Editorial necruțător după „Eternul derby” Steaua – Dinamo: „Green street hooligans” într-o cârjă sau „ceaușeii” vechi și noi. Spaima străzii, bannerele blajine și ironia fotbalului cotonogar

Într-un meci în care se tot vorbește despre legende, în distinsa noastră pioșenie ne umplem sufletele cu catran, în a treia zi de Paști. Steaua – Dinamo a rămas, pentru nostalgicii care n-au auzit de CFR – Farul, „eternul derby” dintre două sisteme aparținând aceluiași sistem și care, spre bucuria Craiovei și a Rapidulețului, au ajuns să se cotonogească în Liga a 2-a. Partida a început de dimineață, când, potrivit surselor noastre internate prevăzător la Urgență, vreo 200 de inși îmbrăcați în negru s-au adunat la statuia lui Cătălin Hâldan și au început un scandal previzibil. Bunăvoința Jandarmeriei și a Poliției a făcut ca, după caftul care a urmat pe la orele 12.00, majoritatea schimburilor de amabilități să se rezume la bannerele ironice – mai mult sau mai puțin inspirate – afișate pe stadion.

Steaua – Dinamo, „Green street hooligans” în straie dâmbovițene. Dinți sparți pe străzi, ironii subțiri pe bannere, 20.000 de sufletiști în tribune și un fotbal cotonogar

Suporterul român din anii ’80 trăiește o revelație abstractă. În locul ciucurelului din vârful fesului i-a crescut o rangă. Taman când a dat civilizația în noi cu cărămida, cluburile strategice Steaua și Dinamo, adicătelea armata și poliția, s-au gândit s-o pună din nou de-o răfuială tipică vremurilor antice, în care elementele de represiune ale regimului comunist se ciocăneau între ele, pentru că nu mai era loc în țară de atâta orgoliu.

Acum nu-i mai zice „rangă”, sabia ninja a lui nea Fane Spoitoru a ieșit la pensie, iar în Schengen se intră cu maceta. Drept și prin urmare, așa cum – dragi cititori – v-au informat colegii de la FANATIK, încă de pe la ora prânzului i-a mușcat pe unii buba mânzului și au ieșit la o smardoială sfântă, în a treia zi de Paști.

Băieții îmbrăcați în negru și care n-au treabă cu Depeche Mode sau cu rockul gothic, dar le place lor să fie cool, și-au încordat mușchii de Divizia B, cum îi zicea pe vremea martelatului (n.r expresia domnului Grădinescu) de la Târgoviște, sub a cărui oblăduire crescuseră ambii copii belicoși, Steaua și Dinamo. Au oferit un reality show bestial, pe care un tată cu minte în cap și cu oarecare educație i l-ar cadorisi fiului său în imagini doar pe post de „nuiaua Sfântului Nicolae”.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Același părinte care își duce, grijuliu, copilul la „grădi” și plătește lecții de pian iese bulevardier în treningul de fițe și își altoiește confratele, ca să-i demonstreze simbolic că el e cel mai „cool” din parcarea Diviziei B sau a Ligii a II-a, cum vreți să-i spuneți. Pentru cititorii mai tineri, dar pasionați de fotbalul britanic, există cel puțin două filme care reflectă cel mai clar acest spirit agresiv. „Green Street Hooligans” și „Football Factory”. În „Green Street”, producție regizată de Lexi Alexander, și în care Charlie Hunnam joacă un rol excepțional, este prezentată viața bătăușilor londonezi care se prevalează de jocul de fotbal pentru a-și vărsa frustrările. Scopul este bătaia, iar junele ultras e capabil să chiulească inclusiv de la propria nuntă ca să dea și el, bărbătește, un cap în gură.

Diferența dintre „Green Street” și Black Dâmbovița e că filmul este făcut acum vreo 20-25 de ani, timp în care civilizația s-a recivilizat, iar, în al doilea rând, cluburile la umbra cărora atârnau respectivii delincvenți reprezentau, totuși, ceva, pentru o lume întreagă. Azi, măciucarii de la Dinamo și de la Steaua (să-i luăm, cu respect, în ordine alfabetică, nu grație altor criterii „discutabile”, vorba unui coleg…) se caftesc cu spor sub genele justițiarului Talpan și ale Poliției, care n-a reușit decât să aplaneze și niciodată să prevină.

E drept, pe stadion lucrurile s-au așezat diferit. Dincolo de momentele în care ambele galerii și-au urat, reciproc, „UE”, dintr-un profund spirit european, am privit câteva bannere relativ blajine, care, prin imaginația lor tributară grădiniței, ne-au bucurat în dauna macetei. Colegii noștri v-au povestit despre ele, ba chiar – cu răbdare – au reușit să le priceapă și conținutul. Dincolo de gustul literar, la fel de… discutabil, de la om la om, bine că pe arena din Ghencea n-am asistat decât la fâsâitul torței gândului și nu al faptei. Și cel mai bine e, totuși, că patima a strâns alături peste 20.000 de creaturi voiase, cu „sânge”, cum spun fotbaliștii, și de care – dacă se vor trezi la realitatea educației universale – am avea mare nevoie pentru Echipa Națională.

Cine sunt apostolii copiilor Urii?

Până atunci, vom rămâne blocați în sinistrul agresivității. Nu voi comenta ce s-a petrecut pe teren, pentru că în cosmosul gândirii arbitrului George Găman nu pot pătrunde decât colegii cosmonauți, specialiști în domeniul „fluierașilor”. Sigur că pe teren am văzut mai multă luptă și obidă față de idoli falși decât fotbal, și tocmai de aceea trebuie comisă legătura dintre realitatea din gazon și cea din decor.

Digisport.ro

”V-ați propus să mă luați la mișto?”. A aflat că FCSB a luat titlul și nu s-a abținut: ”Ca un cuțit în inimă”

Echipa lui Pacionel și a lui Ciunciukov suspină după galoanele lui Lăcătuș și ale lui Belodedici, în speranța că Ministerul va face încă un favor criptocomunist clubului prezidat și – vorba lui Mircea Angelescu – chiar înființat de mândrul caporal Ceaușescu A. Nicolae. Pe de altă parte, „Dinamoul”, vorba confratelui Cornel Dinu, tinde către o Înviere pe care doar eternul reinventator și unicul gentleman actual din „Ștefan cel Mare”, alias Nicu Badea, i-o poate oferi. Dar „Dinamoul” are și el orgolii infantile, și d’aia sare la bătaie, ca un puști răzgâiat…

Reflexele memoriei ceaușiste par să tresară din reflecțiile șefilor de galerie ai vremurilor dinozauriene, în care, deși ambele trupe se hrăneau din țâța sistemului comunist, li se trezea buricelul de „Bruzli” să-și căpătuiască sărăcia morală cu bătăi crunte în spatele blocului, în speranța că dau bine posterității fenomenului „Ultras”. Dar cum în România acelor ani nu ajungeau, decât pe sub mână, casetele video cu filme cu mardeiași, și alea audio cu „Ole, ole, we are the champions”, la capitolul huliganism de stradă scenariul s-a desfășurat tot în forma unei copii neverosimile.

Coana mare de la etajul 3 îi dă cu papornița în cap babei de la 5, pentru că ‘mneaei e mai școlită în tainele fenomenului „Ultra – Green Street”. Dincolo de cafteli și de ironii, realitatea ne arată că oamenii despre care vorbim se vor întoarce mâine la serviciu și, vrând – nevrând, vor munci împreună. Dinamoviști, steliști, fecesebiști, craioveni, rapidiști, ne vom plimba iarăși copiii la un loc, la „grădi” sau la școală, unde acești tineri liberi vor învăța să se scuipe. Nu e pace în România, iar sistemul nu este „dictat”, ci este însușit în familie. Cine sunt și cu ce se ocupă părinții acestor tipi, despre care mi s-a povestit că s-au întâlnit la poalele unui Zeu, Cătălin Hâldan, ca să urască?

Cum să ne smardoim în a Treia zi de Paști

Pentru că propriul sistem de valori era și a rămas sărac, omul din Neanderthalul mioritic și-a dezvoltat frustrarea împotriva vecinului de suferință, printr-o sete bolnavă de box programat. Dacă prin Anglia sau Italia, veritabile cartiere generale ale orgoliilor împlinite, fanaticii stadioanelor aveau motive temeinice să se schismuiască, prin Ghencea (sau Canal, vatra în care se forma nucleul dur al galeriei lui Marinică Pistolea) și Ștefan cel Mare, cartierele sergent minore ale frustrărilor mioritice, lucrurile au stat diametral opus. De foame, de frig și de oftică, ieșea din om pornirea animalică de a-și zdreli aproapele.

Însă, dacă cumva răgetul combustiei indus de comunism poate fi, pe undeva, justificabil în abjecția unui fenomen care a dezumanizat planeta România, neanderthalianul zilelor noastre nu are nicio scuză. Îmbuibat cu bere, mereu supărat pe „societatea” care-i dă salariu mic și pensie proastă, în timp ce el trândăvește la șaibă sau doarme prin parcuri, „ultrasul” modern se plictisește de bine și își dă întâlnire cu scandalul la ore fixe. Interlopiada românească nu dă pace bunului simț, indiferent dacă este programată la ore de serial TV sau de „derby-uri” bucureștene ori provinciale.

Smardoiala este un mod de viață, o tandrețe de a respira păcat, inclusiv în a treia zi de Paște. Indiferent dacă procedăm cu ciomagul, online sau prin bannere ironice, dar netalentate, ideea rămâne aceeași. O să-mi spuneți că aceasta este tandrețea acestui sport, șicana plauzibilă, care aduce cu sine condimentul. Ei bine, cel puțin teoretic, nu mai trăim pe vremea lui Mafoame, iar majoritatea iubitorilor de fotbal au avut ocazia să vadă, „pe viu”, derby-uri din străinătățuri. Or avea și ăia golanii lor, dar parcă nu aruncă nici ciunga și nici tomahawku’ atât de grețos ca greucenii noștri… Dar când programezi un festin tip Steaua – Dinamo în cea de-a treia zi de Paști, e bine să știi la ce să te aștepți.

Cocalarul modern și derbedeul ceaușist. Asemănări și deosebiri

Cocalarul modern nu se deosebește de cel ceaușist decât prin varietatea mijloacelor de a fenta legea și sportul – pentru că baza noastră de discuție a rămas, cel puțin teoretic, fotbalul – și prin fantezia creației noilor arme de distrugere în masă. Dacă prin anii ’80 derbedeii se beleau reciproc cu răngi, boxuri de fontă sau „luncege” meșterite artizanal în spălătoria de la bloc, astăzi arsenalul greucenilor dispune de dispozitive de ultimă oră, „rupte” din arealul trupelor de comando. În rest, deslușim aceeași lipsă de educație (inclusiv fotbalistică), aceeași furie viscerală care i-a divizat întotdeauna pe români, fără de care ei nu pot trăi, și mai ales același fariseism.

Moftologul care dă cu barda în mijlocul drumului își motivează actul penal invocând simbolistica și istoria unui club, „patriotismul” local și pseudo-respectul față de niște culori ale căror îmbinare nu le înțelege. Întrebați cel puțin 100 dintre bătăușii trotuarelor care este simbolistica roș-albului sau a roș-albastrului, întrebați-i și de unde provin numele „Dinamo” și „Steaua” și veți observa că băieții habar n-au din distribuția cărei comedii fac parte.

Ciomăgarul epocii moderne nu mai stă pe capra Daciei 1300, ca pe vremuri, ci biciuiește caii putere ai unor mașini nemțești ori japoneze. Își duce copiii la școli cool, dă lecții de morală la televizor, deseori este cel mai săritor vecin, iar în timpul liber interpretează manele. Nevoia de perversiune îl scoate, însă, din casă și după ce cântă „Deșteaptă-te, române” până-i sare berea din petul de plastic, iese pe strasse și, în drum spre meritatul Schengen de care îl văduvesc nesimțiții ăia de austrieci, se oprește să spargă parbrizul ochelarilor vecinului de la etajul 3, pentru că amărâtul ține cu ailaltă echipă…

20.000 de români, între spiritul de gloată și ultima speranță

Gloata în sine presupune lipsă de cultură și de educație. Nenorocirea acestui neam stă în faptul că fenomenul se petrece și în ringul străzii, și la urna de vot, și în „sofrageria” conjugală. Puștii teribiliști de astăzi sunt fiii sau nepoții bătăușilor din galeriile comuniste. Formarea lor a durat, dar iată cât de temeinică este grija față de nociv. Asistăm la un infantilism senil, la un paradox, la întreținerea Epocii de Piatră într-o manieră digitalizată. Omul cavernei contemporane își dă întâlnire pe rețele de socializare cu „dușmanu’”, stabilesc când și în ce parcare să-și dea la mir și mai ales câți participanți și cu ce arme mai participă la conclav.

Evoluția spațiului violenței este direct proporțională cu lipsa bătăii de cap de care suferă autoritățile. Conștiente de amploarea fenomenului, polițiile care ne garantează siguranța și încrederea se distrează, fac pariuri și se mulțumesc să organizeze baraje și devieri de circulație în unele zile de meci, în loc să stârpească fenomenul din fașă. Liderii acestor grupări de „ultrași”, care, în majoritate, fac parte din lumea interlopă, sunt cunoscuți de Poliție, dar sunt lăsați să vegeteze. Este profitabil pentru toată lumea, „că e liniște”.

Mizez, totuși, pe faptul că peste 20.000 de români au mers să vadă acest meci. Mai știu că majoritatea nu sunt petardați, nu sunt derbedei, n-au cazier și nu fluieră în biserică. Merg pe mâna acestei Țări, pentru că este Țara Mea și pentru că am depus jurăminte. Și am făcut rugăciuni. Palmele pe care eu, ca om, ca român, ca ființă respirabilă și respiratoare, le-am luat de la viață mă fac dator să continui să scriu împotriva voastră, domnilor bătăuși.

Nu sunt singur, iar „ceaușismul” transformat în noul „trend” de orgoliu proletar nu mă face decât să zâmbesc trist. Pentru că nu pricep, în condițiile în care iubiți o echipă de fotbal, de ce săriți la beregata vecinului de bășcălie din Divizia B, în loc să vă certați „vedetele” că-și dau cu stângu-n dreptu’ și că nici voi, nici eternul „dușman” n-aveți mutră de Liga 1… Și nici de Schengenul – sportiv sau mai mult decât atât – pe care îl pretindeți, în lipsă de preocupare pentru propria igienă sufletească.