Radu Banciu: “Să comentezi cu Naum este mai greu decât să lucrezi la canal!”

Radu Naum şi Radu Banciu au fost vocea ciclismului în România timp de un deceniu, până în 2008. Comentariul nonconformist al celor doi a adus un public numeros în faţa micilor ecrane, chiar dacă vorbim de un sport de nişă, nu atât de popular la noi.

Radu Banciu, interviu spectaculos: “Nu cred că se poate alerga un tur ciclist în 20 de etape doar cu suc cu portocale”

În plină desfăşurare a Turului Franţei, Radu Banciu a acordat un interviu pentru FANATIK în care a vorbit despre experienţa de comentator la microfonul Eurosport. Spumos ca de obicei, Banciu a vorbit despre relaţia “cu năbădăi” cu Radu Naum, spunând că niciodată nu au fost prieteni la cataramă. Jurnalistul a povestit cum a început şi cum s-a încheiat totul.

În ceea ce priveşte dopajul, Radu Banciu crede că lucrurile nu se schimbă brusc şi rămâne la părerea că este imposibil ca un ciclist curat 100% să poată face un mare tur de trei săptămâni cu rezultate excepţionale. Deşi a comentat timp ce un deceniu ciclism, Banciu susţine că mai prinde rar câte o etapă în marile tururi, fiind destul de ocupat.

Vi se pare schimbat ciclismul față de acum 15-20 de ani când comentați dumneavoastră?

– Mi se pare schimbat un pic și nu neapărat în bine. Poate cu metodele astea de depistare a dopajului, ei pot să pretindă că au făcut niște progrese. Nu cred nici asta neapărat. Ăia au luat-o cu un pas înainte. Eu în continuare nu cred că se poate alerga un tur ciclist în 20 de etape doar cu suc cu portocale.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

“Cum să fii nedopat în perioada asta? E clar că este o utopie”

Adică nu credeți că s-a curățat așa de mult?

– Nu este așa de compatibil cu lumea de astăzi. Ciclismul era compatibil cu lumea aia când nu era televizat, când se scria la două-trei zile distanță în ziar de el. Când puteai să mergi… Ei, pe vremuri, se culcau la prânz, mergeau la fierar. Era ceva arhaic. Astăzi trebuie să meargă, au un ritm, îi scot afară din cursă dacă termină prea târziu. Trebuie să încheie cât mai repede, să se vadă sponsorii. Chestiile alea nu se pot face de o ființă umană la viteza aia în fiecare zi. Eu nu o să cred niciodată asta…

Înțeleg…

– Păi, uită-te la fotbal. Ăia joacă 90 de minute și mai joacă peste trei zile cel puțin. Ciclismul are astăzi etapă de opt ore și mâine ai etapă de nouă ore. Fotbaliștii nu joacă niciodată la mai puțin de 72 de ore. Ciclismul ar fi trebuit să facă o etapă astăzi și următoarea să fie miercuri. Ar trebui sistemul din cupele europene, dar nu zilnic, timp de 20 de zile să ai etapă. Cum să fii nedopat în perioada asta? E clar că este o utopie. Mai ales că viteza nu este mai mică decât atunci.

“Ne scriau oamenii, ne înjurau, își făceau repede din Armstrong un idol”

Vitezele medii sunt în creștere, e adevărat…

– Atunci cum să fie un sport curat? Dar să știi că toți cei care se uită și îl urmăresc, nu țin cont de asta. Dacă vrei să vezi spectacol, nu te cantonezi la datele astea tehnice. Întotdeauna a fost privit ca un sport de sacrificiu extraordinar, suprem. Și când îi prindeau pe capete, în anii 90, spectatorii nu țineau cont de asta. Te duceai la un tur unde toți erau prinși dopați. Asta nu îți lua din emoția aceea. Anul următor era tot așa. Nu cred că există mai puțini spectatori pe marginea drumului decât erau acum 15 ani. Pe ei nu îi interesează asta. Povesteau cicliștii atunci și nu s-a schimbat nimic: «Am încercat și eu să beau suc de portocale. Ajungeai la o jumătate de oră de toți ăia în fiecare zi». Nu se poate. Efectiv.

Ați comentat cele șapte victorii ale lui Lance Armstrong în Turul Franței. Erați convins încă de atunci că el este dopat? El nu a fost prins niciodată, dar a recunoscut mult mai târziu…

Digisport.ro

Femeia care și-a cumpărat un avion pentru a nu mai plăti mereu două locuri a intrat pe teren și internetul ”a explodat”

– Noi vorbeam despre asta în fiecare zi la televizor. Că s-ar putea să fie dopat, că este dopat. Aveam momente de fatalitate absolută în care eram convinși că este dopat. Aveam momente în care o lăsam mai ușor. Ne scriau oamenii, ne înjurau, își făceau repede din Armstrong un idol. Ca peste tot, în toate sporturile, când scoate unul capul, își găsește repede adepți. Dar mai mult eu decât Naum, dar nici el nu era naiv și și-a dat seama că lucrurile așa stau. În fiecare zi anunțau că l-au mai prins pe unul, era o hecatombă totală. Așa că noi marșam mult mai mult pe ideea că este dopat. Mai ales că aveam toate exemplele anilor precedenți, cu Bjarne Riis, cu Jan Ulrich, o grămadă de cicliști.

“Noi am făcut din aceste comentarii o instituție”

Da, au căzut pe capete în acei ani foarte mulți cicliști…

– Noi ne-am îndoit de Lance Armstrong pentru că aveam experiența asta. Chiar și înainte de a comenta ciclismul, urmăream sportul ăsta, eram la curent cu ce se întâmplă. Nu a fost o surpriză pentru mine. Noi aveam un comentariu deschis, nu ne-a constrâns chestia asta. Aici este o mare dilemă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi comentat doi cretini. Doi comentatori de ăștia obișnuiți de la noi care și-au bătut joc toată viața de meseria asta. Dacă ar fi comentat Hobana cu Vilara nu cred că ar fi zis vreodată așa ceva. Atenție, aici îți trebuia puțin curaj, claritate, viziune. Noi am făcut din aceste comentarii o instituție, cum zicea Tolontan atunci.

Pentru că noi am ridicat nivelul, nu neapărat la nivel de conversație pentru că nimeni nu poate comenta excepțional opt ore și mai spuneam și noi prostii, dar mă refer la modul de a vedea un sport, de a-l înțelege. Noi acolo am depășit orice nivel în România. Era un punct de plecare pentru generații de comentatori. Atâta doar că acești comentatori doar au auzit asta, nu le-au și aplicat. Una este să vrei, alta este să poți. Una e să ai talent, alta e să nu-l ai. Dar unii comentatori au reușit și în alte sporturi, poate în mai mică măsură. Cum a fost snookerul, sporturi care au avut nevoie de un impuls enorm.

“Așa am început să scriu despre ciclism, dar era a 400-a roată de la căruță”

Într-adevăr, ciclismul, snookerul, nu sunt sporturi populare la noi, cu atât mai mult când a început Eurosport să le transmită…

Păi în 1998, ciclismul era p….. p…. la noi. Nu cunoștea nimeni ce e aia. Eu lucram la Prosport, erau 15 redactori la secția extrafotbal. Și eu am ajuns să scriu despre ciclism pentru că ceilalți și-au luat sporturile importante. Eu când am fost repartizat la acea secție mi-a spus Luminița Paul, care era șefă: «Mai sunt trei sporturi despre care poți să scrii».

Unul dintre ele era ciclismul. Și am zis că îmi convine, că mă pricep la ciclism. Așa am început să scriu despre ciclism, dar era a 400-a roată de la căruță. Pentru că am reușit să ies din tipare, Ioanițoaia, Tolontan au început să întrebe: «Cine e, bă, ăla care a scris articolul ăla despre ciclism?». Am ridicat eu mâna.

“Să comentezi cu Naum este mai greu decât să lucrezi la canalul Dunăre – Marea Neagră”

Și cum ați început să comentați?

– Păi a venit Naum în redacție, care era singurul comentator titrat de ciclism. Avea o prietenă la noi și, din vorbă în vorbă, a întrebat cine e ăla care scrie de ciclism. Și unii au arătat: «Uite, mă, prostul ăla e!». A venit Radu Naum s-a prezentat, mi-a spus că i-a plăcut. Şi la un moment dat mă sună Naum şi mă întreabă dacă nu vreau să vin la Eurosport să comentez Turul Franţei cu el. I-am spus că merg, eu nu comentasem niciodată nimic până atunci. Doina Stănescu a plecat de la noi (n.r. Prosport) la Eurosport, îi plăcuse şi ei de mine. I-a zis lui Naum: «Bă, nu vrei să comentezi cu el?». Naum nu avea timp să meargă la WC, aşa de scurte erau pauzele publicitare. Făcea pe el în etapele alea de 8 ore. Mi-a zis direct Naum: «Nu pot să comentez singur că nu pot merge la WC».  Aşa am început noi. Pe criteriul ăsta.

Aţi devenit în scurt timp un tandem consacrat…

– Încă o dată, să comentezi cu Naum este mai greu decât să lucrezi la canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu este un tip care să îţi lase cuvântul. Este un tip care are substanţă, care poate vorbi fără să se repete de seara până dimineaţa. Nu este un tip de dialog absolut deloc. Este un one man show.

“Eu nu m-am dus acolo să îl aprob pe ăla. Trebuia să nu fiu de acord cu el, dar să o fac la modul inteligent”

Şi cum aţi reuşit să construiţi relaţia asta?

– Marele paradox este că nu am prea reuşit să o construim niciodată. Am reuşit nişte frânturi să facem. Atunci când Naum făcea o pauză de respiraţie, tu trebuia să spui ceva interesant. Dacă spuneai doar «Da», şefii de acolo, Doina Stănescu, nu te mai chemau. Eu nu m-am dus acolo să îl aprob pe ăla. Trebuia să nu fiu de acord cu el, dar să o fac la modul inteligent. Să nu mă contrazic cu el, de dragul contradicţiei.

Atunci îl enervam pe el şi oricum nu mă mai chemau. Aşa a fost toată perioada aia. Pentru că Naum, văzând că eu reprezint o oarecare ameninţare pentru el, asta şi-a dat seama intrinsec, aşa.  Nu mai era atât de… La început a zis: «Eee, îmi şterg şi eu nasul, zice şi ăsta două baliverne. Nu o să fie nicio problemă pentru mine». Cu timpul, a observat că are lângă el unul care îi poate pune probleme, din când în când.

“Eu am devenit mai popular decât Naum. Asta pentru că el vorbea prea mult şi lumea s-a săturat”

Înţeleg…

– Ceea ce s-a şi întâmplat. Eu după aia am devenit mai popular decât el. Asta pentru că el vorbea prea mult şi lumea s-a săturat să îl audă numai pe el. Eu vorbeam puţin şi relativ bine. Şi atunci, lumea a început. Că am văzut în mesajele pe care le primeam. Naum s-a şi enervat, de ce dracu’ tot îmi scriu ăia mie? Eu eram 10% şi 90% era el. Se mira că totuşi sunt unii care mă simpatizează pe mine mai mult decât pe el.

Însă nu şi-a diminuat niciodată debitul verbal. Erau şi mesaje: «Domnu’ Naum, n-aţi putea vorbi mai puţin?». El zicea râzând: «Asta nu se poate». Era un tip care ştia să facă glume, un tip spontan, excepţional. Am învăţat multe de la el. Pentru mine cel mai mare atu a fost că am reuşit să comentez cu un om de nivelul acesta. Dacă aş fi comentat cu un bou, cum mi s-a întâmplat de multe ori după, nu progresam cu nimic.

Naum avea cultură, vocabular, informaţii. Era un tip doxă. În ciclism era unul dintre cei mai mari comentatori din toate timpurile din toate ţările. Era extraordinar în domeniul ăla. Îl pasiona, venea cu dosare întregi, nu puteai să te ridici la nivelul lui. Puteai să aduci nişte epitete care să îi coloreze lui munca.

“Noi nu eram un tandem născut. Nu aveam nimic în comun. Nu eram prieteni”

Şi dumneavoastră aţi fost pasionat de ciclism, bănuiesc că nu mergeaţi ca la un job oarecare…

– Da, dar nu mă comparam cu el. Avea alte atribute. Naum a participat la tururi, tatăl său a fost comentator de ciclism. A trăit în lumea asta. Eram pasionat, dar eram un amator în comparaţie cu el. Eu nu l-am concurat niciodată pe criteriul ăsta. Dar pe detalii am reuşit să-l contrez. Să fac un tandem. Dar noi nu eram un tandem născut. Nu aveam nimic în comun. Nu eram prieteni, nu am fost niciodată prieteni ca să ieşim la terase.

Am ieşit de câteva ori, dar mai mult din inerţie. Nu îmi petreceam vacanţele cu el. Nu aveam o chimie. Ne-am nimerit acolo că eram doi jurnalişti cu foarte mult verb şi multe lucruri de spus. Dar niciodată nu reuşeam să facem o emisiune perfectă. Fiecare să îşi aducă aportul pe care şi-l putea aduce. Se pierdea mult. Dar oamenii erau îngăduitori. Era un sport pe care nu îl cunoştea nici dracu’. Am avut acest atu, în primul rând. Noi am plecat de la zero cu acest sport.

“Ne-a spus că dacă nu se poate decât aşa, ar prefera să nu mai venim deloc”

De ce s-a încheiat totul? Ţin minte că a fost brusc, în 2008…

– Da, aşa este. Noi în 2008 aveam angajamente. El lucra la Gsp, era şef acolo. Şi la un moment s-a pus problema: «Tu tot te duci acolo…». I-o fi zis Voiculescu. Eu mă angajasem la Sport.ro. Cu Costi Mocanu, Mironică. La un moment dat şi ei mi-au zis: «Tu tot mergi la Eurosport». Dar nu mi-au pus pumnul în gură. M-am întâlnit cu Naum şi am luat decizia să mergem să vorbim cu Cobilanschi (n.r. Arnold Cobilanschi), care era şef acolo, să vedem cum putem să reglăm problema cu ciclismul. Ne-am dus la el şi i-am spus: «Noi am putea să facem un efort peste limită, să venim să comentăm Turul Franţei în fiecare vară, dar atât. Restul competiţiilor nu putem să le comentăm din cauza motivelor pe care vi le-am spus».

Cobilanschi a fost ok cu noi şi ne-a spus că dacă nu se poate decât aşa, ar prefera să nu mai venim deloc. De ce? Pentru că el avea o nouă echipă, cu Manolo (n.r. Emanuel Terzian) cu Comşa (n.r. Andrei Comşa). A avut dreptate Cobilanschi: «Îi ţin pe ăştia tot anul şi când vine Turul Franţei veniţi voi». Ăia meritau mai mult. Păi dacă au comentat tot anul ciclism, toate rahaturile de curse pe care le dădea Eurosportul. La un moment dat ajunsese în derizoriu şi devenise un sport foarte ieftin. Şi atunci Eurosport cumpăra cu tona. Ajunsese să transmită Turul Qatarului, Turul Poloniei. Noi n-am prins niciodată aşa ceva.

“Am spus cu Naum că am face efortul pentru Turul Franţei de dragul acelor ani şi al turului în sine”

Aşa…

– Şi atunci Cobilanschi a luat decizia dacă noi nu mai putem veni, pentru că pentru noi nu mai era rentabil financiar. Eu nu puteam să îi spun lui Costi Mocanu: «Bă, când vine Turul Franţei mă laşi să merg la Eurosport trei săptămâni?». Era imposibil. Şi atunci am spus cu Naum că am face efortul pentru Turul Franţei de dragul acelor ani şi al turului în sine.

Dacă el ne acceptă, facem cumva. Chiar dacă asta ne perturba toată vara. Dar Cobilanschi nu a fost de acord, ne-am strâns mâinile şi am plecat. Iar echipa care s-a format acolo, a continuat. Norocul a fost că Manolo (n.r. Emanuel Terzian) era un tip pasionat, care a progresat foarte repede şi a devenit un foarte bun comentator.

“Nu am regretat nicio secundă. Am plecat uşurat de acolo. Nici nu m-aş mai întoarce vreodată”

Regretaţi că v-aţi retras atunci şi nu aţi mai comentat ciclism?

– Nu, absolut deloc. Erau nişte chestii… În general oamenii de o anumită categorie nu regretă când se despart de lucrurile pe care le-au făcut bine. Astea-s prostii. Dimpotrivă. Nu ştiu cum a fost pentru Naum, dar pentru mine a fost o mare uşurare. O muncă de o implicare foarte mare, trebuie să faci faţă. Şi fizic este foarte complicat. Nu era simplu să comentezi orele alea în şir. Astăzi m-aş fi descurcat mult mai bine din punct de vedere fizic, al tempo-ului, al modului în care îţi administrezi energia.

Atunci eram într-o altă perioadă. Nu aveam atuurile astea în televiziune. Era dificil pentru mine. Naum era într-o altă sferă. Dar nu am regretat nicio secundă. Am plecat uşurat de acolo. Echivalentul plecării noastre de acolo a fost un elev care se desparte de şcoală. Cum să regreţi că s-a terminat şcoala? Ai terminat-o, ai sentimentul că e bine că s-a terminat şi ai reuşit într-un fel. Lăsasem o imagine corectă. Nici nu m-aş mai întoarce vreodată. Niciodată n-am mai bătut la uşa lui Cobilanschi. Niciodată Eurosport nu m-a solicitat pentru nimic, pentru mine s-a terminat definitiv în ziua aia. Şi nici nu m-a mai interesat vreodată.

• 53 de ani are Radu Banciu
• 10 ani au comentat Radu Banciu cu Radu Naum ciclism la Eurosport