Nichita Stănescu, misterul primilor ani de viaţă. Repetent în clasa I, „Nini” vorbea cu pomii, cu florile şi cu câinii

Dacă nu ne-ar fi fost răpit timpuriu, astăzi Nichita Stănescu ar fi împlinit venerabila vârstă de 88 de ani. Dar, pentru că el este, așa cum însuși scria, „viu, viu, pipăibil cu mâna”, vorbim despre o aniversare. FANATIK vă spune povestea primilor ani de școală ai lui Nichita Hristea Stănescu, cel care va deveni nu doar poetul pe care mulți îl așează la dreapta lui Eminescu, dar și matematician desăvârșit și numismat. Cu toate acestea, „Nini” a „reușit” să rămână repetent, în clasa I, tocmai pentru că se dovedise „prea” poet, într-o lume scolastică.

Părinții nu l-au pedepsit pentru „isprava” repetenției, mai ales că mama poetului, Tatiana, era blândețea întruchipată. Mai târziu, notele lui Nichita Stănescu s-au îmbunătățit substanțial, așa cum o arată și foaia matricolă din anul școlar 1943-1944, când viitorul poet „dumnezeiesc de frumos”, se afla în clasa a III-a. Ulterior, repetenția din clasa I a devenit pentru el o metaforă, pe care a explicat-o astfel: „Nu degeaba am rămas repetent în clasa întâi primară, neputând pe atuncea, la acea vârstă mucoasă, să-mi imaginez că numitul cuvânt se și poate scrie, iar că arborii și animalele cu care atâta mă conversasem, vorbirea lor nu mai are transcriere în semn”.

Cum era, însă, copilul și proaspătul elev Nichita Stănescu? Regretatul scriitor Ioan Grigorescu nota, în acest sens: „Imaginați-vă, dacă puteți, pronunțând numele Nini, un copil rafaelian cu zulufi blonzi, angelici, cu o privire luminoasă, răzvrătit mereu împotriva modului cum se declina poezia, căutând sesterți de argint pe sub ruinele castrului roman de la Drajna de Sus. Uitați, dacă puteți, chipul ultim al poetului, deși vârsta i-a dat copilului de altădată profil de efigie, adăugându-i precum stejarului, scoarță dură și vână de înduplecat furtunile. Nu este el cel căruia i s-a luat masca mortuară. Ci altul. Poetul a ieșit de sub înfățișarea lui de împrumut pe care zadarnic a încercat să i-o dea moartea, rămânând să trăiască mai departe, și mai ales veșnic, în poezie”.

Nini, „repetentul” cu nota 10 la „lecturi și recitări frumoase, dialoguri și teatru școlar”

La Arhivele Statului din Ploiești se păstrează registrele matricole ale Școlii Primare de băieți nr.5. Cercetarea lor ne-a permis câteva însemnări, care merită reținute. Nichita Hristea Stănescu, născut la 31 martie 1933, a fost înscris în clasa I-A, în anul școlar 1940 – 1941, pe baza cererii înregistrate sub numărul 32. În clasă au fost 29 de elevi.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Din însemnările primului său învățător am aflat că părinții lui Nini aveau o situație materială bună. Nichita era primul lor copil, locuia într-o casă cu patru camere, primea o alimentație bună și avea „somnul liniștit”. După clasa I, majoritatea mediilor au fost de 8,9 și 10. În clasa I, a avut doar 23 de absențe, toate motivate. A terminat clasa a II-a cu media generală 8,62 și s-a clasat al șaselea. A absentat motivat la 70 de ore de curs și a avut media 10 la „lecturi și recitări frumoase, dialoguri și teatru școlar”.

Clasa a III-a a început-o la aceeași instituție, dar în trimestrul al II-lea s-a mutat la școala de băieți din Bușteni. Revenit la Ploiești, în trimestrul al III-lea, a obținut la toate materiile nota 10 și a încheiat anul școlar cu media generală 9,13. Nichita Stănescu a încheiat și clasa a IV-a foarte bine, clasându-se al treilea printre colegii săi.

Cum a ratat poetul o prodigioasă carieră de… înginer

La încheierea ciclului școlar I – IV, învățătorul și directorul școlii au făcut precizarea în matricola școlară că „elevul Stănescu Nichita este bine dezvoltat, dar bolnăvicios, este deștept, muncitor, are o fire deschisă, este bun camarad și arată mult interes pentru partea literară și pentru matematică”.

De altfel, poezia și matematica se împacă foarte bine, așa că nu e de mirare apetitul lui Nichita pentru „știința cifrelor”. De altfel, el a și scris o poezie mai puțin cunoscută, intitulată „Altă matematică”, din care cităm: „Noi știm că unu ori unu fac unu,/ dar un inorog ori o pară/ nu știm cât face./ Știm că cinci fără patru fac unu,/ dar un nor fără o corabie/ nu știm cât face./ Știm, noi știm că opt/ împărțit la opt fac unu,/ dar un munte împărțit la o capră/ nu știm cât face./ Știm că unu plus unu fac doi,/ dar eu și cu tine,/ nu știm, vai, nu știm cât facem”.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Interesant este faptul că, la vârsta respectivă, atât el, cât și părinții, întrebați spre ce profesie înclină, au răspuns: „Inginer!” Este greu de presupus cât ar fi câștigat „ingineria” națională, dar este sigur că literatura română ar fi pierdut enorm. Cert este că, la finalul evaluării, conducerea școlii i-a recomandat să devină „intelectual”.

Mai târziu, în perioadele 1944 – 1948 și 1948 – 1952, Nichita Stănescu a fost elev al aceleiași instituții (devenită ulterior Liceul I.L Caragiale din Ploiești), mai întâi la clasele gimnaziale și apoi la liceu. Remarcat de profesorul său de istorie N.I Simache, elevul Nichita Hristea Stănescu a compus versuri pentru cercul său de prieteni (ulterior le-a continuat și le-a numit „Argotice”) și a publicat rezolvări de probleme și caricaturi în gazeta liceului, semnându-le cu pseudonimul „H”. Apoi, profesorul amintit i-a sugerat să semneze „Nichita Stănescu”, renunțând astfel la prenumele „Hristea”.

„Un eretic care vorbea cu pomii, cu florile, cu câinii”

Pe când Nichita abia împlinise 7 ani, unchiul său, Nicolae Popișteru, un om citit, cu o bibliotecă fascinanată, a început să-l ademenească încet cu tainele ascunse ale literaturii, încercând să-i dezvăluie tâlcul profund al poeziei. Nichita îl asculta și mereu se răzvrătea: „Nu așa! Poezia nu se spune astfel!”. Apoi, se pornea să-i „cânte” pe Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, în felul său naiv și „păgân”, dacă ne uităm la modul tradițional în care se recită și acum poezia.

Foștii colegi de școală își aminteau de el ca fiind „un eretic, care vorbea cu pomii, cu florile, cu câinii. O zi întreagă putea urmări un șir de furnici sau cum își țes pânza păienjenii. Dialogase atâta cu miracolul naturii, încât căpătase convingerea că dascălii nu puteau să înceapă a-l învăța cu „o-i, oi”, de unde și obsesia lui legată de faptul că a rămas repetent în clasa întâi primară”.

Se spune că profesorii de la liceul „Petru și Pavel” din Ploiești îl divinizau. Simache, același profesor de istorie, i-ar fi spus, la un moment dat: „Să ai grijă de tine! Porți povara grea a talentului și va trebui s-o urci pe culmi…”.

„Parcă s-a acoperit cu cărți”

La Drajna de Sus, unde a locuit în gazdă la familia de profesori Mihăilescu, alături de surorile sale, Cristina și Mariana, Nichita era în stare să privească ore în șir un tablou care îl înfățișa pe Mihai Viteazul, cu reproducerea semnăturii voievodului unificator. Își trăia adolescența într-un subtil climat cărturăresc… Acolo, la Drajna de Sus, l-a petrecut pe ultimul drum, într-un car tras de boi, pe unchiul său, Nicolae Popișteru, căruia sătenii îi puseseră sub sicriu crengi de nuc și tot cu crengi de nuc îl înveliseră. Nichita spunea: „Parcă s-a acoperit cu cărți!”.

Tot la Drajna de Sus, scotocind sub dealul cu pruni vineții, care parcă dăinuie și în zilele noastre (cine are curiozitatea să viziteze tabăra anuală de sculptură organizată în zonă știe despre ce vorbim…), junele Nichita Hristea Stănescu, zis „Nini”, ar fi găsit prima monedă romană, iar mai târziu, când numismatica a devenit pentru el un fel de rimă a cuvântului „poem”, povestea prietenilor că nu dorește decât să ducă un pumn de arginți copiilor de la Școala din Drajna, pentru a le „cumpăra” pasiunea pentru istorie.

Acesta este Nichita Stănescu. Un mărinimos și un darnic. Despre Nemuritorul Nichita Stănescu se poate scrie zilnic, nu doar… de ziua lui. A-l uita, înseamnă a distruge spiritul întregului. Destinul său este similar cu acela al unor vase comunicante. Unii susțin că el „a sfârșit” într-un absurd tragic. Greșit. Este viu și ne spune, de undeva, „trăiți, bă, trăiți, că să mori nu-i nicio scofală!”...