NATO și Africa: legături puțin cunoscute, dar o istorie comună. Operațiunile din afara zonelor de acțiune ale Alianței Atlantice

În contextul summit-ului NATO de la Vilnius, Lituania, nu ar fi lipsită de interes o privire asupra legăturilor Alianței cu Africa. Asupra istoriei prezenței NATO în Mediterana și a cooperării inițiate în 2005 cu Uniunea Africană. Această cooperare s-a aprofundat de-a lungul anilor, în pofida intervenției militare în Libia, inițiată în 2011 de Franța, Marea Britanie și Statele Unite, sub egida ONU.

O prezență îndelungată în Marea Mediterană

La 7 iunie, la Addis Abeba (Etiopia), a avut loc cea de-a 8-a ediție a discuțiilor la nivel de lucru între liderii militari ai NATO și ai Uniunii Africane (UA). Discuțiile din cadrul reuniunii s-au axat pe cooperarea în curs de desfășurare între cele două organizații, pe sprijinul NATO pentru Forța de rezervă africană și pe mediul de securitate global și provocările acestuia.

În 2005, în cadrul intervenției sale în regiunea Darfur din Sudan, care se afla în mijlocul unui război civil mortal din 2003, Uniunea Africană a cerut pentru prima dată sprijinul NATO. La acea vreme, acest sprijin se referea la logistică și transport aerian. De atunci, relațiile și cooperarea dintre cele două organizații s-au dezvoltat în trei domenii principale: sprijin operațional (transport aerian și maritim strategic), formare și ajutor structural. Acesta din urmă se referă în principal la Forța africană în așteptare (FAA). Forța comună formată din soldați, polițiști și civili aflați în așteptare în țările lor de origine, FAA a fost creată în 2003, dar nu a fost încă desfășurată.

Intervenții „în afara zonei”

Extinzându-și astfel relațiile cu Uniunea Africană, NATO își extinde, în același timp, domeniul de intervenție, așa cum este definit în articolul 6 din documentul său fondator. La momentul creării sale prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, inițiată de Statele Unite, Franța, Marea Britanie și alți nouă membri fondatori, avea un perimetru de intervenție care privea în principal Europa de Vest și America de Nord.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

Cu toate acestea, încă de la început, acest perimetru a acoperit, de asemenea, teritoriile și departamentele franceze de la sud de Mediterana, teritoriul Turciei și insulele aflate sub jurisdicția uneia dintre părți în regiunea Atlanticului de Nord sau la nord de Tropicul Cancerului. Cu toate acestea, foarte curând, Războiul Rece și tensiunile crescânde dintre Statele Unite și fosta URSS au determinat țările membre NATO să aibă în vedere așa-numitele intervenții „în afara zonei”, deoarece acestea se aflau în afara perimetrului definit în articolul 6 din Tratatul NATO, scrie TV5 Monde.

Tranzitul de produse petroliere

După cum subliniază un studiu realizat de CVCE (Centre virtuel de la connaissance sur l’Europe), o instituție publică luxemburgheză înființată în 2002 și dedicată istoriei procesului de integrare europeană: „Intervențiile ‘în afara zonei’ ale NATO se concentrează în special în Mediterana, din mai multe motive. Zona este strategică pentru țările din Europa de Vest: patru state membre (Spania, Franța, Grecia și Italia) au o coastă mediteraneană; Franța și Marea Britanie au teritorii sau exercită autoritate asupra unor teritorii din întreaga Mediterană.

În plus, întreaga zonă din jurul Mediteranei era, de asemenea, o zonă strategică pentru tranzitul de produse petroliere importate din Orientul Mijlociu, cu destinația Europa sau America de Nord.  Primele operațiuni ale NATO s-au desfășurat, prin urmare, la marginea continentului african, Marea Mediterană constituind un fel de linie de front. Așa se explică de ce, în 1951, NATO a creat Forțele Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH) la Napoli, în Italia. Iar în anul următor, Alianța Atlantică a înființat Forțele Aliate Mediteraneene (AFMED).

La acea vreme, strategia de reținere pusă în aplicare de Statele Unite pentru a limita extinderea zonei de influență sovietică nu a împiedicat URSS să dezvolte legături strânse cu Egiptul și Algeria. În 1969, după Războiul de Șase Zile (5-10 iunie 1967), care a opus Israelul Egiptului, Siriei și Iordaniei, NATO a creat Forța navală de gardă în Mediterana. Aceasta era o forță navală menită să securizeze zona mediteraneană, sporind în același timp presiunea asupra țărilor pro-sovietice, precum Egiptul, și protejând monarhiile nord-africane.

Digisport.ro

Au mers la teatru, dar comportamentul lor a fost inacceptabil! Spectatorii au cerut să fie dați afară: ”Erau chiar lângă noi”

Operațiunile din Afganistan

Tot în 1969, Alianța Atlantică nu a reușit să împiedice o lovitură de stat condusă de colonelul Muammar Gaddafi împotriva regelui Idriss I, care se afla la putere în Libia din 1951. La scurt timp după aceea, regimul Gaddafi a reușit chiar să forțeze Statele Unite să își evacueze bazele militare din țară. Odată cu căderea dictaturilor din Portugalia și Grecia, în 1974, și cu sfârșitul franchismului în Spania, un an mai târziu, NATO și-a consolidat poziția în Mediterana.

Aderarea Spaniei la NATO în 1982 a contribuit în mare măsură la facilitarea accesului Madridului la regiunea Gibraltar pentru patrularea în Atlanticul de Nord, permițându-i în același timp să-și extindă bazele din Mediterana. Dar prima operațiune de amploare a NATO „în afara zonei” a avut loc în Afganistan, după atacurile din 11 septembrie împotriva Statelor Unite. Până la retragerea lor, în 2021, țările membre și partenere ale NATO au desfășurat forțe militare în Afganistan în baza unui mandat al ONU. Scopul este de a împiedica ca această țară să devină din nou un sanctuar pentru terorismul împotriva țărilor Alianței.

Destabilizarea Libiei

Pe continentul african, prima operațiune militară condusă de NATO a avut loc în Libia în 2011. La acea vreme, țara se confrunta cu un apel la o revoltă din Benghazi. Intitulată Unified Protector și condusă de Franța, Marea britanie și SUA, această intervenție militară sub egida ONU a fost justificată din motive umanitare. Operațiunea a dus la căderea regimului lui Muammar Gaddafi și la asasinarea acestuia în circumstanțe misterioase în octombrie 2011. Astăzi, spune jurnalistul și eseistul nigerian Seidik Abba, „mulți oameni cred că insecuritatea tot mai mare din Sahel și, în general, din Africa de Vest, a fost creată de NATO prin destabilizarea Libiei”.

Una dintre numeroasele consecințe ale destrămării regimului Gaddafi este jefuirea uriașelor stocuri de arme pe care acesta le-a acumulat de-a lungul deceniilor. Hassane Kone, fost colonel în jandarmeria mauritană și cercetător la ISS (Institut d’études de sécurité) din Dakar, Senegal, explică: „În urma acestei operațiuni NATO, un arsenal fără precedent a fost deversat în Sahel, inclusiv în țările din bazinul lacului Ciad. Bandele criminale s-au trezit în posesia unor arme pe care armatele regulate nu le aveau”.

În ceea ce privește haosul în care a fost aruncată Libia de atunci, Hassane Kone adaugă: „După cum spunea regretatul președinte din Ciad Idris Deby Itno, NATO nu a oferit service post-vânzare. Când au efectuat această operațiune, nu au consultat Uniunea Africană. Și totuși, la momentul respectiv, UA a adoptat o abordare de mediere pe care NATO a zădărnicit-o în mod deliberat”.

Riscul instabilității africane pentru securitatea aliaților

Cu toate acestea, acest episod libian nu a pus capăt cooperării dintre NATO și Uniunea Africană, începută în 2005, dimpotrivă. În 2015, Alianța Atlantică a deschis chiar un birou de legătură la sediul UA din Addis Abeba, Etiopia. Patru ani mai târziu, a fost semnat un acord de cooperare între NATO și UA. De atunci, cele două organizații și-au intensificat cooperarea, în special în ceea ce privește lupta împotriva terorismului.

Într-un proiect de raport al Adunării Parlamentare a NATO din aprilie 2019 se afirmă în concluziile preliminare: „Problemele de securitate care au apărut în Maghreb, în Sahel și în alte părți ale Africii nu pot fi analizate în mod izolat: trebuie împiedicată deteriorarea unei situații de securitate deja volatile pe continent. Acest lucru este deosebit de important pentru aliații europeni, deoarece, probabil mai repede decât s-ar putea crede, instabilitatea va avea repercusiuni negative tangibile asupra propriei lor securități”.