Indiferent cum ar prepara penaltyurile, Anglia dă în indigestie aproape de fiecare dată când le consumă. Unii l-au numit blestem, alții au vorbit despre probleme emoționale sau despre lipsa antrenamentului specific pentru acest moment al jocului. Probabil că acela care va descoperi cauza va candida cu șanse reale la premiul Nobel în fotbalistică.
Fie că vorbim despre loviturile de depratajare din finalul fazelor eliminatorii, fie că ne amintim despre momente cruciale din timpul partidelor în care ratarea unui penalty a însemnat finalul unei aventuri la vreun turneu final, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu cu Beckham La Europeanul 2004 din Portugalia, Anglia a cântat varianta tristă a lui ”It s coming home!”. Echipa, nu trofeul!
CM 1990 – Pearce și Waddle au ratat în semifinala contra Germaniei.
CM 1998 – Ince și Batty au ratat în “optimi” cu Argentina
CM 2006 – Lampard, Gerrard și Carragher au ratat în “sferturi” cu Portugalia.
Se părea că, în 2018, regula avea să fie abrogată. Pe 4 iulie, la Moscova, selecționata ”3 Lions” trecea de Columbia în optimile de finală, după 120 de minute și executarea loviturilor de departajare. Când Eric Dier scutura plasa la ultima execuție, partea superstițioasă a Albionului a crezut că, gata, blestemul a luat sfârșit. Iar cea înclinată spre studiu și rezolvări științifice decreta că pregătirea prin repetiție decisă de Gareth Southgate își arătase roadele.
Adevărul e că, sesizând constanța cu care englezii pierdeau competiție după competiție la acest moment al jocului, departamentul tehnic al FA a venit cu un set de reguli menite să îndrepte situația. Spre exemplu, una dintre ele era aceea ca la fiecare meci amical al selecționatelor de juniori, de la U15 la U19, să ceară partenerului de întrecere să se execute o sesiune de lovituri de departajare la finalul meciurilor, indiferent de rezultatul după 90 de minute. Așa s-a întâmplat și la Buftea, în urmă cu ceva ani, când România, generația 2001, a acceptat și, evident, a câștigat la penaltyuri. De la ei a ratat unul mic și fâșneț, pe nume Bukayako Saka!
Doar că, peste numai 3 ani de la așa-zisul moment al spargerii gheții, Anglia avea să sufere un alt eșec major la punctul cu var. Ajunși în ultimul act al Europeanului din 2020, care s-a jucat în 2021, chiar pe Wembley, britanicii au fost răpuși din nou, de acea dată de Italia, după ce Rushford, Sancho și Saka rataseră lovituri de departajare. Adepții ocultelor și-au reluat discursul mistic, din care nu lipsea pasajul acela cu blestemul golului fantomă validat de tușierul rus Bahramov, care avea să ofere inventatorilor fotbalului singurul trofeu din palmares, titlul mondial din 1966.
De asemenea, ei au desființat teoria cum că penaltyurile se antrenează. Southgate însă avusese altă părere. El însuși victimă a unor astfel de momente (căci, sigur vă amintiți, ratase pe Wembley, în fața Germaniei, unicul penalty din serie, în semifinala CE 1996) actualul selecțiioner și-a făcut un scop în sine din a pregăti aceste momente. Fiecare ședință de antrenament a Angliei se termină cu concurs de penaltyuri. Așa, și?
Zdenek Zeman povestea acum câțiva ani că el nu antrena penaltyuri pentru că nu putea să redea în cantonament în niciun fel presiunea și miza momentului real al acestor execuții. ”Cum să chem de fiecare dată 80.000 de oameni la antrenament și cum să pot achita prime de milioane celor care câștigă?”, se întreba el, încercând să explice, cu umor, ceea ce se întâmplă la nivel mental cu adevărat în astfel de momente. Una e în liniștea cantonamentului, iar alta în vacarmul unui stadion. Una e să faci niște flotări dacă pierzi și alta e să te țină minte o țară întreagă.
Pe Harry Kane îl va ține minte toată lumea că, în ”sfertul” de aseară cu Franța, în minutul 82, la scorul de 1-2, putea egala și putea ține Anglia în viață. Răutăcioșii ar zice ”la ce bun?”, de vreme ce, dacă meciul mergea spre prelungiri și penaltyuri, soarta Angliei ar fi fost aceeași. Dincolo de glume, întrebarea care bântuie mințile analiștilor era dacă tocmai căpitanul ar fi trebuit să execute. Dacă tocmai el, în situația în care în poarta Franței era Hugo Loris, colegul cu care împarte vestiarul lui Tottenham de un deceniu.
După război, mulți viteji se arată. Inclusiv eu. După primul penalty transformat, probabil că retorica era inversă. Sigur, dom/le, a dat gol pentru că-l cunoștea atît de bine pe cel din poartă. Sau, bazându-ne pe cifre, am fi spus că un executant care are un procent de 80% penalty-uri transformate în carieră n-are cum să nu bată. Singura întrebare care mai poate sta în picioare e însă dacă era indicat ca Harry să-l bată și pe al doilea. Iar aici am găsit un detaliu interesant.
În urmă cu două luni, în grupele Champions League, Tottenham a jucat cu Eintracht Frankfurt la Londra. În prima repriză, la scorul de 1-1, Spurs a primit penalty. Kane a șutat tare, în dreapta portarului, aproape identic ca aseară. În finalul meciului, la scorul de 3-2, gazdele au mai primit un penalty, iar căpitanul a pus din nou balonul la punctul cu var. Același elan, aceași execuție ca aseară. Tare și peste poartă. I-DEN-TIC!!!
Coincidență sau nu, decizia modului în care a executat Kane al doilea penalty într-un meci ar fi trebuit să dea de gândit staffului englez. Și să schimbe executantul. Măcar, în acea situație, nu se mai găsea un viteaz ca mine care să caute și să descopere un astfel de amănunt, continuând să creadă că fotbalul ăsta e și știință, nu doar ocultism. Par blestemat, nu?