Cel mai bine păzit secret al Rusiei. Oraşele-fantomă care nu apar pe nicio hartă, cu locuitori fără identitate şi cu străzi fără nume

În perioada sa de superputere globală, Uniunea Sovietică a dezvoltat până la perfecțiune procedura de păstrare a secretelor de stat, atât față de comunitatea internațională, cât și față de propria populaţie. Unele dintre acele secrete erau cu adevărat mari, de dimensiunea unor întregi oraşe.

Viaţa în oraşul secret

Cu ajutorul unei mass-media strict controlate, a amenințărilor cu închisoarea și, bineînțeles, a KGB-ului, URSS a făcut tot ce a putut pentru a se asigura că oamenii nu știau mai mult decât credea Kremlinul că este necesar să ştie. Despre unii locuitori nici măcar nu se știa că există, pentru că aceştia trăiau în orașe “inexistente” la adrese “inexistente”.

Unul dintre cele mai fascinante moduri prin care elita comunistă a oprit fluxul de informații a fost construirea de orașe secrete, fiecare cu propriul său scop special, inclusiv în cercetarea nucleară și producția de arme biologice. Aceste orașe secrete au fost complet ascunse de lume timp de decenii – nu apăreau pe hărți, nu se vorbea despre ele și vizitatorii nu puteau intra niciodată în ele fără permisiunea expresă a guvernului.

Denumirea oficială pentru aceste tipuri de așezări este ZATO, o abreviere care înseamnă în rusă “unități administrativ-teritoriale închise”. Pentru a face puţin mai suportabilă viața în astfel de aşezări, aceste orașe erau singurele locuri din Uniunea Sovietică care aveau acces la mărfuri interzise, ​​inclusiv alimente importate și chiar haine din străinătate. Pe vremea când blugii erau o marfă de lux în URSS, prezenţa acestora aici era totuși o compensaţie semnificativă pentru aceşti rezidenţi.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Când URSS s-a prăbușit și republicile sale constitutive au devenit independente, multe dintre aceste ZATO au fost descoperite sau declasificate. Cu toate acestea, unele dintre ele, în special cele din Rusia însăși, își mai au scopul inițial și astăzi, deși acum sunt cunoscute doar ca “orașe închise”, deoarece existența lor nu mai este un secret, chiar dacă se presupune că mai există unele care nu au fost încă descoperite.

Iată doar câteva dintre cele mai interesante orașe secrete sovietice, între care, de exemplu, un oraș minier sumbru, arctic, cu ploi acide, precum și altul care ar putea fi considerat ca unul dintre cele mai radioactive de pe Pământ.

În scena finală din filmul “Tenet”, o bătălie mare și spectaculoasă are loc într-un oraș închis siberian abandonat, numit Stalsk-12. Deși nu este un loc real, numele pe care l-au dat scenariștii are propria sa logică, derivată din realitate – majoritatea orașelor secrete au primit un număr la sfârșitul presupusului lor nume, care de multe ori era doar numele altui oraş, aflat în apropiere, tocmai pentru a le masca existența.

Astfel, orașul actual Ozersk a fost anterior Celiabinsk-65, iar mai înainte fusese Celiabinsk-40. Numerele sunt caracteristice tuturor orașelor închise din Rusia și reprezintă un fel de “cod poștal”, împreună cu numele celui mai apropiat oraș “adevărat”. Locuitorii nu aveau adrese reale în documentele personale, ci adrese și străzi fictive din primul mare oraș învecinat, în cazul de faţă Celiabinsk. Astfel, dacă unul dintre rezidenţi ar fi reușit să evadeze în Occident, i-ar fi aproape imposibil să-și demonstreze identitatea.

Digisport.ro

Cum a reacționat Ilie Dumitrescu după ce a aflat cine l-a umplut de sânge pe Mihai Stoica

Canalul american de YouTube, Megaprojects, prezintă câteva dintre aceste orașe, care erau într-adevăr megaproiecte unice, împreună cu fabricile de producție și minele care au fost construite aici.

40.000 de deţinuţi pe şantier

Cheliabinsk-40 a fost fondat în 1947 la începutul Războiului Rece și a fost construit de 40.000 de prizonieri din gulag. Și, totuşi, nu orice fel de prizonieri. Din cauza celei mai stricte confidențialităţi, nu puteau fi prizonieri de război germani, ucraineni sau prizonieri cu probleme grave de comportament. Dar, întrucât cererea de forță de muncă era foarte mare și termenele limită erau scurte, aceste reguli nu au fost întotdeauna respectate. După finalizarea lucrărilor, în oraș s-au stabilit familii de muncitori de la fabrica Mayak din apropiere, care a devenit una dintre primele din lume care a produs plutoniu pentru bombe atomice.

În primii zece ani, Ozersk și-a investit resursele în maximizarea producției și nu s-a oprit nici măcar atunci când a rămas fără depozite subterane pentru depunerea deșeurilor. În loc să oprească producția până la construcţia de noi depozite, cea mai mare parte a deşeurilor era aruncată în râul Techa din apropierea Uralilor, contaminând astfel și 40 de așezări în aval.

Această practică a fost oprită abia când toată lumea și-a dat seama cât de radioactiv este râul și cât de periculos este pentru zecile de mii de oameni care trăiesc în aval. Dar, în loc să se recurgă la o metodă adecvată de depozitare, şefii fabricii au decis aruncarea deșeurilor în lacuri mici, din apropiere.

De departe, cel mai toxic dintre acestea este Lacul Karachai, care a servit drept locul perfect pentru a arunca orice deșeuri considerate “prea fierbinți” pentru depozitarea subterană. Până în 1990, s-a măsurat că Lacul Karachai era atât de puternic radioactiv încât să stai o oră pe malurile sale era suficient pentru a primi o doză letală de radiații. De atunci a fost umplut cu mii de blocuri de beton, dar riscul contaminării apelor subterane va stârni mereu teamă în zonă.

Dar nimic nu se compară probabil cu ceea ce s-a întâmplat în 1957. Asta pentru că fabrica de plutoniu Mayak fusese construită în grabă, mulți oameni de știință nu erau atât de experimentați în domeniu, iar multe măsuri de siguranță au fost ignorate în favoarea producției maxime. La sfârșitul lui septembrie 1957, când sistemul de răcire stricat a fost lăsat nereparat pentru mai mult timp, acumularea ulterioară de căldură a făcut ca unul dintre rezervoare să explodeze.

Depozitul care a explodat a fost un “butoi” subteran din oțel inoxidabil, care conținea 80 de tone de deșeuri lichide extrem de radioactive. În ciuda faptului că era îngropată la opt metri sub pământ, explozia, echivalentă cu detonarea a 70 de tone de TNT, a distrus clădirea de deasupra depozitului, a ejectat în aer 90% din deșeurile lichide și a creat o coloană uriașă de fum gros, care s-a ridicat la peste un kilometru înălţime. Această coloană de fum radioactiv ar fi strălucit în roșu și portocaliu, iar praful a început să cadă peste toți muncitorii aflaţi afară.

Nimeni nu a fost ucis în explozia imediată și toată lumea s-a îndreptat spre casă după muncă, luând autobuze înapoi la Chelyabinsk-40, dar îmbrăcămintea și mașinile acoperite cu material radioactiv au răspândit particule mortale în tot orașul. După ce oamenii de știință au observat o creștere a nivelului radiațiilor, orașul a fost complet închis și totul a fost curățat.

Din fericire, uzina Mayak a fost construită în mod deliberat în avalul orașului, astfel încât cea mai mare parte a fumului radioactiv nu și-a croit drum spre majoritatea populației. În schimb, radiaţiile au fost duse la sute de km de oraș, în cealaltă direcție, răspândindu-se pe o zonă mare a Munților Urali, expunând aproximativ 270.000 de oameni la precipitații radioactive. Mii de ferme, rezervoare și câmpuri au fost atât de poluate încât au trebuit să fie distruse sau abandonate, iar de atunci s-a dovedit că în zonă a crescut vertiginos numărul celor afectați de infertilitate, cancer și malformații congenitale.

Țările occidentale au observat această eliberare bruscă de radiații, iar rapoartele despre incidentul misterios au făcut înconjurul lumii, dar toată lumea a presupus că a fost un accident de testare a armelor nucleare. Și, din cauza naturii orașului închis, nici în Uniunea Sovietică nimeni nu avea idee despre ce s-a întâmplat. În cele din urmă, 18 ani mai târziu, adevărul a ieșit la lumină în scrierile savantului disident sovietic Jores Medvedev, care a descris incidentul și consecințele sale îngrozitoare, cum ar fi căderea pielii victimelor, de pe faţă și mâini..

După ce povestea lui a fost verificată, s-a dovedit că, de fapt, a exagerat multe detalii îngrozitoare ale expunerii la radiații, dar miezul relatării sale despre dezastru și ceea ce l-a provocat a fost confirmat ca fiind adevărate.

Acest eveniment a fost numit mai târziu dezastrul Kishtim, numit după un alt oraș din apropiere și până în prezent rămâne printre cele mai mortale trei dezastre nucleare din istorie, după Cernobîl și Fukushima.

Este posibil ca uzina Mayak să fie responsabilă pentru o altă eliberare accidentală de radiații, de data aceasta a izotopului ruteniu-106, în 2017, când au fost detectate cantități mici deasupra Europei. Oficial, sursa lor este necunoscută, dar atât echipele de cercetare germane, cât și franceze au raportat că trebuie să provină din sudul munților Urali, exact acolo unde se află fabrica Mayak. Rusia neagă acest lucru, dar cercetătorilor nu li s-a permis accesul în orașul închis, nici măcar celor care sunt ruși.

Interesant este că, în ciuda acestor experiențe cumplite cu materiale nucleare, sau “datorită” lor, Celiabinsk-40 a avut unul dintre cele mai înalte standarde de viață din Uniunea Sovietică până în anii 1960, cu săptămâna de lucru de cinci zile, zile libere plătite și chiar o stațiune pentru muncitorii fruntaşi. La momentul în care orașul a fost botezat Celiabinsk-65, speranța de viață era mai mare decât în ​​restul țării și, în medie, locuitorii dețineau de câteva ori mai multe aparate electrocasnice și mașini decât cetățeanul mediu din afara orașului. Așadar, când s-a votat în 1989 dacă orașul va rămâne sau nu zonă închisă, marea majoritate a fost pentru rămânerea în acea “închisoare”.

Astăzi, acest oraș este cunoscut sub numele de Ozersk. Orașul închis nu își mai servește scopul inițial de a produce plutoniu, dar acum este specializat în reciclarea armelor nucleare scoase din funcțiune și a combustibilului uzat. Sunt aproximativ 80.000 de cetățeni, deși numărul lor a fost în scădere în ultimii ani. Și în ciuda blocurilor de beton menționate, lacul poluat Karachai este încă unul dintre cele mai radioactive locuri de pe Pământ.

Oraşul gheţii eterne

Pentru a ajunge la următorul oraș închis, trebuie să mergeți departe în nordul Rusiei. Atât de departe spre nord încât se pătrunde adânc în cercul polar și aici, în zona continuu de permafrost, se află Norilsk.

În acest oraș, iarna durează în medie de la începutul lunii octombrie și până în mai, iar timp de aproape două luni este înăluit de noaptea polară, în care nu poți vedea Soarele. Timp de 240 de zile pe an temperatura în oraș este negativă, iar zăpada acoperă solul timp de până la nouă luni pe an.

De ce ar construi cineva un oraș într-un asemenea loc? Cu siguranţă, pentru că este ferit de ochii lumii, dar nu numai din acest motiv. Cu peste 250 de milioane de ani în urmă, în erupții care au fost printre cele mai mari din ultimii 500 de milioane de ani, acolo au fost aruncați peste un milion de kilometri cubi de lavă. Aceste erupții au aruncat cantități uriașe de diferite metale, fie la suprafață, fie la mică adâncime sub ea, făcând din zona Norilsk un Eldorado metalurgic. Solul de acolo este încărcat cu platină, paladiu, cobalt și cupru, deși nichelul este de departe cel mai abundent. Orașul se află pe cele mai mari zăcăminte de nichel descoperite vreodată pe Pământ.

Construcția orașului Norilsk a început în anii 1940 cu intenția de a construi aici o gară uriașă pentru linia de cale ferată în construcție, care să traverseze nordul Siberiei. Acea cale ferată a fost abandonată, dar Norilsk începuse deja să se extindă pentru că au fost descoperite rezervele uriașe de metal, astfel că a început să se transforme într-un oraș minier. La fel ca şi Celiabinsk-40, Norilsk a fost construit de deținuți din gulag, dintre care majoritatea erau ucraineni care fuseseră arestați sub acuzaţia de a fi naționaliști, dar și un număr destul de mare de bărbați din Letonia, Lituania, Georgia și Estonia, arestați din motive similare în timpul epocii staliniste. Cei mai mulți dintre ei au fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică și, având în vedere iadul de gheață în care aveau să trăiască, aceasta a fost o condamnare la moarte pentru majoritatea dintre ei.

Prin urmare, în 1952, prizonierii au organizat o grevă în masă, care a devenit cunoscută sub numele de Revolta Norilsk şi care a fost înăbușită după câteva luni. Până atunci, peste o mie de deținuți fuseseră uciși sau răniți și, în total, conform arhivelor sovietice, 16.806 de prizonieri au murit în timpul construcției orașului, ca urmare a muncii grele, a foametei sau a frigului. Până în 1956, orașul a fost construit complet, iar Ministerul de Interne l-a închis imediat, ferindu-l de ochii curioşilor.

Pentru a sprijini orașul în creștere și industrializarea sa, a fost construită o cale ferată care îl lega de portul Dudinka, unde puteau andoca navele cu provizii. Acest port, împreună cu aeroportul construit la vest, reprezintă singura cale de a ajunge la Norilsk. Nu există nici un drum sau cale ferată care să îl conecteze cu restul Rusiei. Singurele opțiuni sunt aeroportul sau călătoria cu vaporul și apoi cu trenul, iar asta numai atunci când condițiile meteo o permit. Această stare de lucruri a făcut ca cetățenii din Norilsk să numească restul Rusiei “continent”, ca și cum ei s-ar afla pe o insulă îndepărtată.

În anii ’60 și ’70, populația din Norilsk a crescut pe măsură ce şi economia s-a dezvoltat, iar locația sa strategică importantă atât de departe în nord a transformat oraşul o bază perfectă pentru bombardiere, în cazul în care acestea ar fi aveut nevoie vreodată să ajungă rapid în Statele Unite. An de an, aici au fost descoperite mai multe zăcăminte subterane, iar industria minieră de aici a devenit una dintre cele mai productive din întreaga Uniune Sovietică. De altfel, orizontul din jurul orașului este presărat cu zeci de coșuri de fabrică.

Când URSS s-a prăbușit, industria minieră a fost privatizată de nou-înființată companie Norilsk Nickel, care în următorii câțiva ani a dobândit drepturile asupra aproape tuturor operațiunilor miniere din oraș. Această companie deține și calea ferată către port și angajează marea majoritate a lucrătorilor din Norilsk, în aproape toate sectoarele.

În 2001, statutul său de oraș închis a fost modificat într-o oarecare măsură – cetățenii Rusiei și Belarusului sunt liberi să intre în oraș, dar toți străinii au nevoie de un permis guvernamental să-i treacă graniţele. Astfel, în ciuda faptului că este complet izolat geografic, Norilsk nu este nici pe departe la fel de secret ca alte orașe închise, probabil pentru că aici nu se fac cercetări nucleare.

Dar, chiar dacă aici nu există radiații, Norilsk este de departe cel mai poluat oraș din Rusia, de șase ori mai poluat decât orașul aflat de pe locul doi. Din cauza aburului continuu provenit de la topirea diferitelor minereuri, acesta este înconjurat constant de smog gros, care conține dioxid de sulf, particule de plumb, nichel și diverși radioizotopi. Un raport estimează că până la patru tone de metal sunt eliberate în aer în fiecare an. Există atât de multe metale grele în aer, încât acum se consideră profitabil să exploateze inclusiv pământul care a absorbit atât de mulți poluanți din fum.

Așa-numita “Zonă Moartă”, zona din jurul orașului, este atât de poluată cu smog și ploi acide încât nicio plantă nu poate crește aici, iar priveliștea copacilor morți se întinde departe în toate direcțiile. Zona de distrugere completă a naturii are o lățime de 30 de kilometri, iar ploile acide au acoperit o zonă de dimensiunea Germaniei. şi, de parcă nu ar fi fost suficient de rău, în 2016, pe rețelele de socializare au început să apară imagini cu râul Doldikan din apropiere care a devenit roșu sângeriu. Norilsk Nickel a negat inițial că ar fi fost avut vreo vină, dar era de clar că a fost rezultatul unei deversări ilegale. Însuși Vladimir Putin a vizitat Norilsk de mai multe ori și a amenințat cu amenzi mari dacă situația nu se îmbunătățește, astfel că sub presiunea unei astfel de autorități Norilsk Nickel a făcut unele îmbunătățiri.

În 2016, autorităţile au închis o fabrică care era singura responsabilă pentru 25% din emisiile de dioxid de sulf din întreg orașul. De asemenea, au alocat sute de miliarde de ruble pentru a reduce poluarea în diferite moduri în următorii zece ani, cum ar fi transformarea dioxidului de sulf în gips, în loc să-l elibereze în aer.

Dar până la atingerea acestor obiective de mediu, Norilsk își va păstra locul printre cele mai proaste locuri de locuit din Rusia și unul dintre cele mai poluate locuri din lume. Într-adevăr, salariile sunt mari aici, iar economia este în plină expansiune, dar lipsa luminii solare și dificultatea de a obține alimente proaspete se traduc şi într-o rată ridicată a deficienței de vitamine la oameni. Smogul dens și expunerea la metale grele sunt direct legate de bolile respiratorii, cancerul și diferitele tulburări ale sângelui, iar speranța medie de viață este de doar 59 de ani – cu zece ani mai scurtă decât media ruşilor care trăiesc în alte oraşe.

Oraşe secrete în alte republici sovietice

Când Uniunea Sovietică și-a construit orașele secrete, cele mai multe dintre ele au fost construite în granițele Rusiei, dar au fost ridicate unele și în alte republici socialiste sovietice. Ucraina însăși avea la un moment dat optsprezece orașe închise. Unul dintre cele mai mari a fost Kamianske, cu cea mai mare fabrică de prelucrare a uraniului din întreaga Uniune Sovietică. Astăzi nu mai este un oraș închis, dar economia sa este încă formată în principal din metalurgie, hidrocentrale și alte fabrici care amintesc de statutul său anterior.

Kazahstanul avea mai multe orașe închise, inclusiv Kurchatov, cunoscut anterior ca Semipalatinsk-21, care era probabil înconjurat de cel mai secret dintre toate. Aici, URSS și-a staționat oamenii de știință care au testat arme nucleare şi care, după multe detonări, au iradiat puternic o mare parte a mediului. Testele nucleare s-au oprit de mult și oamenii de știință au plecat cu zeci de ani în urmă, dar populația orașului, acum deschis, continuă să sufere efectele radiațiilor.

Un alt oraș secret care a fost construit în Kazahstan a fost Baikonur, care a găzduit familiile și lucrătorii cosmodromului de unde au fost lansate toate navele spațiale sovietice, inclusiv primul satelit creat de om, Sputnik 1, și primul zbor spațial cu echipaj, avându-l la bord pe Iuri Gagarin.

Numele Baikonur este preluat de la orașul minier aflat la câteva sute de kilometri spre nord-est. Acesta este unul dintre cele mai interesante orașe închise, iar când URSS s-a prăbușit, în 1991, Rusia nu a vrut ca acest cosmodrom istoric să-i scape din mâini. Conform unui acord cu Kazahstanul, zona este acum închiriată și controlată de Rusia ca enclavă, actualul contract de închiriere fiind prelungit până în 2050, astfel că va continua să fie un loc de lansare pentru nave spațiale rusești. Astăzi, vizitele în oraș sunt în mare parte permise, deși străinii au nevoie de aprobarea guvernului rus înainte de a intra.

Practic, aproape fiecare republică din Uniunea Sovietică avea un oraș închis, secret. Multe dintre ele au fost deschise, dar Rusia încă se mai agață de tradiție, iar majoritatea au rămas închise. Astăzi există 44 de orașe închise recunoscute public în Rusia, cu o populație totală de un milion și jumătate de oameni și se crede că mai sunt 15 a căror existență nu a fost încă descoperită.

Mai mult, potrivit Al Jazeera, după 2001, din ordinul lui Vladimir Putin, a început construcția unui număr mare de clădiri rezidențiale în zona Talnah din nordul țării, la poalele Munților Putoran, și în zona Kayerkan, nu departe de Krasnoyarsk. Se presupune că aceste orașe închise “moderne” lucrează în prezent la dezvoltarea unei noi generații de arme rusești, avioane stealth și programul spațial rusesc.