie jignit sau agresat și să reacționeze. Brutal, rapid și fără să se gândească la repercusiuni.  La 15 ani a trecut printr-o experiență marcantă, despre care nu a avut curaj să vorbească până acum.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Mihai Bendeac mărturisește în cartea sa că, în timp ce doi tineri voiau să-l jefuiască, a avut o reacție șocantă. L-a lovit cu o cărămidă pe unul dintre hoți și a fugit, lăsându-l în agonie.

Mihai Bendeac, gest șocant în timp ce era jefuit: “Sângele a început să-i țâșnească din nas și din ochi, ca la robinet”

“(…) Hai că tot evit să vă povestesc. Acum o pot face, am 37 de ani. Când s-a petrecut totul, aveam 15 ani. Au trecut vreo 20 de ani. Din punct de vedere legal, s-a prescris. Mă simt acoperit. Totuși, aș vrea să trăiesc într-o țară unde să mă simt protejat de lege și dacă s-ar fi întâmplat ieri.

Era iarnă. Clasa a IX-a. 1998. Nu-mi aduc aminte exact din ce motiv am rămas un pic mai mult la liceu, după ore. În drum spre casă am întâmpinat un vicol pe placul meu.Ador genul ăsta de vreme. Aproape ajunsesem lângă stația de tramvai. Eram cu ochii după haitele de câini căci da, în București,efectiv te mâncau câinii de viu și să mă pupe în c*r ăia care nu recunosc meritullui Băsescu în transformarea Bucureștiului în ceea ce este astăzi, când,brusc, au apărut în fața mea doi indivizi. Doi vagabonzi. Unul înalt și slab, celălalt un pic mai mic de înălțime și îndesat. Aveam la mine primul telefon mobil din viața mea. Nokia 6138. Îl țineam de gât, într-o husă,sub canadiană. M-au controlat prima dată în ghiozdan, apoi prin buzunare și, ușor,ușor, au început să mă pipăie ca să vadă dacă am ceva sub canadiană. M-am ferit cu gândul la telefon, cu determinarea unuia care ar fi ținut ascunse două kile de aur. Unul dintre ei a simțit ceva acolo,iar în momentul în care m-am dat într-o parte, am încasat un pumn ca plecat din turn și apoi un picior, care m-a culcat la pământ. Nu mai primisem o palmă sau un picior din clasa a VII-a și am retrait, ca acel ipotetic film care-ți trece prin fața ochilor înaintea morții, toată umilința din acea perioadă.

Mihai Bendeac, dezvăluiri tulburătoare în cartea sa: “Nu știu nici până în ziua de astăzi dacă ăla pe care l-am lovit a murit”

Când am picat pe caldarâm în urma loviturilor, am nimerit în dreptul unei cărămizi. Nu știu cine pusese acolo cărămida. Poate 46… Am mai primit încăun picior în coaste și am știut că nu există decât două șanse: să fiu jefuit sau să dau o singură lovitură să fug. Ce nu știau ăia doi era că, pentru mine, a fi jefuit înseamna mai mult decât a fi jefuit. Însemna să cedez în fața a ceea ce mi s-aîntâmplat în clasa a VII-a. Am apucat cu mâna dreaptă cărămida… Știți cum am simțit-o în mână? Ca pe o batistă…  M-am întors extrem de rapid, m-am ridicat în picioare și, cu o forță ieșită din comun, am lovit cu cărămida direct în mijlocul capului unuia dintre cei doi vagabonzi. Cel înalt. Am mai apucat să văd o singură secundă. În acea secundă, sângele a început să-i țâșnească din nas și din ochi, ca la robinet. Ăla grăsuț și îndesat a rămas șocat. Lunganu’ a căzut instantaneu, iar eu am luat-o la fugă fără să mai aștept tramvaiul și am parcurs trei stații cu o viteză care l-ar face pe Usain Bolt să crape de ciudă. Nu știu nici până în ziua de astăzi dacă ăla pe care l-am lovit a murit sau a intrat în comă. Un lucru știam. Nu erau dintre vagabonzii care se învârteau zilnic în jurul liceului”, a scris Mihai Bendeac în cartea sa, “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama”.

100.000 de euro donați din vânzarea cărții “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama”

Încasările obținute în urma vânzării cărții “Jurnalul unui Burlac. Conversații cu mama” au fost donate pentru renovarea unui spital din București. Până la sfârșitul anului trecut, în urma vânzării cărții, s-au strâns 100.000 de euro care au fost donați.