Cele mai citite

O echipă românească a jucat în Irak, în plin embargou anti Saddam Hussein!

Pe 10 noiembrie 1993 echipa de fotbal Progresul Bucureşti, devenită ulterior, în 1994, FC Naţional, redevenită Progresul în 2007 şi intrată în faliment în 2009, juca un meci „istoric” la Bagdad, în plin embargou internaţional împotriva regimului dictatorial al lui Saddam Hussein.
Autor: Silviu Ghering | 30.07.2018 | 07:06

O echipă românească? A jucat în Irak? În plin embargou anti Saddam Hussein?! Pare de necrezut, dar este purul adevăr! Marin Dună împlinește 50 de ani pe 2 august. Este fotbalistul-emblemă al Progresului din Cotroceni, echipa intrată în faliment în 2009. Dună are 359 de meciuri în 12 ani jucaţi în tricoul bleu-albastru, din Divizia C până în Divizia A, cu 73 de goluri marcate numai în cele 201 meciuri din 6 ani de primă ligă. Era „căpitanul” echipei în 1993, şi a povestit în exclusivitate pentru FANATIK.RO de acea „deplasare” halucinantă.

Pe 30 decembrie s-au împlinit 11 ani de la moartea lui Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti (născut pe 28 aprilie 1937), spânzurat la ora 5, înaintea zorilor care aduceau cu ele o sărbătoare musulmană prohibitivă pentru orice execuţie. Era de 3 ani în custodia trupelor americane care, în fruntea unei coaliţii internaţionale, eliberaseră Irakul de sub dictatura sa (1979 – aprilie 2003) şi îl capturaseră într-o ascunzătoare subterană pe 13 decembrie 2003, în localitatea Ad-Dawr, o mică localitate agrară din apropiere de Tikrit, oraşul natal al lui Saddam Hussein. Cu 10 ani înainte de aceste evenimente dramatice, în 1993, s-a derulat, ca un adevărat film de aventuri, deplasarea echipei din Parcul cu Platani la Bagdad. VEDEȚI IMAGINI DIN ACELE VREMURI ÎN GALERIA FOTO! Iar acum, să-l „ascultăm” pe Marin Dună…

O echipă românească a jucat în Irak, în plin embargou anti Saddam Hussein!

„Fără nicio îndoială, în toamna anului 1993 Progresul Bucureşti a trăit o aventură pe cât de periculoasă pe atât de inedită, unică în istoria nu numai a echipei, dar cred că şi în cea a fotbalului românesc. 9 noiembrie 1993 avea să fie începutul unei deplasări cel puţin ciudate, ca să nu spun de-a dreptul stranii. Începând cu tăcerea de mormânt a întregii prese sportive de la noi în ceea ce priveşte «evenimentul», până la întreaga manieră în care a fost făcută călătoria. S-a plecat pe furiş, într-o marţi dimineaţă cu destinaţia… Irak! Da, Irakul lui Saddam Hussein! La vremea meciului cu Progresul, dictator în plină putere al Irakului. Din care cauză statul arab era supus unui embargou drastic din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Inclusiv pe plan sportiv! Preşedintele de atunci al Consiliului de Administraţie, viceguvernatorul BNR Vlad Soare mi-a spus ulterior că acel meci a însemnat ridicarea embargoului sportiv impus Irakului, fapt confirmat, în opinia domniei sale, de o transmisiune a prestigiosului post CNN de la partida cu Progresul, dar există destule fapte trăite de mine atunci, care contrazic această părere. Se prea poate ca noi să fi jucat acel meci în plin embargou anti-irakian!”

Au zburat cu elicopterul, păziţi de gărzile lui Saddam

„În primul rând deplasarea a fost una, repet, cel puţin neobişnuită. Am plecat de la Otopeni cu avionul până în Iordania, la Aman, unde am ajuns după patru ore. De acolo, surpriză, adio avion, ne-au urcat în două autobuze, că autocare nu pot să le spun, cu care am traversat deşertul spre Irak. Opt ore de coşmar, fără aer condiţionat, într-o mare de soare şi căldură sufocantă, printre rare sate iordaniene ca nişte fantome, sau mai bine zis fete… morgane, îngropate parcă în nisipul fierbinte. La graniţa cu Irakul, altă surpriză! Ne aşteptau două… elicoptere militare uriaşe! Ca acelea din filmele americane de comando, pilotate şi securizate de militari înarmaţi până-n dinţi. Am zburat în elicopter cu preşedintele Cornel Dinu, în spatele căruia a stat tot timpul o matahală de arab cu ditamai mitraliera în mână. Nea Cornel afişa o mină calmă şi detaşată, aşa cum e el de obicei, ba chiar când l-am întrebat ce ne facem dacă se supără «ăştia» mi-a răspuns zâmbind superior «Stai liniştit, Marine, că aştia nu sunt osmanlâii lui Baiazid, cât le suntem oaspeţi au mai multă grijă de noi decât de copii lor, aşa le e credinţa…». Dar eu numai liniştit nu eram, mai ales când motorul elicopterului dădea rateuri, piloţii se uitau unul la altul – eram chiar în spatele lor şi vă jur că aşa s-a întâmplat! – iar măgăoaia cobora brusc… ca să nu mai spun că tot drumul de două ore până la Bagdad s-a zburat la rasul solului, la doar câteva zeci de metri înălţime, eu ştiu de ce? – parcă doreau să evite cine ştie ce radare, d-aia am îndoieli cu ridicarea embargoului…”.

Şi-au şters picioarele pe… George Bush!

„La Bagdad am aterizat exact pe peluza hotelului în care am stat. Ne aştepta o mulţime gălăgioasă şi pestriţă care vroia neapărat să ne atingă, să dea mâna cu noi, să ia autografe sau pur şi simplu să ne vadă de aproape, parcă eram extratereştrii. Şi iarăşi mă duce gândul la embargou… A fost nevoie de intervenţia în forţă a poliţiştilor pentru a se crea un culoar lat de vreo doi metri prin care să putem intra în hotel. Înăuntru încă o surpriză: eram aşteptaţi chiar de fiul cel mare al lui Saddam Hussein, Uday! (n.a. – Uday Saddam Hussein al-Tikriti, ministrul Sportului, preşedintele Federaţiei de Fotbal, dar şi şeful Securităţii irakiene, ucis de forţele americane în 23 iulie 2003, la Mossul.). Dar să nu uit… Chiar la intrarea în hotel era… George Bush! Seniorul, preşedintele de atunci al Americii. Pe jos! Din marmură! Albă, elegantă… Un portret, adică. Pe care erai obligat să calci şi să te ştergi! Semn al «iubirii şi preţuirii» de care se bucura în Irak… L-am călcat şi noi în picioare ca să nu supărăm gazdele, iar în holul hotelului deja era altceva. Uday ne-a întâmpinat cordial, cu băuturi răcoritoare, gustări tradiţionale, amabilitate şi interes real, nu de faţadă diplomatică. De altfel, Uday a fost alături de delegaţia noastră tot timpul cât am stat în Irak. Deşi eram curioşi să vedem lumea arabă la ea acasă, am urcat în camere şi n-am mai ieşit în acea primă seară, obosiţi de peste 15 ore de drum”.

Dolari schimbaţi pe saci de dinari irakieni

„A doua zi dimineaţă am ieşit în oraş. Nu ne-au dat autocar, aşa că am plecat pe jos, cu un ghid şi vreo trei, patru «securişti» în civil care să ne păzească. Sau să se păzească ei să nu ajungem cine ştie unde, pentru că ne-au restricţionat plimbarea pe traseele stabilite de ei. Auzisem că aurul e ieftin, aşa că am vrut să mergem în bazar, ca orice turist român în Orient. Aveam dolari, trebuiau schimbaţi în dinarii lor irakieni, că nu primeau valută, normal, erau bani blestemaţi, de la «necredincioşi»… Am strâns banu’ grup de la toţi băieţii şi l-am trimis pe ghid să-i schimbe. Când s-a întors nu ne venea să credem ochilor: ghidul mâna de la spate trei irakieni care cărau câte un sac în spate! Erau banii noştri, în moneda locală. Kilograme de hârtii! Ne-a luat vreo două ore să-i împărţim… Dar până la urmă a fost totul ok, oamenii au fost foarte corecţi, schimbul avantajos şi aurul cumpărat ieftin şi de bună calitate”.

L-au aşteptat degeaba pe Saddam două ore şi jumătate

„Şi uite-aşa ajungem şi la meciul în sine. Stadionul «Al-Shaab» era foarte frumos, cam cât «Arena Naţională». Şi… gol când am ajuns noi. Până cu vreun sfert de oră înaintea meciului. Când, parcă dintr-o dată s-a umplut ochi cu peste 50.000 de arabi foarte gălăgioşi şi entuziaşti. Se simţea că le lipsesc meciurile internaţionale… Embargoul? Ne-am încălzit sub tribună vreo două ore jumătate, tot aşteptând să vină la stadion marele conducător Saddam Hussein. Ceauşescu putea să ia lecţii de la Saddam ce-i aia cultul personalităţii. Pînă la urmă nici n-a mai venit şi, pe la ora 21:20, am ieşit pe teren cu o «mică» întîrzâiere faţă de ora anunţată iniţial pentru începerea partidei, 19:00… Aşa cum îi văzusem pe olimpicii irakieni la Bucureşti, cu aproape două luni în urmă (n.a. – 21 septembrie 1993: Progresul – Irak 1-2, pe stadionul «23 August», au marcat L. Strizu 34, respectiv S. Ahmad 76, A. Layth 84), şi de această dată ne-au surprins prin viteză şi tehnică. Jucau de mult împreună, se vedea asta, aveau relaţii clare de joc”.

„Îmi amintesc că în primele 20 de minute extrema lor stângă şi un… stol de porumbei l-au chinuit grozav pe Ciobi (n.a. – Liviu Ciobotariu), folosit în premieră fundaş dreapta de mister Jackie (n.a. – antrenorul Ion V. Ionescu). Erau o parte dintre porumbeii eliberaţi la festivitatea de la începutul meciului şi se simţeau foarte bine pe gazon, împiedicându-l şi mai abitir pe Ciobi, care şi aşa nu se simţea de loc în largul lui pe zona respectivă a terenului. De altfel, foarte repede, în minutul 20, a fost înlocuit cu titularul de drept al postului, Tinel Petre, şi a ieşit foarte supărat de pe teren reproşându-i lui Jackie: «Mister, m-ai aruncat acolo pe dreapta ca să mă carotezi!?». Nu era, însă, antrenorul nostru astfel de om, îl ştia foarte bine pe Ciobi unde joacă cel mai bine, îl folosise fundaş dreapta numai ca experiment…”.

„Către sfârşitul primei reprize, vârful lor îl face nu mai ştiu pe cine în careu, ăla îl agaţă din spate şi arbitrul, normal, dă 11 m.  Transformă lovitura cel mai «bronzat», dar şi cel mai meseriaş cu obiectu’ de la ei, un fel de Luţu arabiţoi, care l-a trimis după seminţe pe Blid şi intrăm la pauză conduşi cu 1-0. În repriza a doua, acelaşi joc frumos de ambele părţi, fără faulturi, un bun antrenament, mai exacţi şi mai determinaţi tot ei. Pe final, Muc (n.a. – Mihai Stoica) transformă şi el un penalty, acordat, recunosc, cu mare largheţe… de fapt mi-a povestit preşedintele Cornel Dinu că i-ar fi făcut Uday semn arbitrului, care se uita la «şefu’» din când în când, să dea 11 metri ca să se termine egal. Toată lumea mulţumită, pupături, flori, ovaţii din tribune, chestii, socoteli…”

„A doua zi dis de dimineaţă am pornit spre casă. Tot cu elicopterul, tot cu puşca-n coaste, tot cu autobuzul prin deşert, slavă Domnului că toate s-au terminat cu bine. De altfel vreau să subliniez încă o dată atmosfera deosebit de cordială cu care ne-au înconjurat toţi, de la militari până la şeful lor Uday, pe tot parcursul vizitei noastre în Irak”.

Pentru statisticieni iată mai jos echipele care au jucat în Irak, precum şi componenţa delegaţiei progresiste.

Irak: Emad – Salim, Radhi, Samir, A. Saad – Ala, Naiem, Layth, O. Saad – Ahmed, Habib

Progresul: Ad. Blid (46 I. Adam) – L. Ciobotariu (20 T. Petre), D. Potocianu, C. Olăroiu, Ad. Stoicov – V. Ene (78 M. Stoica), C. Liţă, I. Luţu, Cr. Stoica – M. Dună, L. Strizu (64 I. Oprea). Au marcat: Ahmaed Layth (40 – pen), respectiv M. Stoica (82 pen.)

Lotul Progresului deplasat în Irak: Ionel Adam, Adrian Blid – portari, Liviu Ciobotariu, Adrian Stoicov, Adrian Crăciun, Tinel Petre, George Dumitru, Dan Potocianu – fundaşi, Victor Ene, Mihai Stoica, Mugur Bolohan, Cosmin Olăroiu, Ionuţ Luţu, Cătălin Liţă, Cristian Stoica – mijlocaşi, Marin Dună, Iulian Oprea, Leonard Strizu – atacanţi.

Antrenori: Ion V. Ionescu – principal, Gheorghe Cristoloveanu – secund

Asistent medical: Roger Popovici

Masor: Costel Moroiu

Oficiali: Cornel Dinu – preşedintele clubului, Constantin Paraschivescu – director sportiv, Viorel Kraus – director tehnic, Jean Grama – organizator de competiţii

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE
A apărut noua revistă Taifasuri
  • Câștigă ACUM o Dacia Logan, 2.000 de euro și multe alte premii!
  • Nr. 841. 32 pagini + CD. Doar 10lei!