Cum s-a născut Calea Victoriei, după Războiul de Independență: „Cu mândrie s-au întors ostașii la căminurile lor!”

Se împlinesc 145 de ani de la intrarea triumfală a Armatei Române în Capitală, după campania care a consfințit victoriile de la Grivița, Smîrdan, Vidin și Plevna. Lucrarea „Cronica participării armatei române la războiul de independență”, publicată în 1977, la Editura Militară, este oglinda evenimentelor premergătoare, începând cu 7 iulie, data publicării Tratatului de Pace de la Berlin și continuând cu ziua de 22 iulie, când Domnitorul și viitorul Rege Carol I a aprobat desconcentrarea unei părți a trupelor. Pregătirile pentru serbarea care urma să se desfășoare la 8/20 octombrie (tot într-o zi de duminică!) reprezintă un moment aparte, care îi va prilejui generalului Radu Rosetti susținerea unui discurs istoric.

Generalul Radu Rosetti: „Cu adevărată mândrie s-au întors unitățile în garnizoane și la intrarea triumfală oștirea a fost primită cu dragostea firească!”

Volumul la care facem referire este semnat de istorici militari cu grade înalte, precum Constantin Olteanu, Vasile Mocanu, Florian Tucă, Gheorghe Stoian și… cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ilie Ceaușescu, la vremea aceea „doar” colonel. Sursele provin, în mare majoritate, din arhivele Ministerului Apărării Naționale, dar sunt citate și lucrări precum „Memoriile Regelui Carol I al României”, acte și documente din corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu sau „Bucureștii de altă dată”, de Constantin Bacalbașa.

Dacă ne referim strict la serbarea organizată cu ocazia intrării trupelor române în București, autoritățile au hotărât ca festivitatea să se deruleze pe traseul de la Podul Mogoșoaiei, până la Centrul Vechi, de astăzi. Artera a fost construită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, în anii 1600, și, în timp, a devenit cea mai importantă rută din Capitală.

Calea Victoriei se numea în trecut „Podul Mogoșoaiei” și a fost botezată astfel deoarece făcea legătura cu Palatul Domnesc, iar denumirea de „pod” se datora faptului că, la origine, strada era pavată cu butuci de lemn. Însă, de la 8 octombrie 1878, odată cu momentul defilării trupelor române, noul nume conferit la vremea aceea s-a menținut până în zilele noastre.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Referindu-se la întoarcerea regimentelor române acasă, generalul Radu Rosetti a consemnat: „Cu adevărată mândrie s-au întors unitățile în garnizoane și apoi ostașii la căminurile lor. Și la intrarea triumfală în București și acasă, oștirea a fost primită cu dragostea ce era firească și cu recunoștința cuvenită acelora care reînviaseră trecutul glorios”.

„Cu drept cuvânt, putea fi mândră oastea de faptele sale, căci dăduse tot ce putea da. Renăscută abia de mai puțin de o jumătate de veac și alcătuită ca o simplă jandarmerie, care urma a sluji de pavăză politicii de acaparare a unui vecin puternic, a știut, grație patriotismului de parte văzător a ofițerilor și a celor chemați să conducă destinele țării, și în pisma tuturor greutăților ce i-au stat în cale, ca să învețe și țara și vecinii cu ideea unei forțe militare românești, și să-și schimbe menirea din aceeia de jandarmerie în aceea recunoscută de Europa”, a continuat discursul înaltului ofițer, citat în limbajul vremii sale de către autorii lucrării la care facem referire.

Insula Șerpilor, restituită oficial României prin Tratatul de Pace de la Berlin

Până la momentul respectivului discurs, situația țării noastre a fost mult timp pe muchie de cuțit, în ciuda succeselor repurtate în timpul Războiului Ruso – Româno – Turc. Trebuie amintit faptul că, inițial, marile puteri, în frunte cu Rusia, care ne fusese aliată pe front, au privit cu reticență cererile noastre justificate de statutul de țară învingătoare. A fost nevoie ca reprezentanții României la Congresul de Pace de la Berlin, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, să-i trimită președintelui adunării, cancelarul german Otto von Bismarck (cel care, de altfel, a avut un rol important în momentul înscăunării lui Carol I), un memoriu în care se exprima speranța că „nu se va lua nicio hotărâre asupra României înainte ca ea să fie ascultată”.

Memoriul înaintat de reprezentanții României la Berlin a cuprins următoarele cinci puncte: „1 – Nicio părticică din teritoriu să nu se deslipească de la statul român. 2 – România să nu servească armatelor ruse ca drum de trecere. 3 – Principatul României, în puterea drepturilor sale seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării și gurile Dunării, împreună cu Insula Șerpilor. 4 – România să primească o despăgubire proporțională cu forțele ce a dus în luptă și în forma cea mai corespunzătoare. 5 – Independența României va fi solemn recunoscută și teritoriul ei declarat neutral”.

Digisport.ro

FOTO Mihai Stoica, umplut de sânge la Arena Națională, după ce FCSB a câștigat titlul!

Mai târziu, la 17 iunie 1878, Domnitorul Carol I a primit o scrisoare de la tatăl său, în care acesta și-a exprimat o serie de opinii în legătură cu situația României. Printre altele, Karl Anton de Hohenzollern nota: „Soarele va răsări din nou strălucitor asupra României, dar deocamdată el stă ascuns”. Peste trei zile, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au fost invitați să-și exprime verbal punctul de vedere în legătură cu cererile formulate în memoriul înaintat congresului, însă nu au fost admiși la dezbaterile ulterioare…

Și totuși, la 1 iulie 1878, prin tratatul încheiat la Berlin a fost recunoscută independența României și restabilirea autorității statului român asupra Dobrogei, precum și a Insulei Șerpilor și a Deltei Dunării. Concomitent, Cahul, Ismail și Bolgrad, cele trei județe care fuseseră restituite Moldovei, în 1856, au intrat din nou în componența Rusiei.

Guvernul imperial rus, obligat să-și retragă trupele

După șase zile, ziarele din Capitală au publicat textul Tratatului de Pace semnat de reprezentanții marilor puteri. În privința țării noastre, documentul prevede, la Articolul 22, că „trupele de ocupație își vor păstra comunicațiunile lor cu Rusia nu numai prin România, conform învoielilor ce se vor încheia între aceste două state (…). Guvernul imperial rus se obligă de a termina trecerea trupelor sale prin România și evacuarea completă a acestui principat, într-un termen ulterior de trei luni”.

La Articolul 43 se menționează: „Înaltele părți contractante recunosc independența României, legând-o de condițiile expuse în restul Articolelor”. Dincolo de chestiunea legată de Insula Șerpilor (n.r un punct strategic extrem de important și în zilele noastre) și de Delta Dunării, la care am făcut referire anterior, Principatul României a mai primit „ținutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră, iar la miează zi de Mangalia”.

De asemenea, s-a stipulat că „sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiastenge și Medgidia sunt întrupate cu România”.

Lucrurile erau practic încheiate, iar, la 22 iulie, Domnitorul Carol a aprobat propunerea făcută de Consiliul de Miniștri cu privire la desconcentrarea unei părți a trupelor și a ofițerilor. Treptat, toate unitățile militare s-au retras în garnizoanele de reședință, urmând ca ulterior ostașii să fie lăsați „la vatră”.

„Pretutindeni, trupele au fost primite cu urale și flori și sărbătorite cu ospețe”

Conform mărturiilor adunate în „Cronica participării armatei române la războiul de independență”, după ce, la 27 iulie, în baza unui raport semnat de generalul de divizie Alexandru Cernat, a fost decretată trecerea armatei pe picior de pace, cu începere din data de 5 august 1878, ordinele de desconcentrare au fost trimise, iar colonelul Ion Manolescu a oferit prin scrierile sale imaginea bucuriei generale:

„Pretutindeni, trupele au fost primite cu însuflețire de toate autoritățile și de tot poporul, cu urale entuziaste, cu buchete și cununi de flori și sărbătorite cu ospețe, atât ale municipalităților, cât și prin contribuții particulare”.

„Nu numai mândria națională era înflăcărată de a vedea pe bravii din sânul lor, care ridicaseră numele de român și reînviaseră gloria străbună, dar bucuria la culme a părinților, soților, fraților, surorilor, copiilor de a-și revedea pe scumpii lor revenind încununați cu laurii vitejiei și ai victoriei dădea un spectacol măreț, duios, sfânt al acestor serbări sublime, amestecate cu lacrimi de bucurie și de cel mai nedescriptibil simțământ național. O asemenea serbare se hotărî și pentru intrarea trupelor în București”, a continuat ofițerul citat.

Așa s-a și întâmplat. Potrivit programului, sărbătoarea a început în zori, cu 21 de salve de tun, cărora le-a urmat depunerea trofeelor de război, capturate de la turci la Băneasa, împrejurul unui altar ridicat special de Ministerul de Război. Apoi, Domnitorul, prințesa Elisabeta, miniștrii, membrii Corpului Diplomatic și trupele care urmau să defileze au asistat la o slujbă ținută de Mitropolitul Primat.

Statuia Zeiței Victoria a vegheat defilarea pe sub Arcul de Triumf

Conform celor relatate de reporterii ziarului „România liberă” în ziua de 9 octombrie 1978, pentru festivitatea organizată pe Calea Victoriei a fost construit, „în capul șoselei Kisseleff, un Arc de Triumf realizat din lemn și acoperit cu stucatură (n.r ornament arhitectonic în relief). Acest monument improvizat era măreț și va aminti și de aici înainte țării și armatei gloria pentru care a fost ridicat. Arcul are o arcadă de trecere pe sub el pentru 12 oameni”.

În mijlocul părții superioare a Arcului a fost amplasată o statuie înaltă de patru metri care o reprezenta pe Zeița Victoria, iar pe ambele părți ale sale au fost așezate trofee, precum arme, steaguri, fesuri și uniforme turcești. Sub statuie a fost gravat mesajul „Apărătorilor Independenței  – Orașul București”, iar pe de o parte și de cealaltă, sub brâul format de fruntea Arcului, au fost inscripționate următoarele nume: Grivița, Plevna, Opanez, Rahova, Arcer- Palanka, Lom-Palanka, Vidin, Smârdan. Pe ambele părți ale drumului au fost ridicate tribune pentru invitați, în timp ce zeci de mii de români au aplaudat în picioare defilarea care a urmat…

La final este momentul de a-i oferi, din nou, cuvântul generalului Radu Rosetti: „Ce mare pas, într-un timp atât de scurt! Un adânc omagiu de recunoștință se datorește acelora care, cu toate greutățile de tot soiul, externe și interne, lipsă de mijloace, etc, au săvârșit acest progres!”.