Uruguay și Argentina sunt înaintea episodului cu numărul 200 al unei rivalități fabuloase, începută tocmai în 1902, când s-a disputat primul meci oficial internațional în afara Marii Britanii. Adversitatea din El Clasico del Rio de la Plata s-a amplificat cel mai mult și a atins cote nebănuite în urma confruntărilor din finala turneului de fotbal de la Jocurile Olimpice din 1928, de la Amsterdam, și a primei Cupe Mondiale, din 1930, găzduită chiar de Uruguay.
Argentinienii i-au ironizat mereu pe vecinii lor de dincolo de Rio de la Plata, spunând adesea că Uruguayul este un cartier al Buenos Aires-ului! Asta pentru că populația capitalei Argentinei este de aproape cinci ori mai mare decât cea a Uruguayului. Dar totul avea să se schimbe în urma turneului olimpic din 1928. Atunci, cele două rivale s-au întâlnit pentru prima oară în afara Americii de Sud în finala turneului olimpic de la Amsterdam, iar interesul pentru meci a fost imens, existând 250 de mii de cereri de bilete din întreaga Europă.
Doar 28.253 de spectatori au putut lua loc în tribunele partidei încheiate la egalitate, scor 1-1, astfel că a fost nevoie de o rejucare peste trei zile pentru a fi decisă noua campioană olimpică. Uruguayul câștigase medalia de aur la precedenta ediție a Jocurilor Olimpice, la Paris, dar era creditată cu șansa a doua după ce Argentina își zdrobise adversarele în drumul spre finală: 11-2 cu Statele Unite, 6-3 cu Belgia și 6-0 cu Egiptul. Dar mai ales pentru că argentinienii se credeau invincibili după ce faimosul cântăreț Carlos Gardel le-a cântat cu o seară înaintea meciului melodia Dandy, compusă special pentru a le purta noroc.
Doar că lucrurile au stat cu totul altfel în jocul disputat pe 13 iunie 1928. Poate nu doar din cauza tangoului cântat de Gardel, ci și superstiției uruguayanului Adhemar Canavessi, care a ales să se sacrifice pentru ca echipa lui să scape de ghinion și să câștige. Ori de câte ori el jucase împotriva Argentinei, Uruguayul a pierdut, iar la ultimul meci chiar, Canavessi și-a înscris și un autogol. Așa că a decis să coboare din autocarul care îi ducea pe jucătorii celești spre stadion, iar Uruguayul s-a impus cu 2-1.
După finală, fotbaliștii din cele două tabere nu și-au mai vorbit, iar Carlos Gardel a vrut să îi împace tot cu ajutorul tango-ului. Așa că i-a invitat la un spectacol ținut la cabaretul “El Garron” din Paris. Născut la Toulouse sub numele Charles Romuald Gardes, acesta a fost cea mai proeminentă figură din istoria tango-ului, el compunând și celebra piesă “Por un cabeza”, de pe coloana sonoră a filmului “Parfum de femeie”, cu Al Pacino în rol principal. Eforturile marelui cântăreț au fost în zadar, însă.
Deși foarte iubită atât de argentinieni cât și de uruguayeni, muzica lui Carlos Gardel a avut un efect contrar, iar seara s-a încheiat cu o bătaie generală între fotbaliști.
“Gardel știa că eu cânt la vioară așa că m-a invitat să cânt cu el pe scenă. Când melodia s-a terminat, jucătorii din cele două tabere au început să arunce cu bucăți de pâine unii în ceilalți, apoi cu pâini întregi și apoi cu sticle de vin. Toată frăția Rioplatense s-a dus naibii. În mijlocul acelui haos, am văzut un tip negru venind spre mine. Nu sunt sigur dacă era Jose Leandro Andraade, dar i-am spart vioara Stradivarius în cap, pentru orice eventualitate”, a povestit acel incident Raimundo Orsi, titular atunci în naționala Argentinei și care va deveni campion mondial în 1934 în tricoul Italiei.
Doi ani mai târziu, cele două națiuni s-au înfruntat în finala primei ediții a Cupei Mondiale, găzduite tocmai de Uruguay. 15 mii de argentinieni au traversat fluviul Rio de la Plata în speranța unei revanșe la Montevideo, iar Carlos Gardel le-a cântat din nou jucătorilor aceeași piesă “Dandy”.
Doar că istoria din 1928 s-a repetat și în 1930: Uruguayul a câștigat cu 4-2, deși a fost condusă la pauză cu 2-1. Eșecul favoriților a declanșat furia argentinienilor care au atacat cu pietre ambasada Uruguayului de la Buenos Aires, iar din talisman, “Dandy” a devenit o melodie blestemată.
Cunoscutul scriitor uruguayan Eduardo Galeano a găsit, totuși, o explicație pentru întreaga poveste în cartea sa, “Fotbalul, lumini și umbre”: “Mulți jură că intenția era deasupra oricărei îndoieli, dar sunt și unii care văd în asta dovada că inegalabilul cântăreț argentinian Carlos Gardel era, de fapt, uruguayan”.