Fotografii rare din fotbal. De pe vechiul „Wembley” pe „Electrica” din Timișoara!

Fotografii rare din fotbal. Ce poate fi mai emoționant și incitant pentru iubitorii sportului-rege decât imagini vechi, puțin știute din anii ’30 ai secolului trecut, cu tribune arhipline chiar și pe ploaie? Sau cu vedete nemuritoare ca numărul 1 din storia fotbalului, inegalabilul Pele, britanicul Hurst sau germanul Klinsmann?

FANATIK.RO vă oferă o „excursie” în timp printre fotografii rare din fotbal, fotografii de colecție care nu trebuie să lipsească din „portofoliul” niciunui „fan football all time”.

Fotografii rare din fotbal. De pe vechiul „Wembley” pe „Electrica” din Timișoara!

1928: Anglia – Scoția 1-5 pe „Wembley”, în faţa a 80.000 de spectatori, victorie la care scoțienii se uită ca la o icoană. Cel mai categoric succes al „ciulinilor” din cea mai veche confruntare inter-țări din lume. Naționala scoțiană a fost poreclită atunci „Wembley Wizards” (vrăjitorii de pe Wembley).

Primul meci internațional din istoria fotbalului s-a desfășurat la 30 noiembrie 1872, când Anglia a acceptat invitaţia de a juca de ziua Sfântului Andrei (ocrotitorul spiritual al Scoției, steagul scoțian reprezintă crucea Sfântului Andrei, 30 noeimbrie este zi de sărbătoare națională în Scoția) la „Hamilton Crescent”, terenul unei club de… cricket din Glasgow! La meci au asistat 4.000 de spectatori, care au plătit câte un şiling şi au suportat o întârziere de 20 de minute faţă de ora programată, din motive organizatorice: trăsura cu care venea arbitrul și-a sfărâmat o roată într-un bolovan și acesta a trebuit să vină… călare pe unul dintre caii deshămați de la trăsura beteagă… Scoţienii au alcătuit naţionala cu jucători de la un singur club, Queens Park, în vreme ce Anglia a adus fotbalişti de la 9 echipe diferite. În ciuda unei dispute aprinse, cum a fost ea caracterizată de cronicarii vremii, în primul meci oficial inter-ţări nu s-a marcat niciun gol.

Palmaresul dintre cele două țări britanice numără 114 „epiosade”: 48 de victorii Anglia, 25 de egaluri și 41 de succese scoţiene. Cea mai mare diferență de scor s-a consmnat la 15 aprilie 1961: Anglia s-a impus cu 9-3 pe „Wembley”, în fața a 97.350 de spectatori. După o prestație lamentabilă în acest meci, portarul scoţian Frank Haffey, de voie, de nevoie, a emigrat în Australia… Ultimele întâlniri dintre Anglia și Scoția au fost în preliminariile pentru Mondialul din Rusia, 3-0 pentru gazde pe „Wembley” și 2-2 pe „Hampden Park” în retur (0-1 min. 70, 1-1 min. 87, 2-1 min. 90, 2-2 min. 90+3! Fotbal sau ce?!).

• Citește și „În 1950 uruguayenii au sărbătorit cu… sandwichuri şi vin ieftin drama provocată brazilienilor!”
• Citește și „Olanda a pierdut finala CM 1974 după un chef cu șprițuri şi femei!”

1934: stadion „Electrica”, Timișoara, România

Iulie 1934. Ripensia Timișoara (România) – SK Admira Wien (Austria) 4-6 (1-4) pe arena „Electrica”. Presa timișoreană scria că „Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile românești au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac”.

Ripensia este primul club de fotbal cu statut profesionist din România. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului Roman, care se întindea în Banat, echipa roș-galbenă (culorile „tradiționale” ale… Impriului Roman!) a fost înființată în 21 noiembrie 1928, dar nu a putut evolua, din cauza statutului de echipă profesionistă, în campionatul național până în 1932. Prima participare, în sezonul 1932-1933, a adus și primul titlu de campioană. Au urmat alte trei, la finalul sezoanelor 1934-1935, 1935-1936 și 1937-1938. Ripensia a mai câștigat și două Cupe ale României, în anii 1934 și 1936. Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri). După Al Doilea Război Mondial, din cauza problemelor financiare pe care le-au avut toate echipele private, capitaliste, în noua orânduire proletară, Ripensia a coborât în Divizia B, apoi în Divizia C și, după 1948, fără nici un sprijin, a fost absorbit de Electrica Timișoara.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

Ripensia a renăscut în 12 iulie 2012, la inițiativa unui om de afaceri din Timişoara, Radu Ienovan (47 de ani), inginer la bază, patron de firme în domeniul agriculturii, dar și a unui hotel în oraş. Ienovan a înregistrat marca Ripensia încă din 2002, „pentru a nu fi… uzurpat de cineva”. A revenit pe scena fotbalistică în liga a VI-a, reînființată după modelul socios, cu membri asociați. La 24 septembrie 2013, „Ripi” elimina cu 2-1 pe Universitatea Cluj, echipă din Liga I, din 16-imile Cupei României, devenind prima echipă din Liga a V-a care reușește calificarea în optimi. A promovat încă din primul an atât din liga a VI-a, cât și din liga V-a. În liga a IV-a stat doi ani până să promoveze în liga a III-a, pierzând în primul an (2014/2015) promovarea în fața echipei ASU Politehnica Timișoara, echipă creată și ea ca și Ripensia după modelul socios. A terminat sezonul trecut pe locul 11, chiar deasupra marii sale rivale dintotdeauna, UTA.

• Citește și „Paolo Rossi, eroul CM 1982, răsplătit cu 20.000 de sticle cu vin!”
• Citește și „CM 1994: Șampanie după România – Columbia 3-1. «Nu sunt Hagi!». Nu l-au crezut!”

1935: stadion „Stamford Bridge”, Londra, Anglia

12 octombrie 1935. Stamford Bridge, Londra. Chelsea – Arsenal 1-1. Oamenii de ordine folosesc megafoane pentru a tempera mulțimea de fani, la acea dată înregistrându-se recordul de spectatori al arenei: 82.905! Și a doua „official highest attendance” (cea mai mare asistență oficială) pentru un meci din Premier League! Cele două echipe londoneze s-au întâlnit în 195 de meciuri, încheiate cu 75 de victorii ale lui Arsenal, 58 de remize și 62 de succese ale lui Chelsea. Prima confruntare a vut loc pe 9 noiembrie 1907: Chelsea 2–1 Arsenal (campionat), totodată și prima întâlnire dintre două echipe londoneze în prima divizie, care a adunat pe „Stamford Bridge” 65,482 de spectatori. Ultima a fost pe 24 ianuarie 2018: Arsenal – Chelsea 2-1 (Cupa ligii), pe „Emirates”, în fața a 58.964 spectatori. Cea mai mare diferență de scor înregistrată între cele două echipe a fost 6-0 pentru Chelsea pe 22 martie 2014, în Premier League (41.614 spectatori).

• Citește și „Cupa Mondială, furată la Londra! Scotland Yard, umilit!! Incredibil cine a putut să o găsească!!! Și unde!!!!”
• Citește și „Paul Gascoigne, rege cu mingea, dar sclavul alcoolului şi drogurilor”

1938: stadion „White Hart Lane”, Londra, Anglia

3 martie 1938. Stadionul londonez „White Hart Lane”. Câțiva dintre jucătorii lui Tottenham Hotspur, Willie Hall, Jackie Gibbons, Ralph Ward, Albert Page, Arthur Hitchins, Frederick Sargent și William Whatley (de la stânga la dreapta, de jos în sus, fără jucătorul mascat de Hall) „bagă” rezistență în timpul antrenamentului urcând și coborând una dintre peluze, care, după cum se vede nu avea nici măcar gradene, fanii fiind obișnuiți să stea în picioare.

Atacanții Hall, Gibbons și Sargent, fundașul central Ward și fundașul stânga Whatley aveau să fie titulari peste numai două zile, pe 5 martie, în meciul care stabilea recordul de asitență pe „White Hart Lane”, 75.038 de spectatori, la meciul Tottenham – Sunderland din sferturile de finală a le Cupei Angliei, pierdut de gazde cu 0-1, gol marcat de o legendă a lui Sunderland, Raich Carter, în minutul 81.

Au fost sute de oameni care au intrat pe teren și s-au așezat pe teren, poliția reușind cu greu să mențină tușa „necălcată”, iar la cornere s-au dus adevărate „lupte” pentru a se crea un culoar pentru jucătorul care executa lovitura de colț. „White Hart Lane” a fost inaugurat pe 4 septembrie 1899, iar în anii ’30 avea o capacitate de 70.000 locuri. Anul trecut, când a început demolarea sa, avea 36.284 de locuri, iar peste el s-a ridicat noul stadion al lui Tottenham, cu 61.000 de locuri, în valoare de 970 de milioane de euro, care îşi va deschide porţile începând din sezonul viitor.

• Citește și „Cornel Dinu, despre Fănuş Neagu. Amintiri de aur din Epoca de Aur”
• Citește și „Poveşti de neuitat cu Nae Manea. Mister Rapid, anti Steaua, Dinamo sau Craiova!”

1950: stadion „Maracana”, Rio de Janeiro, Brazilia

Iată momentul în care uruguaianul Alcides Ghiggia a distrus inimile milionelor de brazilieni care așteptau samba victoriei finale la Campionatul Mondial din 1950. Era minutul 79 și Brazilia era la egalitate cu Uruguay, pe stadionul „Maracana” din Rio de Janeiro, în fața unor tribune arhipline (oficial 199.854 de spectatori, neoficial peste 220.000!). Era suficient pentru un titlu așteptat de o lume întreagă, nu numai de brazilieni. Pentru că acel Mondial s-a jucat într-un sistem bizar, cu o grupă finală de 4 în faza a doua, după grupe, ultimul meci transformându-se în finală, disputat între primele două clasate, Brazilia (4 puncte) și Uruguay (3 puncte). Așa că gazdele aveau nevoie doar de un egal pentru Cupa „Jules Rimet”. Ziarul „O Mundo” a scos în ziua meciului o ediţie specială, cu fotografia naţionalei Braziliei pe copertă şi titlul „Aceasta este campioana lumii”. Federaţia a scos 22 de medalii de aur pentru fotbaliştii ei şi a fost lansat un cântec, „Brasil on Vencedore” (Brazilia învingătoare). Pe străzile din Rio, carnavalul începuse din dimineața finalei, pe 16 iulie. Friaça a deschis scorul în minutul 47 și brazilienii au deschis șampaniile. Numai că Schiaffino a egalat în minutul 66 și Ghiggia, cum spuneam, înfigea pumnalul în milioane de inimi braziliene în minutul 79. S-a terminat 2-1 pentru ousiderii uruguaieni, a fost doliu național în Brazilia, multe ziare au refuzat să publice rezultatul a doua zi şi 18 brazilieni s-au sinucis de supărare!

• Citește și „Gigantu’ lăutar al barosanilor din fotbal. Amintiri de pahar cu Naşu’, Procuroru’ şi Regele”
• Citește și „Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu. Poetul nepereche, un pasionat fotbalist, înotător, gimnast”

1966: stadion „Wembley”, Londra, Anglia

Ghici cine e? Elemente ajutătoare: era 23 iulie 1966, stadionul „Wembley”, sferturi de finală ale Campionatului Mondial. Tot nu? Nu ajung? Elemente și mai ajutătoare: meciul este Anglia – Argentina. Care s-a încheiat 1-0 pentru „gazde”. Așa că, da, este autorul golului, Geoffrey Hurst jubilând în minutul 78. Și da, aceasta este fotografia întreagă, nu e „cropuită”! Focalizarea defectuoasă a fotografului Richard Hulton a fost considerată o dovadă a dinamismul momentului și a fost publicată așa cum o vedeți în „Daily Mail”. Elemente inedite: Hurst este singurul jucător din lume care a reușit un hat-trick într-o finală de campionat mondial. Cele trei goluri consecutive le-a marcat în victoria cu 4-2 în fața Germaniei de Vest, tot pe „Wembley”, în ultimul meci al acelui Mondial din 1966. Realizare cu atât mai remarcabilă cu cât Hurst era internațional de numai 5 luni și avea doar 8 meciuri la echipa națională și nu era considerat titular! După victoria finală a fost înnobilat de regina Elisabeta a II-a („titulară” în fruntea familiei regale și astăzi, la 92 de ani împliniți pe 21 aprilie!), devenind mult mai „prețiosul” Sir Geoffrey Charles Hurst MBE.

• Citește și „Exclusiv. O echipă românească a jucat în Irak, în plin embargou anti Saddam Hussein!”
• Citește și „Crăciunul din 1914 a adus pace şi fotbal între tranşeele inamice din Primul Război Mondial”

1970: stadion „Jalisco” , Guadalajara, Mexic

Iată o imagine simplă și curată. Pelé îl păcălește pe portarul Uruguayului, Ladislao Mazurkiewicz Iglesias, cu o fentă care-i poartă numele (pe pasa unui coechipier jucătorul mimează preluarea dar sare peste minge, o lasă să treacă de adversar, pe care îl ocolește pe partea cealaltă și preia balonul în spatele păcălitului) la Campionatul Mondial din Mexic 1970. Era 17 iunie 1970, meciul era una dintre semifinale, greu de crezut dar Pelé nu marca din această fază! Considerată cea mai bună națională braziliană all time, echipa antrenată de Mário Zagallo, cu „zeii” Gérson, Jairzinho, Tostão, Rivelino și Pelé pe teren, câștiga, totuși, cu 3-1 și ajungea în marea finală, pe care și-o adjudeca mai detașat, 4-1 cu campioana Europei din 1968, Italia lui Facchetti, Mazzola, Riva și Rivera, antrenați de Ferruccio Valcareggi.

• Citește și „Credincios şi cu frică de Dumnezeu, Gigi Becali era să moară… beat! De la o… cană cu vin!!”
• Citește și „«Mister» Cornel Dinu, un adevărat «Sir» al mingiei şi şpriţului”

1990: stadion „Olimpic”, Roma, Italia

Neamțul Jürgen Klinsmann aterizează forțat după o intervenție dură a argentinianului Pedro Monzon în minutul 65 al finalei Campionatului Mondial din 1990, era 8 iulie și pe stadionul Olimpic din Roma se înfruntau din nou finalistele precedentului Mondial, Germania și Argentina. Fotograful Mike King (Observer) a surprins perfect efectul „contrei sălbatice, de babuin” (Gazzetta dello Sport) a lui Monzon, care a primit „roșu” direct, devenind astfel primul jucător eliminat într-o finală mondială. Au fost mulți specialiști care l-au criticat pe Klinsmann că ar fi exagerat efectul ciocnirii cu Monzon, dar neamțul a arătat într-un interviu din 2004 o cicatrice de 15 cm pe gât, „amintire” de neșters a faultului respectiv. Finala a fost decisă de un penalty transformat de Andreas Brehme în minutul 86, după un fault comis de Roberto Sensini asupra lui Rudi Völler.