24 mai 1989 a reprezentat momentul în care fotbalul românesc s-a aflat pentru ultima oară în vârf la nivel de echipe de club. În acea zi, Steaua București a pierdut finala Cupei Campionilor Europeni cu scorul de 4-0 în fața lui AC Milan, eșecul de pe Camp Nou marcând sfârșitul unei perioade de excepție și irepetabile, totodată.
Pentru roș-albaștri, se încheia o etapă de poveste, în care, în decurs de trei ani, au cucerit cel mai prețios trofeu la nivel continental, urmat de Supercupa Europei, și au mai ajuns într-o semifinală și o finală. Dacă pentru Steaua, meciul de la Barcelona a însemnat sfârșitul unui ciclu fabulos, pentru învingătoarea sa din ultimul act, Milan, era începutul uneia dintre cele mai glorioase perioade din istoria sa.
Asta pentru că, după triumful din 1989, rossonerii au mai disputat alte patru finale în următorii șase ani, câștigând două dintre ele. Dar totul a început în acea seară de la Barcelona, așa cum legendarul antrenor Arrigo Sacchi a povestit în ultima sa carte, The Immortals – Sezonul în care Milanul meu a reinventat fotbalul.
Italianul a dezvăluit toate detaliile pe care și le notase în carnețelul personal înaintea finalei din urmă cu 33 de ani, printre care și analiza făcută Stelei: “Toți ne vedeau favoriți, dar nu puteam subestima o echipă care în urmă cu doar trei ani câștigase Cupa Campionilor învingând Barcelona într-o altă finală jucată în Spania. Steaua marcase cinci goluri în dubla din semifinale cu Galatasaray, atingând punctul culminant într-o manieră imperială. Era o echipă bună care știa să dribleze și, luată individual, avea câțiva jucători excelenți, precum rapidul Marius Lăcătuș și foarte tehnicul Gheorghe Hagi.”
Sacchi a făcut o serie de observații asupra felului în care juca echipa lui Anghel Iordănescu, folosite ulterior pentru a-și informa propriii jucători: “Folosesc multe un-doi-uri la marginea careului. Linia lor defensivă nu este foarte dinamică și au probleme atunci când sunt supuși pressing-ului. Când sunt atacați, se poziționează rău. Trebuie să rămânem compacți și să nu îi lăsăm să ne lovească pe contraatac. Încearcă să te facă să ieși la joc enervându-te. Pasează des în spate și nu fac față unui ritm ridicat și contraatacurilor. Sunt periculoși pe contraatac datorită vitezei lui Lăcătuș și Hagi. Buni pe spații mici și în menținerea posesiei. Numerele patru și șase sunt puternici la mingile înalte. La cornere, șase dintre ei vor fi în careu pentru a sări. Hagi bate loviturile libere din centru-dreapta și cornerele de pe dreapta. Pe stânga, loviturile libere sunt executate de Ștefan Iovan. Lăcătuș aruncă excelent de la margine și este bun când atacă din spate. Cei doi fundași centrali sunt lenți. Trebuie să rămânem compacți și să îi atacăm, astfel nu vor putea ieși la joc.”
Arrigo Sacchi nu a căutat doar să câștige finala, ci a vrut să o facă cu stil, pentru a-i fi recunoscute pe deplin meritele, după ce foarte mult timp a fost considerat un “nimeni” de criticii săi cei mai aspri. De aceea, misiunea lui a fost să merite vitoria pe deplin datorită strategiei sale, nu prin intermediul unei tactici meschine. Sacchi era chiar pregătit să o felicite pe Steaua dacă ar fi jucat mai bine decât Milanul lui în finală. “Să jucăm bine. Dacă jucăm bine, vom câștiga. Dacă ei joacă mai bine, ei vor câștiga” a scris în jurnalul său.
Entuziasmul italienilor a fost atât de mare încât la ultimul antrenament din dimineața finalei au asistat peste 20 de mii de fani. Nimeni nu mai văzuse vreodată o ședință de pregătire cu atâția oameni pe marginea terenului. La un moment dat, Ruud Gullit a venit să îi spună lui Sacchi că Anghel Iordănescu, antrenorul Stelei, este și el prezent și îi urmărește.
La care antrenorul Milanului a răspuns nonșalant: “Nu contează pentru că atunci când va începe meciul, nu veți pune în practică ceea ce facem la antrenament.” Din motive similare, Sacchi le-a cerut jucătorilor săi, atunci când s-a ajuns la exersarea penalty-urilor, să-l bată pe primul cum trebuie, iar al doilea să fie executat “la mișto”.
El și-a argumentat decizia prin faptul că exersarea penalty-urilor este benefică până la un punct, dar nu ține de tehnică și că alți factori intră în joc atunci când se ajunge acolo. Unul dintre aceștia este emoția, dar și mai important este sentimentul de justiție care te copleșește. De aceea, Arrigo Sacchi a spus că finala Cupei Mondiale din 1994 a fost câștigată de Brazilia pe merit și că, la penalty-uri, sud-americanii au simțit cumva că sunt de partea cea dreaptă a istoriei.
AC Milan a fost susținută în finala de la Barcelona de 90 de mii de suporteri, dar chiar și în asemenea condiții, patronul Silvio Berlusconi se temea de un eventual eșec. Când a aflat că pe Camp Nou există și o capelă, s-a dus imediat să se roage, apoi i-a transmis lui Sacchi: “Arrigo, m-am rugat. Și i-am spus lui Dumnezeu că cei de la Steaua sunt comuniști. Va fi de partea noastră.”
Românii au încercat să surprindă printr-o idee tactică, dezvăluită de antrenorul italian: “Au crezut că ne-au găsit punctul slab și l-au mutat pe Hagi, cel mai bun jucător al lor, în zona lui Ancelotti, gândindu-se că l-ar putea pune în dificultate pe flanc. Dar Carlo nu a fost niciodată singur. Întotdeauna avea lângă el unul sau doi coechipieri pentru a mai reduce din spațiul pe care îl avea de acoperit, iar el a avut inteligența și sincronizarea de a-și face treaba în cea mai bună manieră posibilă.”
Golul lui Gullit prin care Milanul a deschis scorul a provocat un strigăt din partea mulțimii de pe stadion atât de puternic încât a făcut să tremure cerul Barcelonei, după cum a simțit Arrigo Sacchi. Triumful cu 4-0 a venit firesc, după 3-0 la pauză și 21 de șuturi trimise de italieni spațiul porții apărate de Silviu Lung.
Pentru prima oară de când a început să facă tot felul de notări în jurnalul său, antrenorul italian a scris imediat după meci un singur cuvânt: “Fantastic!”