La finalul Jocurilor Olimpice de la Atlanta 1996, Marea Britanie ocupa locul 36 în clasamentul pe medalii, în timp ce România se clasa pe 14. După 25 de ani de investiţii masive în sport, britanicii au terminat pe locul 4 la finalul ediţiei de la Tokyo 2020, în timp ce ţara noastră a prins abia poziţia a 46-a.
4 august 1996. Marea Britanie părăsea Jocurile Olimpice de la Atlanta cu un palmares ruşinos: 1 medalie de aur, 8 medalii de argint, 6 medalii de bronz şi locul 36 în clasamentul final. Era prima oară, după ediţia din 1952, când britanicii veneau acasă doar cu o medalie de aur. În plus, un episod uluitor ajungea pe prima pagină a ziarelor din Albion.
Bobby Morgan şi Tony Ally, reprezentanţii Marii Britanii la sărituri în apă, s-au văzut obligaţi să-şi vândă echipamentele pe străzile din Atlanta. Cei doi primiseră foarte puţini bani la plecarea spre Jocurile Olimpice. Ştirea a produs indignare, dar şi acţiune, în special din partea politicului.
Înfiinţată sub licenţă guvernamentală, Loteria Naţională a devenit, din toamna lui 1996, sponsorul echipei olimpice a Marii Britanii. Hotărârea a fost luată de premierul John Major, iar speranţa acestuia era ca sportivii să se poată antrena şi să concureze având la îndemână cele mai bune condiţii.
“În primul rând, o mai bună finanţare a sportivilor de elită pentru ca ei să câştige. Ţării noastre îi place să câştige. Al doilea, asigurarea de resurse pentru sportul de masă. Este locul de unde sportivii de elită apar. Acestea au fost obiectivele mele”, declara John Major, premierul Marii Britanii în perioada 1990-1997, în documentarul “Gold Rush” difuzat de BBC.
Lumea sportului avea câteva superputeri la finalul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. SUA venea cu un sistem bine pus la punct, iar sportivii apăreau pe bandă rulantă din colegii şi universităţi. În acelaşi timp, ţările comuniste pompau sume considerabile în sport, cele mai elocvente exemple fiind URSS şi Germania de Est. În tot acest timp, sportul din Marea Britanie se afla într-o zonă de amatorism.
Sportivii aveau locuri de muncă, iar antrenamentele erau făcute în timpul liber. Antrenorii se aflau în aceeaşi situaţie, astfel că Marea Britanie nu avea cum să se lupte cu forţele momentului. De exemplu, Kelly Holmes, locul 4 la proba de 800 m feminin la JO din 1996, era instructor în Armata Marii Britanii atunci când a participat la ediţia de la Atlanta.
Pe 6 ianuarie 1997 a fost înfiinţat UK Sport, forul care urma să gestioneze banii proveniţi de la Loteria Naţională. Mai exact, fiecare federaţie şi fiecare sportiv urma să aplice pentru o sumă care avea să fie folosită pentru antrenamente şi participarea la competiţii.
“A fost momentul schimbării. Eram mereu întrecuţi de sportivi ai unor superputeri. Aveau cei mai buni antrenori, psihologi, nutriţionişti şi kinetoterapeuţi. Aveau echipe care studiau biomecanica mişcărilor. Noi nu aveam nimic. Antrenorii erau voluntari şi încercau să ajute cum puteau”, spunea Leon Taylor, medaliat cu argint la sărituri în apă la ediţia din 2004.
În 1996, anul Jocurilor Olimpice de la Atlanta, echipa olimpică a Marii Britanii avea un buget de 5.000.000 de lire sterline. Pentru ciclul olimpic dedicat ediţiei de la Sydney, după ce John Major a adus Loteria Naţională lângă sportul britanic, bugetul a fost de aproape 60.000.000 de lire sterline, în jur de 15.000.000 de lire sterline pe an.
Banii au adus medalii pe bandă rulantă la Sydney: 11 medalii de aur, 10 medalii de argint, 7 medalii de bronz. La final, Marea Britanie a ocupat locul 10 în clasamentul pe medalii, cu o poziţie peste România. Printre medaliaţi s-a numărat şi Kelly Holmes. Atleta devenise sportiv full time cu ajutorul UK Sport. Tot la Sydney a ieşit în evidenţă şi Sir Chris Hoy, medaliat cu argint la ciclism.
“Am primit o scrisoare de la UK Sport în care spunea: ‘Felicitări, te vom sponsoriza în următorul an, cu ajutorul programului Loteriei Naţionale, şi îţi vom oferi 10.000 de lire pentru întreg anul.’ Pentru mine, în acel moment, 10.000 de lire însemnau 1.000.000 de lire, fără exagerare. Acel moment mi-a schimbat viaţa”, şi-a adus aminte Sir Chris Hoy, câştigător a 6 medalii de aur şi 1 de argint la Jocurile Olimpice.
Chiar dacă fusese obţinută o performanţă uriaşă, din 1920 nu mai cucerise Marea Britanie peste 10 medalii de aur, lucrurile nu erau perfecte pentru şefii sportului britanic. Da, banii făcuseră diferenţa, însă erau sporturi unde performanţa nu s-a ridicat la nivelul finanţări.
Ce au făcut britanicii? După mai multe consultări, decizia a fost una dură. Sporturile cu şanse pentru medalii au primit mai multe fonduri, cele cu şanse puţine au primit sume mult mai mici. Era modul prin care UK Sport anunţa că premiază doar performanţa, nu şi participarea.
Tot în 1997, Comitetul Olimpic Britanic şi John Major au făcut primii paşi pentru ca Londra să organizeze o ediţie a Jocurilor Olimpice. Un succes în acest sens urma să aducă emulaţie în rândul tinerilor, bani pentru modernizarea şi construirea de noi baze sportive şi mai multe şanse pentru medalii.
Marea Britanie îşi mai depusese candidatura pentru ediţiile din 1992 (Birmingham), 1996 (Manchester) şi 2000 (Manchester), însă fără succes. În 2000, raportul a fost prezentat Guvernului condus de Tony Blair şi a fost aprobat.
Pe 6 iulie 2005 a avut loc Comitetul Executiv al Comitetului Internațional Olimpic şi s-a votat gazda JO din 2012. Londra, Paris, Madrid, New York şi Moscova s-au duelat pentru organizare. Într-un final, Londra a câştigat lupta cu Paris, scor 54-50, iar Marea Britanie mai atingea un obiectiv.
Investiţiile făcute după 1996 s-au resimţit imediat la anumite sporturi. De exemplu, până la ediţia din 2000, Marea Britanie câştigase o singură medalie la caiac-canoe, în timp ce în perioada 2000-2020 a obţinut 16 medalii la acestă disciplină. Gimnastica era un alt sport unde britanicii punctau rar până la ediţia de la Sydney, cu 3 medalii în 100 de ani. Ultimii 21 de ani au adus 15 medalii în palmaresul britanicilor.
Gimastica este sportul unde România a câştigat cele mai multe medalii de-a lungul timpului la Jocurile Olimpice, însă nu am mai punctat la această disciplină de la ediţia Londra 2012. În urmă cu nouă ani cuceream 3 medalii la gimnastică, printre care se număra şi aurul Sandrei Izbaşa. Punctul maxim în perioada 2000-2020 a fost obţinut la Atena 2004, când România s-a întors cu 10 medalii la gimnastică.