134 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Pasionat de teatru încă din copilărie, marele poet nu s-a sfiit să critice comediile lui Vasile Alecsandri

La 15 iunie 1889, artistul polivalent Mihai Eminescu se despărțea de… viața pământească. În fiecare an, poetul este evocat în fel și chip, i se descoase intimitatea și ineditul își face loc cu nesaț, astfel încât Eminescu rămâne contemporanul tuturor generaților. „Românitatea” artistului universal este, însă, pusă în valoare și de strădania acestuia de a susține dramaturgia națională în Transilvania, care devenise parte din Imperiul Austro-Ungar. În perioada studenției, petrecută la Viena, Eminescu publica în revista „Familia” curajosul articol „Repertoriul nostru teatral”, în condițiile eșecului campaniei susținute de deputații români din Parlamentul de la Budapesta, care doreau subvenționarea unui teatru în limba română în Ardeal…

Mihai Eminescu și „Repertoriul nostru teatral”, articolul care propune renașterea teatrului românesc transilvănean și critică piesele lui Alecsandri și Pantazi Ghica

Lucrarea „Caietele Mihai Eminescu” a apărut în anul 1972, la editura care poartă numele poetului, și reunește o serie de articole și eseuri ce scot în evidență creațiile mai puțin cunoscute ale scriitorului (jurnalist, prozator și dramaturg), renumit, în primul rând, grație operei sale poetice. În textul intitulat „Mihai Eminescu și lupta pentru teatru național în Transilvania până la Unire”, bibliograful și poetul Nicolae Liu amintește un pasaj din „Anuarul Societății pentru fond de teatru român”, care era editat la Brașov, în perioada 1895 – 1889, și în care este descrisă colaborarea dintre Eminescu și academicianul Iosif Vulcan, întemeietorul revistei „Familia”:

„O FERICITĂ întâmplare – sublinia Iosif Vulcan într-o prezentare retrospectivă a istoricului Societății pentru fond de teatru român din Transilvania – a fost să putem cita între sprijinitorii înființării teatrului național și pe Eminescu, care își începuse cariera literară în „Familia”, și care pe vremea aceea studia la Universitatea din Viena. De acolo ne-a trimis un articol intitulat „Repertoriul nostru teatral”…”

Articolul lui Eminescu, la care se referea Iosif Vulcan în retrospectiva din 1895, apăruse în ianuarie 1870, în cadrul unei campanii de presă la care mai luaseră parte tinerii poeți Ion Lăpădat și Mihai Străjanu, aflați la studii la Paris. Considerând că „ideea creării unui teatru național în Transilvania este tot atât de frumoasă pe cât este de folositoare”, Eminescu a abordat problema într-o tentă inovatoare și, după cum vom vedea, nu s-a sfiit să critice câțiva dramaturgi celebri, pe care îi considera depășiți sau „comerciali”, cum le-am spune în zilele noastre.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

„Problema limbii literare pe scenă e prezentă și în critica pe care Eminescu o aduce comediilor lui Vasile Alecsandri sau Pantazi Ghica. Dar, făcând inventarul critic al „averii noastre dramatice” și demonstrând ca necorespunzător repertoriul național existent, atât pentru cultivarea limbii literare sau din punct de vedere al construcției dramatice, cât și ca oglindă a realității sau îndreptar de viață și de acțiune al națiunii, Eminescu propunea editarea prin contribuție publică a unei publicații care să conțină lucrări dramatice de valoare, din repertoriul „artiștilor cei mari ai Europei” și să ajute la crearea unui repertoriu național de ținută”, scrie Nicolae Liu.

„Shakespeare, geniala acvilă a nordului” și Victor Hugo, recomandat scriitorilor tineri

Dintre dramaturgii străini, Eminescu îi invoca pe William Shakespeare, „geniala acvilă a nordului, un exemplu de perfecțiune și de construcție dramatică” și pe Victor Hugo, „acest bard al libertății”, pe care îl recomanda mai ales tinerilor autori „care ar dori să se încerce în drame naționale române”.

Eminescu îi mai amintea, ca posibile variante pentru un repertoriu susținut în limba română, pe danezul Ludvig Holberg, „bun cunoscător al sufletului țărănesc”, pe germanul Friedrich Hebbel (n.r unul dintre cei mai de seamă tragedieni din secolul al XIX-lea) și pe norvegianul Björnstjerne Björnson, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai literaturii scandinave.

Potrivit lui Nicolae Liu, unele dintre ideile generale susținute de Eminescu erau vădit inspirate de opera lui Schiller, pe care poetul român îl cercetase în amănunt și din creația căruia a tradus „Ector și Andromache”.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

În încheiere, incisivul gazetar Mihai Eminescu și-a rezervat dreptul de a reveni asupra problemei într-un articol viitor, care, însă, nu a mai fost scris. Potrivit criticilor, dincolo de motivele necunoscute, la acest lucru a contribuit reluarea peste puțin  timp a subiectului de către Ion Lăpădat, odată cu propunerea instituirii de premii pentru piese originale.

Revista „Familia”, „rampa de lansare” a jurnalistului Eminescu și rolul ingrat al lui Vasile Goldiș

Autorul textului din cartea citată a amintit faptul că lipsa unui teatru național a fost resimțită dureros de românii din Ardeal, încă din deceniul al VII-lea al secolului al XIX-lea. Entuziasmul cu care fuseseră primite turneele trupelor de peste munți, conduse de Matei Millo, Mihai Pascaly sau Fanny Tardini, atât de către intelectualitate, cât și de masele țărănești, născuseră credința în posibilitatea imediată a înfăptuirii acestui vis. Totuși, trebuie spus că a mai fost necesar să treacă o jumătate de veac pentru ca, prin Unirea de la 1918, dorința să se transforme în realitate…

Prin Societatea pentru fond de teatru român, înființată în octombrie 1870, la inițiativa lui Iosif Vulcan și grație unei intense campanii de presă, revista „Familia”, unde publica și Mihai Eminescu, și-a adus aportul în mod cert la promovarea teatrului românesc în Transilvania ocupată.

Societatea luase ființă în urma eșecului răsunătoarei campanii pe care au susținut-o deputații români în Parlamentul de la Budapesta, care urmărea subvenționarea de către statul Austro-Ungar a unui teatru în limba națională pentru populația românească din Ardeal și din Ungaria. Societatea își propunea nu numai crearea unui fond material prin subscripție publică, dar în același timp și a condițiilor spirituale.

Nicolae Liu a remarcat faptul că unul dintre tinerii intelectuali de prestigiu care l-au ajutat substanțial pe Iosif Vulcan la conducerea Societății a fost Vasile Goldiș, viitorul conducător al luptei Partidului Național pentru unirea Transilvaniei cu România:

„Lui i-a încredințat Iosif Vulcan misiunea de a vorbi, cu ocazia comemorării lui Mihai Eminescu, despre opera marelui poet, în cadrul Adunării Generale din 29-30 septembrie 1892, la Caransebeș. Era pentru prima oară când Societatea pentru crearea unui fond de teatru român acorda o asemenea atenție autorului «Luceafărului»”.

Autorul studiului citat a menționat și faptul că, în cea de-a doua ședință, înainte de a fi prezentat raportul cenzorilor, „s-a citit frumosul studiu literar intitulat „Pesimismul în poeziile lui Eminescu”, de dl. Vasile Goldiș, actualmente profesor la gimnaziul românesc din Brașov, care s-a ascultat cu cea mai mare atențiune și la sfârșit fu acoperit cu aplauze”.

Sufleurul din trupele lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly și-a dorit să devină dramaturg

Mihai Eminescu fusese pasionat de teatru încă din copilărie, mai exact din perioada în care era elev de liceu la Cernăuți. Ulterior, în vara anului 1867, a intrat ca sufleur și copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, în cadrul căreia a susținut turnee la Brăila, Galați, Giurgiu și Ploiești. Un an mai târziu, a îndeplinit aceleași sarcini în trupa lui Mihail Pascaly, pe care a însoțit-o în turneul din Banat și din Ardeal, iar, în cele din urmă, a fost angajat la Teatrul Național din București.

Și asta nu e totul. Eminescu nu a rezistat tentației și s-a aplecat și asupra scrierii unor piese. Potrivit site-ului limbaromana.md, criticul Mircea Coloșenco a menționat faptul că scrierile dramaturgice ale lui Eminescu sunt „încărcate de reflexivitate și patetism, urmăresc să redea într-o vastă frescă istorică destinul românității, îngemănând necesitatea istorică de reformare a spiritualității naționale și înclinația sentimentală spre puritate, idei care l-au urmărit și l-au devorat”.

Mai trebuie adăugat faptul că, la un moment dat, Perpessicius a plănuit editarea unui volum intitulat „Teatru, de Mihai Eminescu”. Lucrarea urma să fie împărțită în trei secțiuni, „Originale”, „Traduceri” și „Anexe”. Proiectul nu a fost finalizat, însă manuscrisul, aflat la Biblioteca Academiei Române, conține inclusiv „Smeul nopții”, prima dintre cele trei copii făcute de tânărul sufleur Eminescu pentru trupa Caragiale. De asemenea, mai sunt incluse și alte copii din repertoriul aceleiași trupe, „Margo Contessa”, un vodevil tradus din franceză de T. Porfiriu și comedia într-un act „O palmă sau Voinicos da’ fricos”.

Concluzia referitoare la subiectul nostru de bază, Eminescu și teatrul transilvănean, este oferită tot de studiul semnat de Nicolae Liu. Acesta a precizat că dacă participarea trupelor Fanny Tardini și Mihai Pascaly la turneele desfășurate dincolo de Carpați a contribuit substanțial la lărgirea și la adâncirea preocupărilor lui Mihai Eminescu pentru teatrul național, oglindite în articole, cronici dramatice, dar și în creația dramatică originală, „nu e mai puțin adevărat că, prin activitatea și prin opera sa, autorul „Luceafărului” a înrâurit fundamental lupta pentru teatru și cultură românească în Transilvania”.