S-a aruncat Dumnezeu în ispită și cu el l-a luat și pe Alibec! Cum Doamne iartă-mă să ne chinuiești, Dumnezeule, înjurându-ne Naționala care tocmai s-a calificat de pe locul 1, dintr-o grupă grea? Nu-i chiar simplu să joci cu Israelul, aflat în stare de război, și nici cu Elveția ciocolatie, aflată în stare de indolență aristocrată. Până la urmă, i-am lăsat pe toți fără de urmă. Acest Denis Alibec, care mie îmi amintește de marasmul furibund al lui Marius Lăcătuș, a pus cheie unui clei care ne condamnase la anonimat.
Păstrând proporțiile, Alibecul nostru s-a comportat aprope ca Lăcătuș, la Sevilla. Contestat de unii (nu fusese cazul lui Marius), Denis a călcat în iarbă cu juma’ de picior. Cealaltă jumătate îi aparținea lui Pușcaș, eroul din meciul anterior. Și ce a făcut băiatul? A mușcat din el însuși, a marcat și a dus România acolo unde nu spera să ajungă. Adică, pe locul 1 într-o grupă infernală. Ăsta este rolul geniilor. Să te lase perplex…
50.000 de suflete au tresărit, nu la o victorie, ci pentru locul 1. România meritorie tânjește, de ani, buni, la vârful podiumului și are motive. Nu scriem editoriale emoționale și nici nu urmăm vreun gen de politică nord-coreeană, dar este momentul să ne recunoaștem valoarea. Așa cum, în general, ne remarcăm și neputințele…
Echipa Națională de fotbal a României a redevenit o „chestie” demnă de luat în serios. Nu se mai pot face glume pe seama sa, ca pe vremea lui Iordănescu senior, în ultimul său mandat. Când a marcat Alibec, am simțit nu un gol pentru care meritam să mă urc în lustră, cu șpriț și cu alunele aferente, ci o grație. E un lucru foarte rar când un fotbalist îți induce o stare de grație. Ai zice că formele peluzelor șuieră, precum niște copaci melancolici, în miez de idilă…
…Drăguș, genial. Horațiu, imperial, în poartă. Bancu le dădea „craci” – cum ziceam în copilărie, când băteam mingea pe maidan – helveticilor. Alibec… Alibec, mereu ca Lăcătuș. Fără comentarii. Din noaptea mea de suporter s-a zămislit dimineața unei echipe. Nu știu dacă iubesc mai mult această formă de viață sau Naționala de Tineret antrenată pe vremuri de Mirel Rădoi și de care s-a ales praful. Tare mi-e frică să n-am gura pocită…
La Euro 1996, Naționala României plecase neînvinsă în preliminarii și cu ouălele tari. În Anglia, ne-a bătut toată lumea și Stoicikov și-a permis să ne ia la mișto. Avea și motive. Sper ca istoria să nu se repete.
Atenție la aroganța Vestului, pentru că Elveția a fost doar un pai în drumul către buștenii care săslășluiesc crocodili. Nu avem, încă, o trupă capabilă să țină frontul unui Campionat European. Dincolo de party și de entuziasmul calificării, ne mai trebuie un pic de înțelepciune.
„La Suisse”, cu Murat antrenor, nu este decât o reclamă a deschiderii false a Europei față de lumea musulmană. Dar stindardele și vrăjelile nu marcehează pe teren. Elveția joacă prost ca noaptea și e vina noastră că n-am bătut-o mai rău.
La Euro vom da peste alți vulpoi, incomparabil mai aprigi. Pseudo-turcismele pe care le-am lăsat pe locul 2 în grupă sunt deja amintire. Dacă Drăguș, Horațiu și Bancu își vor menține starea de geniu, atunci am putea avea o șansă. Altfel, plutește marasmul acelui Euro 1996, în care ne-a bătut toată grupa și noi am rămas cu bara lui Dorinel, înfiptă în retină.