În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, unele meciuri internaționale aveau încărcătura unui război în toată regula. Iar câștigarea unei confruntări cu implicații majore în plan politic putea oferi privilegii neașteptate celor din tabăra învingătoare.
Așa au stat lucrurile în 1964, când Spania a cucerit primul său titlu european, învingând Uniunea Sovietică cu scorul de 2-1 în finala de pe Santiago Bernabeu, în fața a 125 de mii de spectatori.
Succesul obținut de Furia Roja a fost cu atât mai important cu cât în urmă cu patru ani, Generalul Franco a interzis naționalei să se deplaseze la Moscova în meciul decisiv pentru calificarea la prima ediție a Campionatului European din rațiuni politice. În 1964, Franco a fost convins de beneficiile unui eventual triumf în fața comuniștilor, așa că a dat undă verde Spaniei, care a trecut de cele mai puternice reprezentante ale blocului din Est, Ungaria în semifinale și URSS în ultimul act.
Câștigarea trofeului în fața propriilor fani a declanșat un entuziasm de nedescris în rândul jucătorilor lui Jose Villalonga, omul care a adus și primele două Cupe ale Campionilor Europeni în vitrina lui Real Madrid. Totuși, în ciuda acestei euforii, fotbaliștii spanioli au fost înștiințați că a doua zi, la ora 9 dimineața, trebuie să fie îmbrăcați la patru ace în recepția hotelului unde erau cazați pentru a merge la El Pardo, palatul lui Franco.
Din întregul lot al Spaniei, doar doi jucători nu erau căsătoriți și, cum nu aveau responsabilități familiale, erau și tare petrecăreți: Isacio Calleja, fundașul lui Atletico Madrid, și Josep Maria Fuste, mijlocașul Barcelonei. Așa că ambii și-au propus ca noaptea de după triumful european să fie una de neuitat. Și mai de neuitat avea să fie, însă, dimineața următoare!
După o petrecere de pomină, Calleja și Fuste nu au auzit alarma ceasului și s-au trezit la 11 dimineața într-un apartament unde habar nu aveau cum ajunseseră acolo! Pentru o clipă, s-au gândit chiar să nu mai meargă la recepția oficială organizată de Generalul Franco, dar, de teama unor probabile repercusiuni, s-au urcat într-un taxi direct spre El Pardo întrucât nu mai era timp să se întoarcă la hotel pentru a-și lua costumele de prezentare.
Cei doi nici nu apucaseră să își facă măcar un duș și erau îmbrăcați precum niște clovni, după cum însuși Fuste a povestit mai târziu: “Aveam un tricou polo, blugi și purtam sandale, la naiba! Calleja era un pic mai bine îmbrăcat decât mine, dar, totuși, nu avea cravată. S-au făcut și câteva poze atunci, dar ar fi avut efectul unei bombe dacă ar fi fost publicate vreodată.” Cum vestimentația lui Fuste și Calleja era în totală discrepanță cu a celorlalți membri ai delegației naționalei Spaniei, cei doi s-au așezat la capătul cel mai îndepărtat al rândului, sperând că Franco nu va ajunge până acolo.
Dar conducătorul Spaniei de atunci a trecut pe la fiecare jucător și antrenor în parte pentru a-i felicita pentru performanța realizată, iar când a ajuns în dreptul fotbalistului Barcelonei, i s-a adresat scurt: “Senor Fuste, trebuie să vorbim!” Acesta s-a albit instantaneu la față, gândindu-se la ce era mai grav: tatăl lui era în Esquerra, mișcarea naționalistă catalană, el însuși se declarase împotriva regimului și, în plus, era îmbrăcat în ultimul hal.
La finalul ceremoniei, Josep Fuste a fost poftit separat în biroul lui Franco, moment în care prin cap îi treceau cele mai negre scenarii posibile. Mai ales că Generalul l-a abordat imediat cu următoarea întrebare: “Senor Fuste, înțeleg că nu v-ați satisfăcut stagiul militar?” În acele vremuri, cineva putea fi trimis chiar în Africa pentru serviciul militar și asta pentru trei ani. Iar viața sa putea deveni un adevărat infern dacă avea parte de un superior cu exces de zel și, mai ales, care putea primi ordine de mai sus în acest sens.
Cu inima în gât, jucătorul de 23 de ani i-a răspuns că așa este, așteptând sentința lui Franco. Dar sub nicio formă nu se gândea la ceea ce avea să îi spună imediat Generalul: “Ei bine, nu mai este nevoie. Deja ți-ai făcut datoria față de Patria mamă.”
Iar Josep Maria Fuste a continuat să joace în naționala Spaniei până în 1969, înscriind trei goluri în cele opt selecții, iar la FC Barcelona a evoluat până în 1972. După aproape 200 de prezențe în tricoul blaugrana, el a mai jucat un sezon la Hercules Alicante, apoi s-a retras din fotbal, la nouă ani după cel mai important triumf al carierei, dar care i-a dat și cele mai puternice emoții din tinerețea sa.