Alex Găvan, interviu pentru FANATIK, la 10 ani după una din marile performanțe ale alpinismului românesc: “Pentru nimic în lume nu aş vrea să repet experienţa asta”

S-au împlinit zece ani de la una dintre cele mai răsunătoare performanţe ale alpinismului românesc, Alex Găvan  devenind primul nostru compatriot care a urcat fără oxigen pe Shishapangma, în Himalaya, la 8.027 metri.

Aproape toţi colegii l-au crezut mort

Ascensiunea a lăsat urme de neşters în memoria şi sufletul lui Alex Găvan. Pe de o parte vorbim de “noaptea cea mai lungă” – blocat în viscol, fără oxigen, la peste 8.000 de metri – în care însăşi ideea de supravieţuire a fost pusă sub semnul întrebării, pe de altă parte forţa interioară care i-a dat puterea să meargă mai departe într-un moment de epuizare fizică şi psihică.

Pe baza acestei ascensiuni şi a sentimentelor generate de lupta istovitoare pentru un deznodământ pozitiv, Alex avea să compună mai apoi o piesă de teatru, un spectacol lectură la Undercloud, la Festivalul de Teatru, apoi o instalaţie de artă a sa a fost expusă la Muzeul de Artă Contemporană.

Care a fost contextul ascensiunii?

A fost practic a treia încercare românească de a cuceri vârful acesta, Shishapanma. A doua fusese tot a mea, împreună cu un prieten. E de notorietate că eu sunt extrem de prudent, calculez foarte atent riscurile. Bineînţeles, ele nu pot să fie eliminate total, dar faci totul posibil să le minimizezi cât mai mult la un nivel care pentru tine să fie acceptabil. În condiţii normale, în acel context, inclusiv meteorologic, eu m-aş fi întors, nu aş fi continuat să fac treaba asta. Cumva am simţit că trebuie să-mi forţez limitele.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Ce te-a făcut să mergi mai departe, în ciuda instinctului care îţi spunea să te întorci?

În mod normal, m-aş fi întors. Doar că a fost unul dintre acele momente din viaţă în care, cu toată experienţa mea, adăugată laolaltă, am simţit că, deşi poate mă duc prea mult dincolo de limită, cumva am nevoie să fac lucrul ăsta. Dar pentru nimic în lume nu aş vrea să repet experienţa asta, pentru că, la fel ca în documentarele care erau mai demult pe National Geographic, “I Shoudn’t Be Alive”.

Fără să exagerez, faptul că eu am avut acea întâlnire cu acea entitate, forţă, energie misterioasă… nici nu ştiu cum să-i spun… Şi acum, după atâţia ani, o percep ca pe o prezenţă extrem de reală. Această prezenţă am perceput-o ca fiind un francez. N-am nici cea mai mică idee de ce un francez… Stătea pe munte şi eu mă miram cum de nu alunecă, pentru că stătea picior peste picior. Era îmbrăcat într-un costum de puf roşu, mai retro, mai de anii ’90. Eu îl percepeam cu vederea laterală, aşa cum eşti la volan şi vezi periferic gardurile şi casele pe lângă care treci.

Care a fost relaţia cu francezul?

Aveam foarte tare sentimentul ăsta, că trebuie să rămân în viaţă ca să am grijă de francezul ăla, că francezul ăla trebuie să trăiască. O fi fost creierul meu, care într-un mod pe care eu nu-l înţelegeam, să-mi găsească mie o raţiune de a supravieţui. Nu ştiu dacă era “termen factor” sau îngerul meu păzitor, orice o însemna asta, cu siguranţă a fost acolo când am avut cea mai mare nevoie de el. Dacă, Doamne Fereşte, deşi nu-mi doresc asta, m-aş mai afla o dată într-o astfel de situaţie, probabil o să zic “O, Doamne, unde eşti înger păzitor, apari!”.

În dimineaţa următoare, eram atât de obosit încât nici nu ştiu cum am rămas fără francez, deşi petrecuse cea mai mare parte a nopţii alături de mine. Prima dată când m-a văzut amicul mecu Tunc Findik, unul dintre cei mai mari alpinişti turci, mi-a zis ‘Felicitări că ţi-ai ratat sinuciderea!’. Adică, toată lumea credea că eu am murit. Am luat telefonul prin satelit să-i sun pe părinţii mei şi eram atât de obosit încât am adormit cu telefonul în mână, în sacul de dormit, fără să pot să-i sun. Abia în următoarea dimineaţă, nu în cea în care am coborât, m-am gândit: ‘Unde e francezul? Era un francez cu mine’. Părea atât de real.

Digisport.ro

FOTO Milionarul român a ieșit din spital și nu a stat pe gânduri! Unde a fost surprins

Shishapangma, vârful renaşterii lui Alex Găvan

Ce impact a avut această ascensiune asupra ta?

Acolo sus a fost prima oară în viaţa mea când am avut conştientizarea că e foarte posibil, culmea, nu să mor, ci să nu mai prind următorul răsărit. Şi atunci mi-au venit nişte regrete… Începusem să mă duc pe panta aia descendentă în care, dacă te resemnezi, următorul pas e să îngheţi, să mori. Cumva mi-am dat seama şi m-am scuturat de treaba asta. Noaptea aceea pe Shishapangma a echivalat cu o renaştere a mea. Şi când am făcut instalaţia aia de artă, am făcut-o în forma unui ou. Iar oul prin definiţie e simbolul naşterii, al vieţii.

Care sunt riscurile în a escalada un “optmiar” fără oxigen?

La 7.000 – 7.500 metri începe ceea ce alpiniştii numesc “zona morţii”, locul ăla în care orice aclimatizare devine imposibilă, pentru că asta e limita noastră fiziologică şi corpul începe uşor uşor să moară. La peste 8.000 de metri ai o treime concentraţie de oxigen în aer, comparativă cu asta de la altitudini normale. Acolo, hipoxia, în lipsa asta de oxigen, eşti tot timpul ‘high’, ca să zic aşa. Acolo, fiind atât de rarefiat aerul, memoria şi raţiunea încep să-ţi joace feste. Când am urcat pe Makalu am spus anul 2007, în loc de 2008. Unul dintre modurile de a administra riscurile e tocmai de a încerca să obţii maximum de aclimatizare posibil pentru tine şi partenerii din echipă, (procesul durează o lună şi ceva), astfel încât atunci când începi ascensiunea finală a vârfului să încerci să urci cât mai repede şi să cobori cât mai repede sub limita aia de “zona morţii”. Chiar şi aşa, eşti tot timpul extenuat, eşti groggy.

De ce alpinism fără oxigen?

În primul rând e o chestie de sportivitate şi o chestie de fair-play. Sunt studii care arată că în momentul în care tu foloseşte oxigen suplimentar vârful ăla de peste 8.000 de metri îl aduci unde la 4.000 metri. Şi atunci nu mai are legătură… Adică tu eşti acolo, dar masca de oxigen spune altceva. Imaginează-ţi că mergi la competiţie în Turul Franţei călare pe o motocicletă. E o formă de a trişa.