Carol I, 109 ani de la moartea sa. Regele în timpul căruia s-a născut numele România. „Tot pentru Țară, nimic pentru mine”

27 septembrie 1914 (10 octombrie, după vechiul calendar) este o zi istorică. În zilele noastre, cartea „Memoriile Regelui Carol I al României”, apărută în anul 1992, la Editura Scripta, rămâne unul dintre cele mai importante documente care au văzut lumina tiparului, după Revoluție. Mulți ani, momentul în care numele țării a devenit „România” a rămas un subiect tabu sau, și mai grav, un prilej de falsă propagandă. La fel cum aflam din vechile manuale că ne-am născut din Traian și din Decebal, cu același umor observăm cum în anumite filme turnate în perioada comunistă era folosit termenul „frați români” încă din Evul Mediu. Adevărul istoric este diferit, iar volumul la care facem referire, îngrijit de Stelian Neagoe, reprezintă o mărturie. Primele tratative legate de folosirea oficială a numelui „România”, în locul titulaturii „Principatele române”  au avut loc mult mai târziu, pe vremea viitorului rege Carol I…

Mărturii din Memoriile Regelui Carol I: „Prințul nu este un decor de masă pentru consulii generali!”

Totul a început în preziua Anului Nou 1865 – 1866. La festivitatea de primire prilejuită de felicitările pentru Revelion, consulul francez d’Avril a întrebuințat expresia „România”, în loc de „Principatele Unite”. Imediat, Carol, a cărui origine germană este cunoscută și care la vremea aceea era doar principe și nu rege, a ordonat serviciilor secrete și diplomaților acreditați ca, la Berlin, să se sondeze dacă guvernul prusac n-ar fi dispus să urmeze același exemplu.

Cu toate acestea, potrivit cărții la care facem referire, „domnul von Thiele (n.r unul dintre înalții oficiali prusaci) a fost de părere că guvernul său ar trebui să se păzească de a arăta față de Prințul Carol o prevenire pe care celelalte puteri ar putea-o bănui ca pornită din considerente de înrudire”. Cu toate acestea, tratativele pe care Principele le ducea cu privire la îmbunătățirea relațiilor cu nemții și mai ales pentru folosirea sintagmei „România” erau în toi.

La 6 (18) februarie 1866, Prințul a primit felicitările pentru logodna surorii sale. În țară, situația economică era dezastruoasă, astfel că, dincolo de aceste sindrofii la care trebuia să participe obligatoriu, Carol a întemeiat un comitet central cu filiale în județe, pentru a lua măsuri împotriva foametei. La o zi distanță, consulul general prusac St.Pierre a oferit un prânz în onoarea Prințului Frederic, la care Prințul Carol a promis că va participa.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

„Nu se poate bănui că prin onoarea pe care o acordă consulului general atrage acestuia de la Berlin observația că „Prințul nu este un decor de masă pentru consulii generali!”. Când Prințul află aceasta, ia toată răspunderea asupra sa și declară că din inițiativa sa proprie a dorit să participe”, se arată în lucrarea citată.

Până la urmă, Carol a reușit, prin talent diplomaticesc, să-și facă respectată dorința ca numele „România” să fie folosit oficial, iar primele semne bune au venit din partea germanilor și a francezilor. În acest fel, Constituția din 1866 menționează, pentru prima oară oficial, numele „România”, deși în străinătate a mai fost utilizat, câțiva ani, cel de „Valahia”.

De asemenea, până la momentul istoric din anul 1866, de-a lungul vremii s-a scris că numele de „România” a fost inventat sau folosit pentru întâia oară de istoricul grec Dimitrie Philippide, în jurul anului 1816, în perioada în care acesta publica la Leipzig cărțile „Istoria României” și „Geografia României”, în care se referea la spațiul vechii Dacii romane.

Prințesa Darinka a Muntenegrului: „Un domnitor luminat, inteligent, însuflețit de cele mai bune intenții”

Să revenim, însă, la Memoriile Regelui Carol I și la referințele istorice privitoare la monarhul român, încoronat inițial ca Principe, la 10 mai 1866, și ulterior, ca Rege, la 10 mai 1881. La un moment dat, consulul general francez i-a înmânat Prințului o scrisoare din partea prințesei Darinka din Muntenegru, văduva prințului Danilo I, asasinat în anul 1860, în care aceasta își manifesta bucuria pe care i-o pricinuiseră succesele repurtate de poporul ei asupra turcilor:

Digisport.ro

Cea mai în formă jucătoare din lume, un car de nervi în meciul cu Jaqueline Cristian: ”Vino aici! Mai mult respect” VIDEO

„Muntenegrul nu s-a mai găsit într-o situație atât de favorabilă. După cel din urmă război, din 1862, turcii au părăsit la 24 decembrie tabăra de la Novo Selo, iar la 25 au părăsit cetățuia din Visoșiț. După aceasta se va face la primăvară o rectificare de fruntarii, prin care Muntenegrul va dobândi drum liber la mare. Sultanul a dăruit prințului Nicolae un vapor și, deși e prea mare pentru Scutari și întreținerea lui ar fi prea costisitoare, totuși în acest dar ar fi să se vadă o dovadă de grație din partea sultanului”.

Cu ghilimelele de rigoare, „tratatul de geopolitică” al prințesei Darinka a continuat, cu laude la adresa monarhului român. „Pentru greci, prințesa exprimă o vie compătimire și se teme că mișcarea (n.r de eliberare de sub otomani) nu se va isprăvi cu bine, dacă regele nu va fi mai bine sfătuit. Românii, dimpotrivă, merg spre un viitor frumos sub prințul Carol, dacă tot ce se spune despre dânsul e adevărat: Un domnitor luminat, inteligent, însuflețit de cele mai bune intenții – destul de energic ca să le realizeze – pentru care sărmanii români au suferit atât de mult până acum. Toate acestea însuflețesc cele mai frumoase speranțe”.

Napoleon: „Dacă îi convine să uite că eu am făcut să fie recunoscut, îl voi părăsi”

Pentru păstrarea adevărului istoric, trebuie spus că nu toată lumea a avut cuvinte de laudă referitoare la viitorul Rege Carol I. Având în vedere ascendența sa prusacă, era firesc ca francezii să nu-l iubească atât de mult, în ciuda ajutorului perpetuu oferit Țărilor Române și ulterior României. Stelian Neagoe, cel care s-a ocupat de editarea volumului referitor la memoria monarhului oferă un exemplu, în acest sens:

„Napoleon însuși ar fi spus odată despre prințul Carol: „Dacă îi convine să uite că eu am făcut să fie recunoscut, să se arunce în brațele Prusiei. Ce importanță va avea? Îl voi părăsi și asta e tot”. Acesta era tonul scrisorilor de la Paris, datorat numai bănuielii că prințul ar putea să obțină din patria sa vreun ajutor pentru opera sa de reorganizare”.

În aceeași scrisoare, Napoleon adăuga: „Germanul nu e niciodată simpatic popoarelor străine, îi lipsește farmecul, grația. Germanul de nord e prea înțepat, cel de sud prea greoi pentru ca să deștepte vreodată simpatia. Aceste constatări sunt atât de adevărate ca și faptul că pământul se învârtește. Admințând chiar că în politică cineva ar putea să fie ingrat, ceea ce însă se plătește totdeauna, dovadă Austria care și-a plătit amar ingratitudinea, pentru Carol este o imprudență a se înstrăina de Franța”.

Testamentul unui monarh luminat: „Nimic pentru mine, tot pentru țară”

La final, este absolut obligatoriu să amintim testamentul Regelui Carol I, scris în ziua de 14/26 februarie 1899, la București, și publicat în Monitorul Oficial, după moartea monarhului. Carol era încă în putere, iar vorbele sale servesc ca model multor șefi de stat sau de guverne din epoca noastră:

„Succesorul meu la tron primește o moștenire de care el va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza „Tot pentru Țară, Nimic pentru mine”. Mulțumesc din suflet celor care au lucrat cu mine și care m-au servit cu credință, iert acelora care au scris și au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intențiuni”.

„Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziții. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Viața mea era așa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Țară, că doresc să-i las, și după moartea mea, dovezi vădite de simpatie și de viul interes pe care l-am avut pentru dânsa”, a mai notat primul Rege al României.

„Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe o poziție vrednică între statele europene. M-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca țintă numai interesele statului”, a conchis Majestatea Sa, Regele Carol I al României.

Carol I, cel despre care viitoarea Regină Maria scria că este un om dedicat exclusiv muncii, a lăsat în urmă o țară independentă și suverană. Povestea monarhiei românești a continuat cu Regele Ferdinand, iar istoria dinastiei de Hohenzollern – Sigmaringen este nemuritoare, indiferent de preferințele politice, deoarece este similară cu identitatea națională.