174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Cum a început prietenia dintre marele poet și Ion Creangă. “Erau de nedespărțit”

Momentul debutului celei mai importante prietenii din lumea literară românească este puțin cunoscut și datează din perioada în care viitorul „Luceafăr al poeziei” era inspector școlar. Mai exact, într-un document oficial, Eminescu i-a greșit numele învățătorului în „V.Creangă”, fiind preocupat de eroul poveștii pe care a scris-o premonitoriu, intitulată „La curtea cuconului Creangă”. Mărturiile criticilor literari fac lumină în acest caz, care picură o notă de parfum asupra eternului personaj însorit care rămâne Mihai Eminescu.

Pagini din „Caietele lui Mihai Eminescu”: Obsedat de „cuconul V. Creangă”, „Luceafărul” poeziei a gafat într-un raport oficial

Mărturiile prieteniei dintre Eminescu și Creangă, de fapt o boemie a verbului și, deopotrivă, a sentimentului național, sunt oferite de condeieri precum A. D. Xenopol și George Munteanu și reunite în lucrarea „Caietele lui Mihai Eminescu”, publicată la editura care poartă chiar numele poetului, în anul 1972, și îngrijită de Marin Bucur.

Până atunci se cuvine un scurt istoric. Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. A copilărit la Ipotești și în adolescență s-a mutat la Cernăuți, unde a absolvit cursurile liceului care mai târziu a purtat numele „Aron Pumnul”, după numele celebrului filolog. La vârsta de 19 ani a devenit student la filosofie, la Universitatea din Viena, după ce în urmă cu trei ani publicase primul poem, intitulat „De-aș avea”. La 22 de ani a plecat la Berlin, unde, după numai doi ani de studiu, a decis să revină în țară, stabilindu-se la Iași, unde a devenit inspector școlar. Așa a făcut cunoștință cu personajul pe care avea să-l „boteze” „V. Creangă”, din pricina pasiunii pe care poetul o avea pentru… „cuconul Vasile Creangă”.

În schimb, țăranul Nică a lui Ștefan a Petrei, devenit ulterior autorul celebrei sintagme „prea multe cărți strică”, a fost obligat să plece de pe meleagurile natale la seminarul de la Iași, unde s-a dovedit, încă o dată, un dușman feroce al lecturii. „Ca țăran, nu avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui era cea simplistă, a oricărui om de țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu cărțile”, scria George Călinescu, în „Viața și opera lui Ion Creangă”.

Digi24.ro

O tânără care a crezut că este mahmură a ajuns până la urmă la spital iar medicii i-au spus că mai are doar 12 luni de trăit

Devenit, cu chiu cu vai, diacon, Creangă a absolvit cursurile Institutului Pedagogic de la Trisfetite, din Iași, unde controversatul mentor al Societății Junimea, Titu Maiorescu, preda „Principiile de instrucție pedagogică”. Deși, la început, „preparandul” (n.r studentul, în limbajul actual) nu avea o relație prietenoasă cu învățătura, în anul 1864, Maiorescu l-a recomandat drept un elev eminent – ceea ce a și devenit de-a lungul anilor! – pentru postul de suplinitor la școala din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, din Iași.

„D-nul V. Creangă a vorbit asupra metodului de a învăța pe copii cetirea”

„Caietele lui Mihai Eminescu” – volum care cuprinde studii, articole, note, documente, iconografie și diverse bibliografii compilate prin grija lui Marin Bucur, însemnat critic, eseist, istoric literar și prozator – conține un capitol intitulat „Eminescu și Creangă (Sau întâlnirea arhetipală)”, semnat de criticul și istoricul literar George Munteanu. Acesta menționează că, la mai puțin de o lună după ce a fost numit revizor școlar, Eminescu a început să organizeze ceea ce au devenit conferințele anuale cu învățătorii. Iar cu acest prilej, dincolo de faptul că deja cerceta lumea țărănească în locurile de baștină ale multora dintre „dascăli” – așa cum își programase când a acceptat postul – a avut ocazia să-l întâlnească pe cel mai hâtru dintre aceștia.

Potrivit lucrării „Caietele lui Mihai Eminescu”, unii dintre biografi și comentatori au căzut greu la învoială când a fost cazul să repereze data la care cei doi moldoveni au început să se cunoască îndeaproape. Dar în raportul asupra consfătuirilor purtând data de 10 august 1875, Eminescu menționase, printre altele:

„D-nul A. Darzău, directorul școlii primare de băieți no. 1 de la Trei-Ierarhi a ținut în toate zilele prelegeri și convorbiri asupra modului de-a propune gramatica limbii române. D-nul V. Creangă, învățător la școala de băieți no. 2 din Păcurari, a vorbit asupra metodului de a învăța pe copii cetirea și scrierea (metodul legografic)”.

Digisport.ro

FOTO A apărut nemachiată la TV și nu a fost ”iertată”: ”Dă-i în judecată că nu au editat imaginile”

Marin Bucur, editorul „Caietelor”, notează că „a scrie greșit prenumele lui Creangă în raport, raționează câte unii, iaca dovada că poetul abia de reținuse pe teoretizatorul metodului legografic. Însă greșeala de transcriere nu arată numaidecât că Eminescu ignora cum îl cheamă pe institutor. Tot atât de bine poate să însemne că, într-o clipă de neatenție, i-a atribuit numele eroului dintr-o „fiziologie” ce-l preocupa atunci, „La curtea cuconului Vasile Creangă”. Hotărât s-o rupă cu formalismul anterior, cum și specifică în raport, poetul a pregătit minuțios adunările cu învățătorii, îngrijindu-se din vreme de găsirea acelor pedagogi practici recunoscuți, care să țină prelegeri de autoritate”.

Istoricul A. D. Xenopol: „Eminescu și Creangă erau nedespărțiți”

Așadar, înainte să devină musafirul fidel de la Bojdeucă, Eminescu îi cunoscuse pe Ion Creangă și pe ceilalți conferențiari principali încă dinaintea consfătuirilor, adică de la finalul lunii iulie a anului 1875. Evident, modul de a gândi și de a vorbi al volubilului institutor Creangă, atât în cadrul consultărilor prealabile, cât și la consfătuiri, nu putea să nu producă senzație, ca… întotdeauna.

Însă, așa cum se arată și în volumul la care facem referire, circumstanțele imediate nici nu interesează atât de mult, atunci când discutăm despre prietenia cea mai adâncă întâlnită în viața literară românească. Iacob Negruzzi, Gheorghe Panu și alți junimiști se întrebau mai târziu, cu nedumerire, ce puteau să-și spună doi oameni atât de diferiți.

Istoricul A. D. Xenopol își punea aceeași întrebare, în termeni categorici: „Creangă și Eminescu erau doi prieteni nedespărțiți. Dar dacă este adevărat că prietenia poate uneori să se închege între firile cele mai neasemănătoare, apoi desigur că dovada cea mai bună a unui asemenea fapt ne-ar fi dată de legătura care unea pe marele povestitor cu marele poet”. De altfel, este de notorietate faptul că, la aflarea veștii morții lui Eminescu, Ion Creangă s-a simțit sfâșiat…

Marin Bucur adaugă cu umor faptul că vârsta biologică punea între cei doi o diferență de mai mult de zece ani, dar vârsta psihologică aproape niciuna, pentru că atât Creangă, cât și Eminescu ajunseseră la capătul înțelegerii a ceea ce era „în rostul fiecăruia”. Una dintre diferențele dintre cei doi consta și în faptul că, în paralel cu încăpățânarea lui Creangă de a nu se lăsa urnit din Valea Ozanei, Eminescu și-a trecut numele în anuarele a două universități străine, la Viena și la Berlin, fără a lăsa, însă, alte urme importante în palmaresul vreuneia, cu excepția unor… șprițuri de poveste.

Mai târziu, odată cu lepădarea anteriului diaconesc și cu tunderea pletelor, Creangă și-a încheiat socotelile cu lumea, în sensul ambițiilor și al necazurilor mărunte. Începuseră să-l tulbure neliniștile metafizice, și acela a fost momentul în care cariera sa scriitoricească a început să se desăvârșească, e drept, un merit avându-l și povețele prietenului „Mișu” Eminescu, scriitorul de geniu care, între timp, avea să devină și un pamfletar acid.

În schimb, acesta din urmă, după ce a abandonat studiile universitare, a rămas credincios agitației orășenești, fără a ocoli câtuși de puțin tentațiile acesteia. Despre această stare de fapt notează cu har Marin Bucur: „Aceasta este veșnicia populațiilor trăitoare după ritul cosmic, cu sentimentul nedeslușit al martorului ce va fi odată întrebat de toate”.

Scrierile poetului, influențate de întâlnirile cu învățătorul din Păcurari

Studiul din „Caiete” arată faptul că, dacă privim direcția lecturilor eminesciene din perioada de început a vieții ieșene și tendințele de versificare după modelul folcloric din „Călin Nebunul”, „Fata-n grădina de aur”, „Miron și frumoasa fără corp” (toate trei scrise în anul 1875) și chiar unele încercări ale poetului de a trăi după moda veche, se poate observa și modul în care a decurs rapida apropiere de Ion Creangă.

„În atare context, întâlnirea cu Creangă aducea evidența cea mai nesperată. Când dă Eminescu de el și începe a fi atent la ce și la cum spune, munteanul deghizat a batjocură într-un fel de târgoveț era ca permanența suficientă sieși a sufletului colectiv ancestral. Permanență unică în felul ei, aproape ocultă, în orice caz ermetică sau ca și inaparentă, în urzeala de vorbe făcută să țină cât povestea ori cântecul bătrânesc zise la șezătoare, în geometria ezoterică a păretarelor (n.r mici covoare sau pânze desenate) sau arnicilor (n.r fire de bumbac vopsite) de pe vestminte, în semnele de pe răbojul păstorului ori în frunza din care-și cânta doina voinicul, pe drumurile lui”, se menționează, metaforic, în „Caietele lui Mihai Eminescu”.

Să revenim, însă, la începuturile povestirii noastre, mai exact la consfătuirile din anul 1875. Așadar, folosindu-se și de autoritatea sa revizorală, poetul a început să se țină de Creangă, „vânatul cel nou”, pe unde îl întâlnea, mai ales la școala din Păcurari, unde îi inspecta clasa și găsea, grație îndemânării sale dăscălicești, noi motive de prețuire.

„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!”

Au urmat lungile și antrenantele chefuri, Creangă alăturându-se cetei de petrecăreți din care făcea parte și institutorul. După ce a făcut cunoștință cu talentul de narator al prietenului său, Eminescu l-a îndemnat să scrie pentru „Junimea”. Aici urmează un pasaj scris cu har în cartea la care ne raportăm pe parcursul acestui articol:

„Creangă se feri înspăimântat dinaintea chisnovației (deși, nemărturisit, aștepta acest moment de mult timp): Cum să se apuce de așa copilării, la anii săi? Cal bătrân să învețe la umblat? Însă fiindcă nici să se rușineze ca o fată mare nu ședea bine, după ce se văzu poftit de două ori, de trei, el consimți, adâncindu-se în interminabile prubuluiri (n.r încercări) de cuvinte”.

„După un timp, când înfățișă prietenului păcatul, dichisit, transcris cu îngrijire, avea gata și un șiretlic, menit să mai întârzie județul public. Cerea, adică, să fie citit și corijat pe unde nu nimerise, sau mai degrabă luminat cu deamănuntul asupra a ceea ce-ar mai trebui, iar după aceea, firește, lăsat să mai cugete și singur”, se mai arată în volum.

Acestea sunt începuturile unei spumoase și roditoare prietenii, poate cea mai creatoare din istoria literaturii române. Cât despre talentul ambilor scriitori și mai ales definitoriu pentru noblețea sufletească a Luceafărului poeziei românești stau mărturie chiar cuvintele pe care acestea i le-a adresat hâtrului său camarad: „Lasă, Creangă, ai să citești în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!”.