1 Decembrie și povestea „de film” a reintrării României în Marele Război. Aventurile ministrului Victor Antonescu, parașutat în pădure, și conspirația Brătianu &Clemenceau

Victor Antonescu este, din păcate, un nume puțin vehiculat în cărțile de istorie. Scriitoarea Eliza Campus a scos în evidență povestea aproape cinematografică a ministrului Antonescu, fără a cărui contribuție reintrarea României în Primul Război Mondial, după discuțiile acerbe privind ratificarea Tratatului de la București, ar fi fost aproape imposibilă.

Regruparea în urma dezastrelor militare s-a făcut și „pe nevăzute”. Ministrul Victor Antonescu, parașutat cu nume fals lângă Iași, purtătorul unor documente secrete

Una dintre paginile mai puțin cunoscute din Primul Război Mondial este reintrarea României în luptă, după semnarea dezvantajosului Tratat de la București. Așa cum totul s-a petrecut cu dus și întors în campania premergătoare făuririi Statului Național Unitar, succesele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, la care facem deseori referire ca fiind esențiale în obținerea victoriei împotriva Puterilor Centrale, n-au fost de ajuns pentru câștigarea războiului și pentru înfăptuirea României Mari. Au fost necesare o serie de negocieri, așa cum este și cazul celor la care ne vom referi…

Dincolo de ce s-a petrecut în timpul tratativelor de pace, evenimente descrise de FANATIK prin Memoriile Reginei Maria, România a negociat, din plin, mai mult sau mai puțin „la vedere”, încă din timpul conflagrației, așa cum o făcuse și anterior, când oscila între Antanta și Tripla Alianță. Dar să facem un scurt rezumat al faptelor petrecute până atunci…

După victoriile nesperat de rapide din Ardeal, repurtate împotriva trupelor austro-ungare, depășite din punct de vedere numeric, armata română a suferit, în toamna anului 1916, o serie de înfrângeri catastrofale, fapt care a obligat autoritățile statului, în frunte cu membrii familiei regale, să ia drumul pribegiei, în Moldova. Trupele germane și austro-ungare au ocupat Bucureștiul, până când armata română s-a refăcut, cu sprijinul Misiunii Militare Franceze, conduse de generalul Henri Berthelot.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Reorganizată, sub comanda generalilor Averescu, Prezan, Grigorescu, Christescu și Văitoianu, armata noastră a repurtat succesele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Însă, odată cu izbucnirea revoluției comuniste în Imperiul Rus, România a fost obligată să renunțe la planurile de eliberare totală a teritoriului patriei și s-a întors la sistemul defensiv. Rusia a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk, iar România a fost obligată, de asemenea, să iasă din război și să semneze un armistițiu rușinos, în primăvara lui 1918. Cu toate acestea, după Pacea de la București – una total neagreată de Regele Ferdinand – lucrurile aveau să se schimbe din nou…

Mărturiile noastre se bazează pe lucrarea „Din politica externă a României 1913-1947”, publicată de istorica Eliza Campus, la Editura Politică, în anul 1980. Eliza Campus, născută Eskenazy, (1908-2004) a fost autoarea unor cărți de natură politică documentate și ferite de cenzura comunistă, romancieră și profesoară. S-a născut într-o familie de evrei de rit spaniol și se spune că unul dintre înaintașii săi, pe nume Eliachim, a fost medicul lui Ștefan cel Mare. Doctor în istorie, Eliza Campus a fost studenta preferată a lui Nicolae Iorga, pe care l-a însoțit în călătoriile de cercetare, în Europa și în America.

Eliza Campus notează că, „în toamna anului 1918, situația Puterilor Centrale s-a înrăutățit din toate punctele de vedere, din cauza modului în care se desfășura războiul și, mai ales, din cauza marilor mișcări sociale și naționale din interior. În ceea ce privește România, ambele imperii în agonie se căzneau să obțină ratificarea tratatului anexionist, încheiat în conjunctura favorabilă lor, din primăvară. În septembrie, când ofensiva concertată a Puterilor aliate și asociate schimbase fundamental situația pe toate fronturile și spărsese și frontul bulgar, teama că România ar putea ataca tocmai într-un moment în care frontul din Balcani era atât de slăbit surprinsese atât guvernul de la Berlin, cât și pe cel de la Viena”.

Șeful diplomației austro-ungare: „România, un punct foarte periculos din vecinătatea noastră”

Autoarea cărții citate menționează că, la 27 septembrie, într-o ședință a Consiliului Ministerial, prezidată de „împăratul-rege Ferdinand”, s-a luat în discuție această chestiune, cu atât mai mult cu cât ministrul de externe austro-ungar Istvan Burian a ținut să releve că „un foarte periculos punct din apropiata noastră vecinătate este România, a cărei ostilitate crește, mai ales că situația din Balcani devine pentru noi nefavorabilă”. Din acest motiv, arăta Burian, era absolut necesară, cât mai rapid, rarificarea tratatului.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

La începutul lunii octombrie, stăruințele în acest sens s-au intensificat. Atât reprezentantul Germaniei, Horstmann, cât și cel al Austro-Ungariei, Demblin, insistau în mod presant pe lângă C. C. Arion, ministrul de externe român, cerând ca ratificarea să se realizeze imediat. „Dacă s-ar produce peste câteva zile, arăta Arion lui Marghiloman, respectivii diplomați consideră că ar putea deveni un act inutil și îi vom lipsi de singura probă pe care ne-o cer ca să dovedim că politica urmată de noi până acum o vom continua”, scrie Eliza Campus.

Din textul scrisorii lui Arion reiese că tot atunci guvernul a pus problema revizuirii Tratatului de la București, în trei chestiuni: restituirea Dobrogei, a munților și autonomia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Atât Demblin, cât și Horstmann precizau că regele trebuie să ratifice mai întâi tratatul și apoi vor avea loc discuțiile referitoare la revizuirea lui. Horstmann, însă, își exprimase dinainte deplinul său acord cu toate punctele incluse în revendicările guvernului, în timp ce Demblin avea dubii față de restituirea munților și autonomia românilor, deoarece guvernul său consfințise doar retrocedarea Dobrogei.

Germania era vădit grăbită în rezolvarea pozitivă a ratificării tratatului, încât Horstmann s-a separat, cumva, de colegul său, Demblin. Raportându-i premierului Marghiloman convorbirea sa cu diplomatul german, Arion preciza că acesta a promis să răspundă în mod favorabil notei pe care a primit-o la 2/15 octombrie, referitor la restituirea Dobrogei și că va da, de asemenea, un răspuns similar notei pe care o va primi la 3/16 octombrie de la guvernul Marghiloman, privind munții, ca și, în genere, revizuirea Tratatului de la București.

Regele Ferdinand, contre cu premierul conservator Alexandru Marghiloman

Din acest moment, povestea capătă accente cinematografice: „Însă, regele nu voia să consimtă ratificarea acestui tratat, ceea ce rezultă din corespondența diplomatică Arion-Marghiloman. La 4/17 octombrie, de pildă, ministrul de externe scria primului ministru, care îi relatase acest fapt: „Am șters din nota diplomatică ratificarea imediată”.

Câteva zile mai târziu, ca o consecință a acestei situații, în cercurile politice conducătoare din Germania se statornicise ideea că ratificarea nu va mai fi semnată. După o discuție cu Horstmann despre această chestiune, Arion îi raporta lui Marghiloman că „Berlinul a pierdut orice speranță în ratificare, ca și în influența asupra guvernului nostru”. Apoi, a adăugat: „La Berlin și la Viena s-a spus că regele nu va ratifica și nici nu va iscăli instrumentele de ratificare”.

Autoritățile militare germane intraseră în panică, cu atât mai mult cu cât se temeau că România ar putea reintra în război, organizând frontul la Mărășești. Toate aceste ipoteze se sprijineau pe faptul că Ferdinand stăruia în refuzul său de a discuta chestiunea ratificării Tratatului de la București.

Intră în scenă Victor Antonescu, ambasadorul României la Paris

Între timp s-a mai petrecut un fenomen. Din pricina degringoladei de pe front, Germania nu mai avea încredere în aliatul austro-ungar. În acel moment, Cel de-al II-lea Reich spera încă într-o rezistență a trupelor concentrate în România, motiv pentru care era importantă consolidarea guvernului Marghiloman. Pe de altă parte, Franța nu-și uitase aliata. Guvernul Clemenceau considera că România trebuie să reintre în război, pentru a obține astfel caducitatea Tratatului de la București. În acest sens, a inițiat un plan secret, al cărui obiectiv final era colaborarea între armata română și armatele aliate, de la Salonic.

„La 16 septembrie 1918, Victor Antonescu, ministrul României de la Paris a fost chemat la Quai d’Orsay de către Pichon, ministrul afacerilor străine. Acesta l-a anunțat că Bulgaria vrea să capituleze și că, în asemenea împrejurări, primul ministru Clemenceau vrea să-i vorbească. Imediat, cei doi au plecat la Ministerul de Război, unde îi aștepta Clemenceau. Acesta a arătat rolul pe care România era chemată să-l mai joace încă în război, alături de aliați”, scrie Eliza Campus.

Comandantul trupelor din Orient cerea ca un delegat român să sosească la Salonic, pentru a pune la punct acțiunea de colaborare militară a României, în momentul în care armatele aliate aveau să forțeze trecerea Dunării. „Cu un pașaport franțuzesc, pe numele „Antoine Louis”, curier de război purtând ordine pentru armata din Orient, Victor Antonescu a plecat prin Roma, spre Salonic. Acolo, în așteptarea generalului Berthelot, a avut convorbiri cu generalul Franchet d’Esperey, în vederea cooperării trupelor române cu cele franceze. La 13 octombrie, a ajuns în sfârșit la Salonic și generalul Berthelot, care, atunci când misiunea franceză părăsise România, nu spusese adio, ci la revedere”, se mai arată în cartea citată.

Generalul Berthelot a stabilit că un anume locotenent aviator Noel va trebui să facă un raid, pentru a recunoaște amploarea mișcărilor trupelor germane din Bulgaria și din Dobrogea și să aterizeze apoi la Iași, avându-l ca pasager pe călătorul Antoine Louis. Însă pilotul nu avea o hartă, astfel că riscul era foarte mare. „Nu aș fi făcut-o niciodată, dacă această acțiune nu ar fi fost în serviciul României”, a declarat Noel.

Planuri de război cu generalul Berthelot

La 22 octombrie/3 noiembrie, dimineața, avionul l-a lăsat pe Victor Antonescu la marginea unei păduri, la 16 km de Iași. Ajuns după amiază în oraș, el a mers la contele Saint-Aulaire. Acesta făcuse din casa sa căminul de reconfortare al tuturor oamenilor politici fideli alianței cu Franța. Ion I. C. Brătianu, bun prieten cu Saint-Aulaire, a fost imediat anunțat de sosirea lui Antonescu.

Întâlnirea a fost deosebit de emoționantă. Ministrul României la Paris a arătat mai întâi planul de campanie. Generalul Franchet d’Esperey urma să înainteze cu grosul trupelor spre Belgrad, Berthelot trebuia să ajungă la Giurgiu, iar armata română, alăturându-se celei conduse de Berthelot, în momentul în care acesta începea trecerea Dunării, avea sarcina să constituie aripa dreaptă a armatei lui Franchet d’Esperey.

„Pacea de la București devenea astfel implicit caducă, arăta Victor Antonescu, relatând discuția sa cu Clemenceau, convorbire care se sintetiza în ideea cheie a guvernului francez: „România să poată juca rolul său frumos și adevărat înainte de încetarea ostilităților”. Bineînțeles însă, guvernul Marghiloman trebuia demis, iar regele să numească un altul, care, cât mai discret, trebuia să pregătească mobilizarea”, a continuat Eliza Campus.

La 8 noiembrie, când trupele aliate treceau Dunărea, România reintra oficial în război. De fapt, țara reintrase în primul conflict mondial la 4 noiembrie, când prin telegramele trimise s-a luat această decizie istorică. Fără întreaga acțiune diplomatică, una cu iz cinematografic, idealul României Mari ar fi rămas în stadiul de vis frumos, iar astăzi nu am mai fi sărbătorit Ziua Națională, de 1 Decembrie.