SuperLiga este în pauza de iarnă, una care devine din ce în ce mai scurtă de la sezon la sezon, iar echipele sunt în cantonament. Dintre cele 16 formaţii din prima ligă, 12 au ales să se pregătească în străinătate. Lucrurile stăteau cu totul altfel în urmă cu 50 de ani, în 1973, când Divizia A avea tot 16 echipe.
Sezonul 1972-1973 s-a oprit, pentru pauza de iarnă, pe 14 decembrie 1972, după meciurile din etapa a 15-a, iar competiţia a fost reluată abia pe 11 martie 1973, cu prima rundă a returului. Cu o pauză atât de mare, fotbaliştii nu puteau să fie lăsaţi din mână de antrenori, motiv pentru care cantonamentele de iarnă erau un adevărat purgatoriu.
Chiar dacă pauza competiţională era de trei luni, jucătorii echipelor din Divizia A se reuneau încă din primele zile din ianuarie 1973. Cantonamentul de iarnă era format din două stagii, iar primul nu avea prea mulţi fani în rândul fotbaliştilor.
În primul stagiu, staff-ul echipei punea accent pe pregătirea fizică, iar antrenementele, deseori la munte, erau un coşmar pentru fotbalişti. Al doilea stagiu era dedicat meciurilor amicale, iar multe echipe reuşeau să plece în străinătate pentru turnee.
Sezonul 1972-1973 a fost primul în care Emerich Jenei a ocupat o funcţie în staff-ul tehnic de la Steaua Bucureşti. Retras în 1971, fostul internaţional român era antrenorul secund al “militarilor” şi dezvăluia, într-un interviu pentru revista “Fotbal”, câteva dintre secretele cantonamentului de iarnă.
“Pregătirea de iarnă e atât de importantă, încât aş putea spune că ea reprezintă, de fapt, o sursă de energie pentru tot anul. Primele trei săptămâni constituie marele obstacol de învins. Aş putea spune că un jucător poartă, de-a lungul întregului an, amprenta seriozităţii şi devotamentului (nu exagerez deloc!) cu care s-a ‘jertfit’ în aceste trei săptămâni, în lupta cu pantele înzăpezite, cu zgura îngheţată, cu mingile medicinale, cu spalierele şi cu multe, multe alte obstacole.
Vreau să spun că, mai mult decât în orice altă perioadă a anului, săptămânile din ianuarie sunt în primul rând o problemă personală a jucătorului. De-a lungul întregii pregătiri de iarnă, fotbalistul trebuie să fie primul care să-i ceară antrenorului înăsprirea cu orice preţ a lucrului”, spunea Emerich Jenei.
La finalul turului, Steaua ocupa primul loc, în timp ce Dinamo, marea rivală, se afla pe poziţia a doua. Diferenţa era de un punct, astfel că se anunţa o luptă fierbinte pentru titlu, mai ales dacă punem la socoteală faptul că Petrolul şi Jiul erau la două puncte distanţă de lider, în timp ce Universitatea Craiova, SC Bacău şi CFR Cluj se aflau la trei puncte în spatele “militarilor”.
Dinamo a pregătit a doua parte a sezonului 1972-1973 în staţiunea Cumpătul, de pe Valea Prahovei, iar jucătorii antrenaţi pe atunci de Ion Nunweiller aveau un meniu special la alergări. În plus, “câinii” erau obligaţi să scape de bogatele podoabe capilare.
“Alergare lansată pe porţiuni de 400 m (4×400 m), alternată cu exerciţii de gimnastică şi relaxare; marş forţat, iar în final o alergare de 1.000 de metri la vale, urmată de 600 metri in pantă. Totul pentru dezvoltarea rezistenţei generale”, era unul dintre antrenamentele fizice la care erau supuşi jucătorii lui Dinamo.
“Printre alte măsuri luate am hotărât ca toţi jucătorii care încă mai poartă o exagerată podoabă capilară să treacă pe la frizer. Primul care s-a arătat de acord cu această măsură a fost căpitanul echipei Dinu şi ca el vor proceda şi ceilalţi jucători”, declara Ion Nunweiller în revista “Fotbal”.
Petrolul, locul 3 la finalul turului, visa la un nou titlu, astfel că Ilie Oană şi-a “biciuit” jucătorii în prima parte a cantonamentului de iarnă. Fotbaliştii ploieşteni alergau pe drumuri forestiere, iar primul stagiu era format din 30 de antrenamente.
“Anul trecut, jucătorii de la Petrolul au alergat 80.000 de metri. Acum, norma este de 100.000 de metri”, scria Constantin Alexe în paginile revistei “Fotbal”. Mai exact, în cele 30 de antrenamente, fotbalişii prahoveni trebuiau să alerge 100 de kilometri.
“Pentru refacerea organismului, pentru ca fiecare zi să fie eficientă, se lucrează alternativ, o zi mai tare, cu o durată mai mare, o zi mai uşor. Dar fiecare şedinţă de pregătire sporeşte da la o zi la alta cu zece minute, pentru ca spre finalul perioadei, durata celor două antrenamente efectuate într-o zi să ajungă la trei ore”, explica Ilie Oană, antrenorul Petrolului Ploieşti.
Nu doar echipele de club aveau cantonament de iarnă, ci şi echipa naţională. În 1973, România avea meciurile decisive pentru calificarea la Campionatul Mondial din Germania de Vest, astfel că tricolorii au început pregătirea încă din iarnă.
După câteva antrenamente la Snagov, naţionala României a plecat într-un turneu de pregătire. Tricolorii reuşeau două victorii importante, 1-0 cu Olympique Nimes şi 2-0 cu Espanyol Barcelona, dar şi o remiză cu Selecţionata Andaluziei, scor 1-1.
La finalul sezonului 1972-1973, Dinamo câştiga titlul de campioană a României, după un final de campionat cu cântec. “Câinii” terminau pe primul loc, la egalitate de puncte cu Universitatea Craiova, dar diferenţa a fost făcută de golaveraj. Dinamo o învingea pe CFR Cluj, scor 4-0, exact rezultatul de care avea nevoie, în timp ce oltenii erau învinşi de UTA Arad.