563 de ani de la prima atestare a Capitalei. De ce a hotărât Vlad Țepeș să ridice cetatea Bucureștiului

Politica internă dusă de Vlad Țepeș nu poate fi analizată fără a aminti un fapt extrem de important din istoria capitalei. Istoricul Nicolae Stoicescu scrie în lucrarea sa, intitulată „Vlad Țepeș” și apărută la Editura Academiei, în anul 1976: „În vremea domniei sale, la 20 septembrie 1459, este amintit, pentru prima oară în documente, orașul București, care avea să devină după acestă dată o a doua capitală a Țării Românești. (n.r după Târgoviște)”.

Istoricul Nicolae Stoicescu: „Nu este o întâmplare că Țepeș a construit curtea întărită a Bucureștilor după ce a refuzat să plătească tribut turcilor”

Nicolae Stoicescu (1924 – 1999), medievalist și membru de onoare al Academiei Române, a notat că nu poate discuta în lucrarea sa problema originii și a vechimii acestui oraș, de altfel îndelung dezbătută în istoriografia noastră, dar susține: „Cea mai întemeiată opinie despre vechimea Bucureștilor ni se pare aceea potrivit căreia orașul a luat naștere dintr-o piață periodică, pe la sfârșitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea”.

În acest sens, autorul cărții la care facem referire citează studiul lui Ștefan Olteanu, „Geneza orașului București în lumina cercetărilor recente”, și contestă argumentele lui C. C. Giurescu, din „Vechimea Bucureștilor”, „care afirma, fără temei, că Bucureștii erau târg, în secolul al XIII-lea”. La vremea aceea, orașul era locuit de doar câteva mii de oameni, pentru ca, în zilele noastre, să fie „gazda” a peste 4 milioane de români… 

Cu toate acestea, Stoicescu este de acord cu C. C. Giurescu și menționează că, înțelegând poziția strategică a așezării, situată la încrucișarea unor drumuri importante, și pentru a înfrunta mai lesne primejdia turcească dinspre sud, Vlad Țepeș a reconstruit curtea domnească de pe malurile Dâmboviței (Curtea Veche), oferindu-i un aspect de cetățuie și devenind astfel unul dintre ctitorii Bucureștiului.

Digi24.ro

O femeie a găsit o poșetă în care erau acte, bani și telefoane lângă gara din Arad. A luat-o și acum e reținută

„Curtea domnească era prevăzută cu întărituri de pământ și de lemn, ceea ce dovedea rostul ei de avanpost de apărare împotriva primejdiei turcești, pe care Țepeș se pregătea s-o înfrunte. Nu poate fi o întâmplare faptul că Țepeș a construit această curte întărită chiar în vremea în care a refuzat să mai plătească tribut turcilor”, a notat istoricul.

„Drăculea”, ctitorul mănăstirilor Comana și Snagov și al bisericii din Târgșor

Data în care a fost reconstruită Curtea Domnească fortificată din București este precizată în două scrisori adresate de Vlad Țepeș brașovenilor. Prima, la 13 iunie 1458, „Iuxta fluvium aque Domboviche”, iar cea de-a doua, la 4 iunie 1460, „Ex castro fluvii Domboviche”. Așadar, reconstrucția curții s-a petrecut între aceste două date, pe temeliile unei vechi cetățui din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Trebuie menționat și faptul că la construcția edificiului au participat și meșteri transilvăneni, solicitați brașovenilor la data de 25 mai 1458.

Conform autorului lucrării dedicate domnitorului muntean, statornicirea Curții Domnești la București a constituit un impuls pentru dezvoltarea așezării. Această creștere este dovedită de deosebirile evidente dintre prima fază (sfârșitul secolului al XIV-lea) și cea de a doua (mijlocul secolului al XV-lea) ale descoperirilor de la Străulești, ultima fiind mult mai bogată în obiecte provenite din schimburile comerciale intense.

Digisport.ro

FOTO Gest golănesc, fără precedent, al unui luptător către fata din ring! Ce a urmat depăștește orice imaginație

Printre documentele studiate de Nicolae Stoicescu s-au aflat și lucrările scrise de istoricul Petre Ștefan Vasiliu-Năsturel (1854 – 1920), care a subliniat grija deosebită a lui „Drăculea” (poreclit astfel grație apartenenței la neamul Drăculeștilor) pentru regiunea din jurul capitalei, în calitate de ctitor al mănăstirilor Comana și Snagov, dar și al unei biserici din Târgșor, oraș devenit mai târziu celebru din pricina închsorii în care au fost torturați deținuții politici anti – comuniști.

Controverse între istoricii europeni, legate de personalitatea voievodului

Dincolo de povestea Bucureștilor (unde, în zilele noastre, nu prea mai curge sânge, fiindcă nu e „Dracula Park”…) și chiar de mitul creat de Bram Stocker, este momentul oportun să amintim cum era perceput voievodul valah de intelectualii străini. Dincolo de aspectele romanțate, subiectul este foarte rar amintit în epoca modernă…

Istoricul Șerban Papacostea amintea, în lucrarea „Cu privire la geneza și răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș” (1966), că faima europeană de care s-a bucurat personalitatea acestuia în veacul al XV-lea, manifestată printr-o producție literară abundentă și răspândită aproape în întreaga Europă centrală și răsăriteană, a dat naștere în istoriografia contemporană unor ample controverse în cadrul cărora au fost și sunt discutate originea, răspândirea, limba și, în mai mică măsură, veridicitatea istorică a povestirilor despre faptele domnului Țării Românești.

Începând cu lucrarea lui J. Christian Engel, „Geschichte der Moldau und Walachey” (1804), și până în zilele noastre, au apărut numeroase lucrări în care specialiști în istoria și în filologia medievală, români și străini, au supus unei atente analize diverse aspecte ale reflectării personalității lui Vlad Țepeș în producția literară a secolului al XV-lea, fără ca vreuna dintre soluțiile la care s-a ajuns să fi întrunit adeziunea tuturor.

„O fiară pe nume Dracul vodă”

Cercetătorii acestor probleme au stabilit trei opere literare de bază, anume narațiunile germane (la care se adaugă poemul lui Michael Beheim „Despre o fiară pe nume Dracul vodă”), povestirile slavone sau rusești despre Dracula (cum spuneam, „Drăculea”, în mod corect…) și relatările din Cronica lui Anton Bonfini.

În aceste texte este vorba, în primul rând, despre pățaniile triste ale negustorilor și tinerilor sași în Țara Românească, de represaliile lui Vlad Țepeș în Făgăraș și în Țara Bârsei și apoi despre știrile cu privire la relațiile lui Iancu de Hunedoara cu Vlad Dracul (pe care, după unele surse, voievodul transilvănean l-ar fi executat) și, în cele din urmă, despre modul în care Drăculea a ajuns Domn, cu ajutorul boierilor opozanți pretendentului Dan.

În schimb, potrivit lui Nicolae Stoicescu, din versiunile germane lipsesc o serie de știri referitoare la evenimentele de după 1461, printre care luptele cu turcii, arestarea Domnului de către regele Ungariei, Matei Corvin, și întemnițarea sa la Buda și la Vișegrad, eliberarea și reocuparea tronului.

Practic, s-a ajuns să se constate existența unui nucleu folcloric, a unei tradiții orale referitoare la Drăculea Voievod, care a fost utilizată în mod diferit de cele două versiuni care adoptă poziții opuse față de fostul domn al Țării Românești. Potrivit lui J. Striedter, aceste tradiții sau anecdote despre Țepeș au circulat oral în Transilvania, în timp ce, culmea, în Țara Românească nu a existat o producție folclorică referitoare la Vlad Țepeș.

Uciderea săracilor, sluga trasă în țeapă și execuția femeii leneșe

Tot istoricul Striedter a adus la lumină și fondul folcloric comun al celor două versiuni, între care există numeroase puncte de contact. Acestea sunt primirea solilor otomani și executarea lor, expediția din sudul Dunării, uciderea săracilor și a femeii leneșe, discuția cu cei doi călugări despre spiritul de dreptate al voievodului, povestea negustorului căruia i s-a furat averea, sluga trasă în țeapă pentru că nu suporta mirosul cadavrelor și uciderea meșterilor care au făcut butiile de fier pentru aur.

Șerban Papacostea a adus o altă contribuție importantă la lămurirea originii acestor povestiri. Pornind de la faptul că „primele înregistrări scrise despre Vlad Țepeș aparțin anilor 1462 – 1463, deci perioadei când domnul muntean și-a pierdut tronul și a intrat într-o lungă perioadă de captivitate, apariția la sfârșitul anului 1462 și în cursul anului 1463 a primelor texte cu relatarea faptelor lui Vlad Țepeș (manuscrisul de la Viena, încorporat în cronica lui Thomas Ebendorfer, „Comentariile” lui Enea Silvio Piccolomini și „Povestirea în versuri” a lui Michael Beheim) nu constituie decât un aspect al campaniei propagandistice menite să acopere abandonarea de către regele Ungariei a acțiunii antiotomane la îndeplinirea căreia se angajase”.

După cum susține P. P. Panaitescu, în lucrarea „Cronicile slavo-române”, citată de autorul cărții „Vlad Țepeș”, la care am făcut referire, „în concluzie, povestirile scrise despre Vlad Țepeș nu pot fi considerate o cronică internă a Țării Românești și nici înregistrări independente ale tradiției orale”.

Povestirile despre cruzimea Domnului valah și propaganda lui Matei Corvin

Practic, tradiția orală cu privire la faptele voievodului valah a început să fie consemnată în scris în perioada 1462 – 1463, la curtea lui Matei Corvin, din inițiativa acestuia.

„Tot regelui Ungariei, căruia povestirile despre cruzimile lui Vlad Țepeș i-au slujit ca material propagandistic complimentar, pe lângă „Scrisoarea de trădare a lui Vlad Țepeș”, i se datorează rapida difuzare a acestui text, care a fost integrat în „Comentariile” papei Pius al II-lea și în manuscrisul german, încorporat ulterior cronicii lui Ebendorfer”, a încheiat Nicolae Stoicescu.

Episcopul Nicolae de Modrussa (fost trimis papal la Buda, într-o perioadă în care l-a văzut pe Vlad Țepeș întemnițat), scrie în lucrarea „Historia de bellis Ghotorum” că a avut prilejul să audă chiar din gura regelui povestea cruzimilor lui Dracula, așa cum era aceasta cunoscută la curtea maghiară din acea vreme.

„Suplicii rafinate”: Cărbuni încinși, țepe înfipte din șezut până în gură și infractori jupuiți până la măruntaie

„Povestea regele, confirmat fiind de secretarii care asistau la descriere, că patruzeci de mii de oameni de ambele sexe și de vârste diferite, care aparțineau facțiunii potrivnice, au fost cu puțin timp înainte uciși de acesta (n.r Vlad Țepeș), prin cele mai rafinate suplicii. Pe unii i-a ucis frângându-i sub roțile carelor, pe alții despuiați, jupuindu-le pielea până la măruntaie, pe alții așezați în țepe și fripți pe cărbuni încinși puși sub ei, pe alții străpungându-i cu țepe prin cap, prin piept, prin ombilic sau, ceea ce e josnic chiar numai de povestit, prin șezut și prin mijlocul măruntaielor, până sus, în gură”, a relatat episcopul.

Acesta a continuat: „Și pentru ca nicio formă de cruzime să nu lipsească, împlânta în ambii sâni ai mamelor țepe și înfigea în acestea pe copiii lor. În sfârșit, pe alții îi ucidea în alte chipuri, cât se poate de cumplite, torturându-i înainte cu felurite cazne, pe care cruzimea atroce a celui mai groaznic tiran a putut să le născocească”.

Așadar, potrivit istoricilor, curtea regală de la Buda a fost centrul de „promovare” în Europa atât a primei serii de texte privitoare la faptele lui Vlad Țepeș, puse în circulație în perioada 1462 – 1463, cât și a celei de-a doua, adaptată la modificările petrecute între timp și alcătuită din broșurile tipărite în limba germană, în deceniul 1480 – 1490 și din versiunea rusă, care aparține aceleiași perioade.