ADVERTISEMENT
News

Viaţa neştiută a lui Mihai Eminescu: de la copilăria tragică, la maturitatea zbuciumată. “Nu ştii ce tată am…”

Autor: Andrei Dicu | 15.01.2021 | 13:35
Viaţa neştiută a lui Mihai Eminescu: de la copilăria tragică, la maturitatea zbuciumată.
Mihai Eminescu, inedit Contestat și plagiat în Ardeal, critic avangardist și geniul unei copilării tragice (sursa facebook.com)

Mihai Eminescu își sărbătorește, în fiecare an, ziua de naștere, la 15 ianuarie. Este etalonul de aur al românismului și cosmosul literaturii române. Acestea sunt vorbe mari, care, însă, nu „încălzesc”. Viața neștiută a POETULUI NAȚIONAL s-s scurs chinuit între o copilărie tragică și o maturitate zbuciumată, curmată brusc cumplit de timpuriu…

ADVERTISEMENT

Mihai Eminescu este fenomenul existențial care demonstrează că geniile românești rămân nesfârșite enigme. Eminescu a fost, deopotrivă, nedorit și imitat, în Ardeal.

Patimile sale, rarul fenomen de echilibru între viziune și expresie, sunt mărturia faptului că Eminescu este mereu proaspăt. Scrierile politice, mărturiile fostelor sale iubite, dar și copilăria sa ne arată o altă dimensiune a poetului, prea puțin cunoscută…

Viaţa neştiută a lui Mihai Eminescu: de la copilăria tragică, la maturitatea zbuciumată. “Nu ştii ce tată am…”

Istoria literaturii române își asumă și anumiți cercetători care au susținut că POETUL NEPERECHE MIHAI EMINESCU, născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, a fost ignorat sau mai mult „nedorit”, în Transilvania. Potrivit studiului critic al lui Alexandru Grama (1850-1896), doctor în teologie și scriitor, s-ar fi putut crede că Ardealul n-a vrut să știe nimic despre Eminescu.

ADVERTISEMENT

Alexandru Grama, un erudit teolog ultracatolic, îl considera pe poet „turbulent și libertin” pentru epoca respectivă. Într-adevăr, intelectualitatea ardeleană privea cu scepticism lirismul versurilor eminesciene, considerându-le frivole. Totuși, generațiile aflate pe băncile școlilor nu ascultau de critici, îl studiau pe Eminescu și i-au consacrat o parte din munca lor. Dintre tinerii ardeleni, unii i-au publicat texte inedite, alții au încercat să-l explice prin studii, alții l-au tradus în limbi străine.

Ultimii tineri ardeleni care și-au câștigat merite pentru cunoașterea lui Mihai Eminescu și pentru creșterea influenței lui sunt publicistul V. Teoconția și Dr. Ioan Scurtu. Cele 25 de traduceri ale lui Teoconția sunt precedate de o prefață semnată de Ioan Scurtu, care povestește viața lui Eminescu și analizează proza lui.

Biografia științificește alcătuită este un izvor nesecat pentru istoricul cultural, care știe că o personalitate artistică redă până la un punct icoana timpului în care a trăit, ea oferă material prețios psihologului și uneori psihopatului, căci din sufletele complexe și din viața profundă a naturilor selecte se lămuresc o mie și una de cute nebănuite ale tainei cele mai mari care este omul, cu însușirile sale atât de multiple și atât de individuale. În sfârșit, ea mai constituie – în multe cazuri – un mijloc de educație din cele mai nobile pentru generațiile ce răsar și un prilej din cele mai fericite pentru cultul etic al individualităților eroice, cum este cazul lui Eminescu” – istoricul literar G. Bogdan Duică, referitor la scrierile lui Teoconția 

Dacă unii au susținut că Eminescu n-a fost iubit în Ardeal, iar alții, din contră, i-au adus elogii, așa cum arătam mai sus, ei bine, poetul a fost imitat, ba chiar plagiat cu vârf și îndesat de o mulțime de scriitori transilvăneni.

ADVERTISEMENT

Fără a mai pomeni de câteva imitații restrânse și searbăde, amintim versurile domnișoarei Lucreția Suciu, care stau sub înrâurirea spiritului lui Eminescu, dar nu a vorbelor și a formelor lui. Dincolo de a scăpa de unele defecte, poezia dumneaei e ușoară, drăgălașă și cam îngustă în sfera ideilor și a sentimentelor, dar este adevărată și răsărită din viață.

De asemenea, Traian H. Pop se arăta, în publicația „Foișoara”, drept unul dintre cei mai clari plagiatori ai lui Eminescu. Poezia „Din negurile reci” a lui Traian H. Pop plagiază poemul lui Eminescu „Din valurile vremii”, luându-și chiar și titlul din aceeași poezie a acestuia, din versul „și umbra ta se pierde în negurile reci”.

ADVERTISEMENT

Eminescu se întreabă „Cum oare, din noianul de neguri să te rump,/ Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump?”, iar T.H Pop scrie: „Din neguri reci, din veacuri trecute, înger scump,/ Ființa ta apusă aș vrea ca să ți-o rump”…

„Luceafărul” plagiat în Transilvania, „scoborât” din lumea divină într-un dor față de Ardeal

A mai scris Eminescu și „Despărțire”, de unde, de asemenea, T.H. Pop și-a luat titlul poeziei sale „Statornicie”, din versul „La ce statornicia părerilor de rău…”. Și mai interesantă este „apropierea” dintre versurile poemului „Scobori din lumea ta” și „Luceafărul” lui Eminescu. „Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde în casă și în gând/ Și viața-mi luminează!”, scrie poetul național.

ADVERTISEMENT

Ei bine, iată cum l-a „chinuit” inspirația pe Pop: „Scobori din lumea ta divină,/ Luceafăr drag, jos pe pământ/ Să-mi faci viața mea senină/ S-aduci cu tine doru-ți sfânt…”.

Dincolo de poeziile citate până acum, Pop a „tradus” și o parte din versurile lui Eminescu în proză. Povestirea sa intitulată „Sirius”, publicată în Gazeta Transilvaniei, în 1887, este considerată de criticul Bogdan Duică drept „un searbăd extras din introducerea lui Eminescu la operele lui Lenau”.

Nicolae Densușianu: „Înconjurat de străinii din București pe pleava fanariotă”

Dincolo de aceste imitații, care astăzi trezesc zâmbete, dar care, în mod firesc ar trebui considerate odioase acte de rapt literar, trebuie spus că legătura dintre Mihai Eminescu și Ardeal este un aspect al vieții poetului prea puțin exploatat de istoricii literari.

ADVERTISEMENT

Poetul a mers în Transilvania pentru că iubea acest spațiu. Pe când cutreiera cu trupa de teatru Pascaly, a vizitat școlile din Blaj. De asemenea, când era redactor la „Curierul de Iași”, nu a ratat niciun prilej pentru a scrie despre Ardeal. La „Timpul”, în perioada 1876-1882, a scris cele mai frumoase articole despre Ardeal.

Majoritatea prietenilor săi foarte apropiați au fost ardeleni. Juristul, istoricul și poetul Nicolae Densușianu a notat într-o scrisoare către publicistul Nicolae Petra-Petrescu faptul că „Eminescu era înconjurat de străinii din București, pe pleava fanariotă ce stăpânea atunci. Pentru prietenia Ardealului a suferit”.

Cum se explică, însă, pasiunea lui Eminescu pentru Transilvania? Se pare că a găsit ecoul iubirii pentru Ardeal chiar în sânul societății culturale fondate de Aron Pumnul. De asemenea, și pedagogul său Vasile Bumbac, care era în corespondență cu Timotei Cipariu, i-a insuflat dragoste pentru ardeleni. De altfel, Bumbac i-a dat ideea de a merge la Blaj, în 1886. Eminescu plecase în Ardeal de la Bicaz, sperând să poată studia la universitatea din Blaj. Din păcate, n-a putut trece examenul de limbă greacă.

La trei ani după ce a fost la Blaj, poetul și publicistul Ștefan Cacoveanu l-a întrebat pe Eminescu ce i-a plăcut în oraș. Răspunsul a intrat în istorie: „Măgariul de la Mitropolie!”. Dar puțini știu că, de fapt, omul care căra apă cu măgarul la Mitropolie era un bun povestitor, Nicolae Mihu, care îl impresionase pe Eminescu prin scrierile sale. Mai mult, la Biblioteca Academiei există un manuscris în care Eminescu a scris: „După ce am venit de la Blaj, chipul fetei de boier în Cișmigiu mă urmărește”.

„Suflet gingaș ce găsea bucurie în mijlocul naivității copiilor”

Periplul lui Eminescu în Ardeal a continuat. A ajuns la Alba Iulia și de acolo, trecând Mureșul, prietenii l-au văzut jucându-se cu copiii, pe malul râului. „Suflet gingaș ce găsea momente de bucurie în mijlocul naivității copiilor”, scrie Bogdan Duică. De acolo, Eminescu a mers la Sibiu, unde trăiau doi poeți, Nicolae Densușianu și Ion Alex Lapedatu. În casa acestuia, din strada Măcelarilor, a locuit Eminescu vreo două săptămâni, iar ardelenii au rămas încântați de prietenia sa.

La Arad, Eminescu l-a cunoscut pe literatul Iosif Vulcan, care i-a devenit mentor și care l-a publicat în revista „Familia”. În perioada în care făcea parte din trupa lui Pascaly, ce făcea un turneu în Ardeal, s-a întemeiat Academia Română. A fost momentul în care Eminescu a început să se gândească la situația României, pe plan internațional.

Eminescu și Pascaly au mers în Transilvania ca propagandiști ai unității naționale, poate cei dintâi purtători ai sămânței patriotismului. Odiseea lui Eminescu și a lui Pascaly în Ardeal este un simbol al dragostei pe care poetul național a purtat-o pentru acest spațiu românesc. Mai adăugăm și faptul că, în 1868, poetul a scris „La o artistă” și „Amorul unei marmore” pe drumul între Brașov și Oravița, poeme dedicate actriței Marița Vasilescu, una dintre iubirile sale pasagere.

În bibliotecile din Transilvania se găsesc lucruri minunate și neștiute despre Eminescu. Mărturiile pe care vi le prezentăm au fost descoperite la începutul anilor 1900, de către criticul Bogdan Duică.

Alexandru Ioan Cuza, „unul dintre marii voievozi români”

Una dintre diferențele dintre Eminescu și intelectualitatea ardeleană este dată și de faptul că, în pofida multor păreri, el nu se considera daco-roman. Eminescu se mulțumea cu „o unitate culturală care se realizează pe zi ce merge și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice”. Cu toate acestea, a luptat împotriva influenței franceze, iar din școala de gândire germană nu accepta decât mici bucățele. Spre exemplu, Schiller îi displăcea, pentru că era „cosmopolit”. Vorbea des despre „eul nostru social”, împins pe căi străine de românism și care trebuia „dezvoltat în viitor”.

În schimb, Eminescu l-a considerat mereu pe Alexandru Ioan Cuza drept „unul dintre marii voievozi români”. Ideile reformiste ale lui Cuza, nestinsul său dor de țară, de neamul ce l-a odrăslit, le regăsim la Eminescu chiar în articolele de debut în publicistică, apărute într-un ziar din Pesta, numit „Federațiunea ”.

În aprilie și mai 1870, studentul Eminescu a scris trei articole: „Să facem un congres”, „În Unire e tăria” și „Echilibrul”, lansând ideea organizării unui congres românesc prin care să se exprime solidaritatea cu celelalte nații asuprite ale imperiului, criticând cu fermitate bazele constituționale ale statului austro-ungar. Vă închipuiți că repercusiunile temerarelor idei nu s-au lăsat prea mult așteptate: autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de destabilizare și instigare la rebeliune.

De altfel, implicarea sa ulterioară în organizarea serbării de la Putna din 1871, dar și în celelalte acțiuni patriotice, trebuie înţeleasă în aceeaşi cheie: o continuare a luptei poetului pentru unitatea națională, pecetluită departe de ţară, la Viena, în însuflețitoarea întrevedere cu Alexandru Ioan Cuza.

Întors acasă, publicistul Mihai Eminescu a devenit redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici. Între ele, găsim zeci de referințe la Cuza, „domnitorul oropsit”.

Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal pe Cuza și auzind din gura lui sentimentele față de ţară, în numeroase articole, Eminescu i-a criticat dur pe cei care au complotat la detronarea principelui, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului.

În alte articole, autorul a detaliat condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Eufrosina Popescu, amanta ca o floare de înger

Pentru că aminteam mai sus de Bogdan Duică, dar și despre iubirile lui Mihai Eminescu, trebuie spus că respectivul critic literar a descoperit în psihanaliza freudiană un pigment științific care inversează sensul firesc al lucrurilor, de la operă spre biografie. În articolul „Eminescu și Veronica Micle”, Duică subliniază necesitatea studierii cuplului din perspectivă psihanalitică: „Și am dreptate să zic că evoluția lor merită o refacere, în care versurile țâșnite din ea ar trebui să facă parte și ca izvor biografic, nu numai ca încântare estetică”.

Duică a preluat și o parte din corespondența dintre Eminescu și o altă iubită a sa, actrița Eufrosina Popescu. „Floarea mea de înger, numai gândul către tine îmi șoptește că nu pot fi util oricui”, scria Eminescu. De altfel, în articolul „Ipoteză”, Duică susține că a doua versiune a poemului „La o artistă” ar fi fost dedicată Eufrosinei Popescu.

Ulterior, Perpessicius a afirmat că poezia ar fi fost dedicată, în 1869, cântăreței Carlotta Patti, ale cărei concerte s-au bucurat de un mare succes în epocă, iar prima versiune a poemului ar fi fost dedicat unei instrumentiste… Referitor, însă, la Eufrosina Popescu, una dintre amantele mai puțin cunoscute ale poetului, criticul T.V. Ștefanelli scrie și el despre „drăcușorul împielițat” după care suspina Eminescu, în anul 1870, la Viena.

Mite Kremnitz sau Veronica Micle? Aceasta-i întrebarea…

Cum îl caracterizau, însă, iubitele sale pe Mihai Eminescu? Probabil, Mite Kremnitz ghicise exact firea poetului, avându-l aproape tocmai în perioada în care acesta a scris „Luceafărul”. Se pare că experiența personală l-a stârnit să „cugete” această poezie și, de fapt, Mite Kremnitz este sursa inspirației sale.

„Eu nu pot înțelege cum poate să-i impună cuiva un om așa numit mare, o așa numită excelență. Acelor timizi pe care-i orbește o stea, o trăsură ori un blazon, îi sfătuim să și-i închipuiască pe aceștia în goliciunea lor trupească și sufletească. Corpul fără stele, spiritul fără a adăuga lângă el epitetul prejudicios al unui post mare, și atunci va vedea fiecare ce idioți, ce urâți, ce corupți pot să fie acești inși, vor vedea cum că acele corpuri putrezi de desfrânări, ce conțin suflete și mai putrede, sunt tot cuiburi ale morții, ca și corpul cerșitorului din pragul unei biserici” – Mite Kremnitz, referindu-se la câțiva dintre delatorii iubitului său Mihai Eminescsu

Pentru că aminteam despre „Luceafărul” și despre probabila sursă de inspirație a lui Eminescu, o altă versiune îi aparține chiar scriitorului Alexandru Vlahuță, prieten bun al Eminescului.

„Mihail îmi povestește o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat „Luceafărul” și care nu se poate spune mai departe. Pentru prima oară, poetul îmi dă de gândit. Mândria lui trebuie să fi fost umilită, ca să poată vorbi ca-n „Luceafărul”, despre chipul de lut” – Alexandru Vlahuță

Ulterior, criticii literari au preciat că, de fapt, nu Mite Kremnitz ar fi fost fata cu „chip de lut”, ci Veronica Micle. Criticul N.Petrașcu scrie că pe Veronica ar fi văzut-o Eminescu „la fereastră”, ca în „Luceafărul”, și se pare că, dincolo de „Cătălina” din basm, se întrevede ceva din spiritul frivol al Veronicăi Micle (cunoscută, printre altele, și pentru o poveste amoroasă cu I.L Caragiale) în dureroasele decepții ale lui Eminescu.

Conflictul cu Macedonski și…. Eminescu, cel care „nu știa nimic”

Din pricina Veronicăi Micle a pornit conflictul dintre Mihai Eminescu și Ioan Luca Caragiale, devenit deja notoriu. Puțini știu, însă, că poetul național a avut o relație extrem de tensionată și cu Alexandru Macedonski. Totul a pornit de la o notiță apărută în „Timpul” din 21 august 1879, unde Eminescu era director…

„Dl. Al. A. Macedonski, fost director al prefecturii Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii și falsuri în acte publice (precum ne spunea o corespondență ce am publicat), în loc de a fi trimis înaintea justiției pentru acele acte scandaloase, spre a-și lua pedeapsa meritată, printr-un decret, ce publică Monitorul de azi, vede cu mirare că e numit administrator al plășii Sulina, din județul Tulcea” – notița din „Timpul

Așadar, autoritatea administrativă acoperise gravitatea faptelor lui Macedonski printr-o „transformare” simplă. Acum, apare întrebarea dacă Eminescu era la curent cu textul apărut în „Timpul”…

Iar aici, orice devine posibil, dovada pățaniei unui anume Șuțu, academician și cunoscut numismat al acelor timpuri. Se spune că, după apariția unei note insultătoare la adresa sa din aceeași publicație Timpul”, Șuțu s-a dus acasă la Eminescu, pentru a-i cere socoteală. Mărturia ulterioară a numismatului pare halucinantă: „Eminescu nu știa nimic despre notița scrisă de un basarabean oarecare!”.

Un tată sărac și împovărat, o familie a deșărtăciunilor

Despre copilăria lui Eminescu s-au spus multe, ciudate și necontrolate lucruri. De când cu teoria lui Maiorescu, potrivit căreia „în poet a fost un germene ereditar de nebunie”, apologeții poetului au început să culeagă… „probe”. Gala Galaction, în articolul „Un conșcolar al lui Eminescu”, amintește de fuga poetului de acasă și de la școală.

„Eminescu era foarte sănătos la minte, scria logic, de exemplu în poeziile din «Familia» și îndată ce a putut a prins o carieră ce nu-i deloc rușinoasă. S-a făcut sufleur teatral. Începutul aventurii a coincis cu epoca pubertății. Aceasta îi va fi deschis sufletul pentru primirea de idei care ies din «normal». Dar până la «anormal», mai va!” – Gala Galaction

Pentru ce a plecat Eminescu de acasă ne spune imensul poet însuși, într-o scrisoare către un prieten…

„Iubitul meu, ași fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru tine pentrucă te espun la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide ferestrele spre a te uita într-o casă, care n-ași fi dorit s-o cunoască nimenea în lume, a mea adică. Nu scii ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii)” – Mihai Eminescu

„E cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atît de mare, încît ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritîndu-se sora mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul cînd un om promite în scris ceiace nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față cu cumnatu-meu este pozitivă și bătrînul meu e ca și ruinat” –  Mihai Eminescu

„Mai am o soră – un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci (e) lovită de apoplexie. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndătătnicului bătrîn – și întristarea mea cea mare este că eu ajut a îngreuia prin nefolositoarea mea existență” – Mihai Eminescu

„Dacă de la al 14-lea an și pîn’ la al 20-lea mi-am cîștigat pîinea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri – am făcut-o aceasta cu deplină cunoștință a sacrificiului, însă nu din caprițiu copilăresc, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de un lucru rău, decît de «fiul unui om sărac și van»” – Mihai Eminescu

Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile mai puțin cunoscute despre POETUL pe care îl sărbătorim astăzi. Adevărurile se echilibrează. Emoția plutește. Despre Mihai Eminescu vom mai afla multe. Important este că fără ochi, privirea nu există.

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE
ADVERTISEMENT
A apărut revista SuperEuro
  • SuperEuro, cea mai tare revistă glossy dedicată Euro 2020
  • SUPEREURO: 164 de pagini premium, la doar 10 lei!