Șprițuri de poveste. Eminescu, pantalonii lui Grămadă și o… grămadă de șpriț!

Șprițuri de poveste. Scriitorul Grigore Băjenaru (cunoscut pentru celebra sa incursiune în lumea interbelică a liceului „Gheorghe Lazăr” „Cișmigiu & comp”) rememorează în altă carte a sa – „Mici povestiri despre oameni mari” – publicată în 1981 la Editura Sport-Turism, una dintre petrecerile la care hâtrul Mihai Eminescu și-a depășit geniul poetic, îmbrățișând meseria de… negociator! Aflat la studii la Viena, cu un buget extrem de redus, Eminescu s-a dovedit atât de persuasiv încât și-a convins gazda să-i împrumute pantalonii colegului de cameră Grămadă, pe care i-a… vândut pentru o… grămadă de șprițuri și de cârnați!

Scriitorul Grigore Băjenaru despre șprițurile de poveste vieneze ale poetului nepereche: „Mihai Eminescu, un mare amator de farse!”

Șprițuri de poveste. Poetul nepereche Mihai Eminescu a fost, dincolo de orice, un om de lume. Iubea viața, șprițurile de poveste și femeile frumoase. Dincolo de maturitatea zbuciumată, tinerețea studenției, petrecută la Viena, este imaginea clară a junelui Eminescu Mihail, pe care banii nu-l dădeau afară din casă, dar care știa să se bucure, ca în… poveste, de micile plăceri lumești. Lucrarea lui Grigore Băjenaru ni-l înfățișează pe Eminescu cel real, necosmetizat, bucuros de prietenia colegilor săi, șarmant, pus pe șotii și mai ales amator de vin.

Dincolo de polemici, Viena poate fi considerată capitala șprițului, pentru că, după unele surse, acolo s-ar fi constatat paternitatea acestui „fel” nobil de a combina vinul cu apa minerală sau cu sifonul, deși, potrivit altor teorii, Germania și Ungaria ar fi țările de origine ale șprițurilor de poveste. Ei bine, metropola austriacă și micile sale plăceri i-au surâs poetului român.

„Eminescu a fost o fire voioasă, exuberantă. Îi plăcea mult teatrul și se ducea în special la comedii, unde râdea cu atâta poftă încât spectatorii din jur erau antrenați și făceau haz mai mult de râsul lui exploziv decât de ce se debita pe scenă. A fost un mare amator de farse, iar perioada în care a locuit la Viena alături de un băiat mai înstărit este edificatoare”, scrie Grigore Băjenaru.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

De la boemul Eminescu cenzurat, la Eminescu sufletul petrecerilor

Alura de petrecăreț a lui Mihai Eminescu este mai puțin cunoscută, din două motive. În perioada comunistă, a pune pe tapet pasiunile lumești ale marilor scriitori, ale căror opere deveniseră stindarde pentru propaganda sistemului, era similară cu demitizarea. Pur și simplu, Caragiale, Alecsandri, Bacovia (care suferea exclusiv din pricina regimului burghez autoritar și nu din alte pricini…), Marin Preda sau Eugen Barbu nici șpriț n-au băut, nici carafele nu le rămâneau istovite.  Doar săracu’ Păstorel a rămas un șprițar de poveste, pentru că prea devenise renumit „în branșă”. Dar, așa s-a scris istoria…

Apoi, după 1990, când, într-adevăr, a apărut, din exces de frondă, un adevărat curent de detronare a unor mituri, s-au născut o mulțime de teze false, care, de asemenea, pot fi catalogate tot „dezinformare”. Spre exemplu, pentru că în aceste rânduri ne referim la Mihai Eminescu, dacă până în decembrie ’89 poetul național era perceput drept ascetul senzual și etern trist, care transformase Bojdeuca prietenului Creangă într-un veritabil și cumințel cenaclu literar, un fel de sediu pentru ceaiuri adolescentine, după Revoluție, despre „Nică” și „Mișu” s-a vorbit ca despre doi cheflii. Nimic mai fals.

Autorul cărții la care facem referire notează că, potrivit spuselor unui fost coleg al poetului, în timpul tinereții sale vieneze, Eminescu devenise proverbial grație poznelor sale, mai mult sau mai puțin nevinovate. Locuia în gazdă la o bătrână austriacă, împreună cu un alt român, un băiat mai înstărit, care primea lunar, din țară, bani și alimente din belșug. Poetul nostru o ducea mai greu, dar asta nu-l împiedica să fie sufletul petrecerilor.

De la „schwartz” la șpriț nu e decât un pas!

Într-o zi, pe la prânz, toți studenții români au mers la restaurantul în care obișnuiau să-și petreacă timpul liber și să bea câte un „schwartz” sau un „spritz”. Shwartzul era o băutură pe bază de cafea, „îndulcită” cu puțin rom ori coniac, taman bună pentru moralul unui student, grăbit nevoie mare să prindă un loc la cârciumă. Spunem asta pentru că se prepara o singură dată pe zi, imediat după deschiderea cârciumilor, în vase de câte 10 – 15 litri, în care se puneau apă și cafea măcinată mare (ca pentru filtru), precum și o cantitate egală de cicoare.

Digisport.ro

FOTO "Arată dezgustător". S-a umplut de mușchi după retragere, dar un fost coleg l-a pus la punct: "N-aș face la fel"

Întreaga combinație se strecura și se servea caldă, la mese, în cupe de metal alb, nu înainte de a fi împrospătată cu rom sau cu coniac. Termenul de „schwartz” este folosit de mulți scriitori români, inclusiv de către I. L. Caragiale, care l-a ortografiat „jvarț”. Este însă inutil să spunem că o asemenea licoare nu avea darul să le potolească setea lui Eminescu și prietenilor săi, astfel că petrecerea era abia la început.

Despre foame, ce să mai vorbim, și, potrivit lui Grigore Băjenaru, în timpul petrecerii la care facem referire, la un moment dat, ușa bucătăriei s-a deschis zgomotos și o chelneriță blondă, cu mai multe porții de cârnați, bine rumeniți, pe varză călită, cu o serie de „kriegele” cu bere spumoasă și cu un cărucior cu ulcele de vin și-a făcut apariția în încăpere.

Studenții noștri nevoiași priveau cu jind și înghițeau în sec. Văzându-i că se uită cu atâta adorație la cârnații prăjiți și la ulcelele cu vin, Eminescu le-a spus, lingându-și buzele: „Vreți să mâncați câte o pereche de cârnați pe varză și să vă stingeți setea? Dacă da, atunci, bine. Eu am voit să am asentimentul vostru, al tuturor, ca nu cumva să fiu refuzat. Dacă e așa cum spuneți, așteptați-mă aici. Într-o jumătate de oră, sunt înapoi. Auf wiedersehen!”.

Gazda Frau Rose, păcălită de biletul scris în românește

Și șprițurile de poveste care au urmat abia acum se întrevedeau. Așadar, Eminescu s-a întors acasă, unde s-a dus glonț la bătrâna sa gazdă. Dialogul ulterior este descris cu har de Grigore Băjenaru, astfel că vă lăsăm în compania celor două personaje:

– Gnadige Frau Rose, o mare nenorocire i s-a întâmplat colegului meu de cameră, Herr Grămadă!
– Jesus, Maria, Josef! A fost rănit în vreun duel?
– Nu, nenorocirea nu e atât de gravă. S-a așezat la restaurant pe un scaun care avea două cuișoare ieșite și, când a voit să se ridice pentru o mică treabă, și-a sfâșiat pantalonii, dar așa de rău, încât omul nu mai poate pleca pe stradă. I se văd albiturile și trebuie să recunoști că e mai mare rușinea!
– Vai, vai! Și ce e de făcut?
– M-a rugat pe mine să vin să-i iau pantalonii cei negri și să-i duc la restaurant, să se schimbe. Bine că are două perechi.

Madam Rosa, care îl știa pe Eminescu șugubăț, nu prea înclina să-l creadă și-i ripostă:
– Dar, nu vă supărați domnule Michel, nu v-a dat un bilet pentru mine, că dumnealui cam așa obișnuiește, când îmi cere ceva.
– Ah, cum de am uitat? se plesni Eminescu peste frunte. Poftim! Și după ce se scotoci puțin prin buzunarele hainei, scoase un bilet împăturit în patru, îl desfăcu și i-l arătă: „Stimată doamnă Rosa, dați domnului Eminescu pantalonii mei cei negri, care-mi sunt absolut și imediat necesari. Cu mulțumiri, Grămadă”.

Nemțoaica își ridică privirea mirată asupra tânărului ei chiriaș:
– A scris românește?

Eminescu rămase surprins, dar numai o clipă:
– Adevărat, vezi, în grabă, bietul băiat a uitat că dumneata nu știi decât nemțește. Dar uite-i aici iscălitura, că doar i-o cunoști!
– Da, e drept, asta e semnătura domnului Grămadă. Poftim pantalonii. Ce ghinion pe bietul tânăr…”

Festin cu șprițuri și cârnați pe varză, dintr-o pereche de nădragi vânduți la târg

Evident, Eminescu a înșfăcat pantalonii și a luat-o la goană către cel mai apropiat târg care i-a ieșit în cale. A vândut nădragii pe cel mai bun preț pe care l-a putut obține și nu s-a mai oprit decât la restaurant, unde a intrat gâfâind, dar cu o figură radioasă. Apoi, cu o siguranță de bancher, poetul a comandat tot ce trebuia pentru un festin în toată regula.

Cârnații pe varză, chiflele, șprițurile de poveste s-au îngrămădit cu greu pe masă. La final, după ce s-au ghiftuit câteva ore, studenții au constatat că le mai rămân bani și pentru… șprițurile luate „la pachet”, astfel că nu s-au sfiit să cheltuiască și ultima lețcaie. Este inutil să mai povestim cum a decurs petrecerea tinerilor, dar ce a urmat a fost de pomină.

A doua zi, amicul Grămadă urma să meargă într-o vizită simandicoasă. Drept urmare, a rugat-o pe madam Rosa să-i perie și să-i calce pantalonii negri. Evident, proprietăreasa a holbat ochii, neștiind ce să creadă. I-a amintit lui Grămadă întreaga istorie cu Eminescu, iar junele păcălit a rămas blocat: „Ce Michel, ce restaurant?”…

Firește, a revenit în scenă și viitorul poet național, care nu s-a obosit să dreagă busuiocul, ba din contră. L-a întrebat, retoric, pe colegul Grămadă, dacă nu i-au plăcut cumva cârnații pe varză, chiflele și mai ales minunăția de șpriț. Ba, mai mult, a avut chiar tupeul să-i explice „logica” faptei sale prin faptul că el avea o singură pereche de pantaloni, spre deosebire de Grămadă, care se putea făli cu două. Așadar, totul era echitabil…

Ce scria, de fapt, pe biletul buclucaș…

Finalul povestirii este cu adevărat apoteotic. Eminescu a rugat-o pe madam Rosa să-i aducă biletul pe care i-l dăduse deunăzi, din partea colegului Grămadă. Pe hârtie erau scrise următoarele: „Dragă Eminescule, mă rog ție, fii bun și dă-i aducătorului pentru colegul nostru Silvian, «Critica rațiunii pure», a lui Kant. Cu mulțumiri, al tău Grămadă”.

Așadar, acesta era, în realitate, Mihai Eminescu. Un tip genial, plin de umor și pe cât de savuros în scrierile sale, pe atât de iubitor de licori nobile. Povestea șprițului capătă noi valențe, atunci când la o masă se „consumă” și vin și spirit. Probabil că și prietenului Grămadă i-a trecut rapid supărarea, nu de alta, dar „strategia” lui Eminescu ar fi lăsat… grămadă pe oricine.