Mai sunt câteva ceasuri până când polonezul Marciniak va da startul ultimului act al Mondialului din Qatar. Două națiuni, Franța și Argentina, tremură, iar toate celelalte pregătesc berea sau, după caz, țuica fiartă pentru a savura unul dintre marile afișe ale tuturor timpurilor: duelul dintre campioana mondială și campioana Americii de Sud. En-titre. Sau En titulo, ca să nu supărăm din prima pe nimeni.
Se vorbește despre duelul a doi giganți fotbalistici. Despre confruntarea stilurilor. Despre întâlnirea megastarurilor Messi și Mbappe, unul aflat la ultimul meci la un turneu final global, altul plecat pe urmele lui Pele în colecționarea de coronițe aurite. Curg râuri de cerneala de la Buenos Aires spre Paris și îndărăt, pe toate temele posibile. Se caută paralele, asemănări și deosebiri, se invocă ultimul duel direct, cel în care ”Cocoșii” au ucis ”Pumele”. Se caută atuurile fiecărei părți. Se discută până și despre chestiuni care țin de superstiție, acea religie unică a fotbalistului creștin, muslim, budhist sau iudeu.
Detaliile fac diferența la fotbal. Sau, cum ar zice unii, ”micile detalii”, tocmai pentru a face diferența clară între cei ce au iubit școala și cei care ”au dat-o cu untură, ca s-o mănânce câinii”, cum spune tataia, dragul de el, omul care mi-a alimentat această pasiune pentru fotbal care mă ajută să scriu și astăzi, sâmbăta, când oamenii normali petrec weekendul sau pregătesc Crăciunul.
Unul dintre aceste detalii mă face să mă gândesc serios la cine are un atu în plus în marea finală. La capătul unui turneu de aproape o lună, în care fiecare combatantă a strâns câte 6 meciuri, cu efortul, emoțiile, concentrarea, suspansul și stresul aferente, confruntarea decisivă nu mai este doar meciul lui Messi cu Mbappe, nu mai este doar contrastul stilurilor de joc ordonate de selecționeri și nici lupta tactică a celor 16, poate chiar 17, galdiatori care se vor înfrunta din cele două tabere.
O dată cu înaintarea într-un turneu de o asemenea anvergură, staffurile de suport, medical și science, din fiecare delegație capătă o importanță care seamănă cu o curbă cu creștere exponențială. Fiecare minut, fiecare oră scursă trebuie gestionate cu profesionalism pentru ca fiecare moleculă a organismului celor pe care-i vom vedea duminică seară să fie armată la maximum.
Din acest punct de vedere, Franța pare să fie într-un real dezavantaj. Se știe că una dintre cele mai eficace metode de refacere este odihna și, în special, somnul (asta exceptând soluțiile în care-și bagă chimia coada și care ar trebui să se termine pe la TAS). Ei, bine, la acest capitol, odihna, ”Pumele” au un avantaj aparent minor: O ZI ÎN PLUS DE PAUZĂ. Oamenii lui Scaloni au jucat marți cu Croația, în vreme ce ”Les Bleus” au traversat semifinala cu Maroc abia miercuri.
Pentru cei care amână cumpărarea bradului sau preparea cârnaților de marți pe miercuri disconfortul poate consta doar în bosumflarea partenerului de viață. Pentru un fotbalist care are deja în picioare vreo două maratoane alergate la un turneu final, acele 24 de ore în plus pot însemna enorm. Și nu vorbesc doar despre componenta fizică. O zi în plus înseamnă recuperare în plus, analiza video în plus, antrenament tactic în plus. Detalii, detalii, detalii…
Franța știe ce zic. La Mondialul din 2006, echipa lui Zidane a ajuns în finala pe care a pierdut-o după prelungiri și penaltyuri în fața Italiei lui Materazzi. Nu întâmplător i-am identificat pe cei doi, pentru că ieșirea violentă a francezului poate fi pusă și pe vălul pe care oboseala îl pune peste creier. Coincidență sau nu, Franța a jucat semifinala cu Portugalia (1-0) o zi mai târziu decât jucase Italia cu Germania (0-2).
La Europeanul din 2016, ”Cocoșii” au piedut finala disputată chiar în fața propriilor suporteri contra Portugaliei, tot după extra-time, primind golul decisiv de la Eder în minutul 109. Din nou, Franța a jucat semifinala cu Germania (2-0) cu o zi mai tîrziu decât evoluaseră lusitanii contra galezilor (2-0)
La Mondialul din 2018 însă, în contrapartidă, Franța a triumfat după o finală cu Croația (4-2). Ei, bine, de acea dată, oamenii lui Deschamps au disputat semifinala cu Belgia (1-0) cu o zi mai devreme decât o făcuseră oponenții, învingători în fața Angliei (2-1). Tot ca acum, unii marți, ceilalți miercuri.
Istoria recentă, îmbrăcată în această succintă statistică, ne poate indica viitoarea campioană mondială. Iar dacă ar ține cont numai de ea, Franța ar trebui să se alinieze duminică seară pe Lusail Stadium doar pentru a oferi Cupa Jules Rimet argentinienilor. Doar că, de foarte multe ori, statistica, cum bine zicea cineva mult mai deștept decât mine, este precum o pereche de bikini: ai senzația că-ți arată totul, însă de foarte multe ori își ascunde tocmai esențialul. Așa că hai să ne bucurăm de finală!