Mărturii înfiorătoare din „blocul supraviețuitorilor” cutremurului din 1977: „Am urlat, dar n-a fost țipăt omenesc!”

La patru zile de la cutremur, la 8 martie 1977, autoritățile comuniste au hotărât mutarea cetățenilor din clădirile prăbușite în diverse locații, principala fiind „blocul supraviețuitorilor”, din strada Ziduri Moși.

Primele familii care s-au mutat în Blocul nr.6 din Str. Ziduri Moși nr.2 au fost vizitate de Nicolae și de Elena Ceaușescu în ziua de 11 martie. Locuințele erau noi, iar ziarul „Scînteia”, oficiosul Partidului, nota cu mândrie: „Unul dintre primele blocuri mobilate în mod gratuit și repartizate sinistraților”. Poveștile supraviețuitorilor cataclismului, care s-au mutat în această locație, sunt cutremurătoare. „Am urlat, dar n-a fost țipăt omenesc”, și-a amintit o doamnă, pe nume Aurelia Hristea.

O „tânără pensionară”: „Când s-a zguduit casa, am țipat cu toții, inclusiv copiii! Farurile mașinii din vecini ne-au purtat noroc!”

Ne aflăm în spatele magazinului Bucur Obor. Blocul nr.6 este unul obișnuit, de zece etaje, cenușiu și obosit de timp. Dincolo de ziduri au rămas poveștile multora dintre cei care au reușit să scape cu viață în urma dezastrului. „Când s-a zguduit casa, am țipat cu toții, inclusiv copiii! Și a mai fost ceva care ne-a purtat noroc, pe lângă țipăt: farurile aprinse ale unei mașini”, și-a continuat mărturia „tânăra pensionară” Aurelia Hristea, evocată de scriitorul Dan Silviu Boerescu în cartea „Marile calamități din istoria orașului – Cutremure, incendii, inundații, epidemii”.

Sunt momente în care contează absolut orice amănunt, iar mintea umană reacționează brusc: „Nu-ți dai seama ce înseamnă, în beznă, să vezi un firicel de lumină. Încet, încet, firicelul s-a mărit. Militarii începuseră deja să degajeze zona, și am spus, dintr-o suflare, cine suntem, câți suntem, că soțul meu suferă de astm și e hipertensiv, că vreau lumină și doctor”.

Digi24.ro

"Nu există așa ceva". Reacția unui bărbat din Cehia la o terasă din România unde i s-au pus pe masă cârnați și mici

Din statistica prezentată „Tovarășului”, familia Hristea a fost singura scoasă din dărămăturile unui bloc din strada Popa Rusu, cu toți cei patru membri în viață. Mai întâi a ieșit băiatul, care se juca de-a pirații când a început nenorocirea, apoi fetița, tatăl copiilor și, în cele din urmă, mama acestora. Când a pășit afară, Aurelia Hristea a avut un șoc: „Mă credeam în continuare sus și m-am trezit la nivelul trotuarului, la baza colinei… Ce m-a mirat dimineață a fost că pe vârful colinei era un borcan cu murături. Era intact. Parcă îl pusese cineva acolo…”.

„Omul să nu uite că există Dumnezeu și să se roage!”

Când era întrebată referitor la ceilalți supraviețuitori din Popa Rusu, Aurelia Hristea înșira, mai întâi, morții… Apoi, „au scăpat doar cei care n-au fost acasă sau care au reușit să iasă repede afară. Au mai fost și alții scoși vii, dar care au murit câteva zile mai târziu”.

Cum a supraviețuit familia Hristea? Răspunsul pare simplu: „Nu eram sortiți să pierim. Omul să nu uite că există Dumnezeu și să se roage! Sunt fată de preot, tata era preot de țară și faptul că noi trăim acum se datorează muncii lui, că în viață a făcut două biserici și doi copii. Și dacă Dumnezeu ne-a dat nouă viață, asta e răsplata jertfei lui”.

Pensionara a povestit că i-a spus acest lucru lui Nicolae Ceaușescu, atunci când „dictatorul” a vizitat „blocul supraviețuitorilor”, la 11 martie. „Ceaușescu a zis „bine, bine, să trăiți”. Dar oamenii din escortă se închinau”, a continuat femeia.

Digisport.ro

La o lună și jumătate de la moartea fostului ei iubit, Aryna Sabalenka are o nouă relație. Milionarul ar fi căsătorit

Aurelia Hristea devenise, deja, vedetă. Imediat după vizita lui „Nea Nicu”, au venit reporterii de la „Scînteia” s-o fotografieze. „Falsul”, din toate punctele de vedere, era la modă, astfel că fotograful i-a spus să țină în mână o revistă și să se joace de-a… cititul. Într-adevăr, soțul ei aștepta să-i fie amputat piciorul, iar femeia avea chef de lectură… Și asta n-a fost tot.

„La o lună după cutremur, au fost aduse delegații la mine în casă: austrieci, chinezi, japonezi, italieni, nemți, ca să vadă cum a rezolvat Partidul problema sinistraților”, a încheiat supraviețuitoarea.

Femeile, în linia întâi la amenajarea blocului

Și pentru că vorbeam despre Partid, să ne întoarcem la momentul apariției „blocului supraviețuitorilor”. Totul a început a doua zi după cutremur, când Comitetul Politic Executiv al C.C. al PCR hotăra: „Cetățenii care au locuit în blocurile prăbușite vor primi imediat locuințe în blocurile noi. Persoanele spitalizate vor putea, de asemenea, la părăsirea unităților sanitare, să se mute în noile locuințe puse la dispoziție de stat. Toți cetățenii ale căror locuințe au fost nimicite și cărora cataclismul le-a distrus avutul vor primi noile apartamente, dotate gratuit, de către stat, cu tot mobilierul necesar, inclusiv cu aparate de radio și televizoare”.

Era vorba despre un bloc cu 44 de apartamente, care trebuia să fie gata peste două săptămâni, dar care, prin eforturile constructorilor din ultimele zile și din ultimele nopți, a fost gata, până în ultimele detalii, în zorii zilei de vineri, 11 martie. La întregul proces au contribuit și muncitorii din întreprinderile învecinate, îndeosebi femeile.

Nicolae Ceaușescu: „Să dispară șifonierul ăsta, că e ca un sicriu!”

O altă supraviețuitoare, Ana Fălămaș, a povestit că a trăit un sentiment premonitoriu, înaintea cutremurului. „Nu mă certasem cu nimeni, dar eram foarte agitată. În autobuz, când mă întorceam de la serviciu, aveam impresia că toată lumea îmi suflă în față”, a rememorat femeia. Își dusese fata la nașa ei, pe bulevardul Republicii, și s-a gândit să se ducă s-o ia de acolo, deși o mătușă din bloc o chemase în vizită. Mătușa a murit câteva ore mai târziu…

Ce a văzut după cutremur a fost cumplit: „Pe firele de troleibuz fluturau perdele. Pe stradă erau aruncate, de-a valma, calorifere, iar din grămada care fusese blocul meu se auzeau țipete sau murmure: „Salvați-ne, salvați-ne! Eu sunt Cristina, de la etajul 4…”. Din vreo 500 de persoane câte trăiam acolo, au mai rămas în viață vreo 50, că ne-am întâlnit apoi la primărie, când se făceau listele cu sinistrați”.

Ana Fălmaș, în vârstă de 35 de ani la vremea cutremurului, și-a amintit că de aprovizionarea „blocului sinistraților” s-a ocupat soția demnitarului comunist Emil Bobu. Apartamentul Anei Fălmaș era dotat cu de toate: mobilă, aragaz, radio, televizor, lenjerie, pături. Iar în fața clădirii fuseseră plantați brăduți…

Emoțiile au crescut în momentul vizitei Ceaușeștilor. „I-am văzut pe geam că vin, am coborât și m-am întâlnit cu o activistă de partid, pe care am întrebat-o: „Doamnă, vine Ceaușescu. Eu ce zic?”. „Ziceți și dumneavoastră ce simțiți”, a venit răspunsul.

În schimb, Tovarășul Ceaușescu a mustăcit, la vederea unui șifonier cu două uși. A spus: „Să dispară ăsta de aici, că e ca un sicriu. Să meargă la expoziție și să-și aleagă mobila pe care și-o dorește”.

Florin Piersic a salvat viața familiei Cloșan, cu premiera „Cuibului salamandrelor”

În schimb, doamna Elena Cloșan, „cazată” la apartamentul 22, știa că-i datorează viața lui Florin Piersic. Actorul insistase ca soții Cloșan să fie prezenți la premiera filmului „Cuibul salamandrelor”, la Sala Palatului, chiar în ziua de 4 martie…

„Ne cunoscusem cu un an în urmă, în avion. Eu veneam din Spania, dintr-o delegație, iar Florin Piersic se întorcea în țară, de la filmări. A ținut neapărat să mă invite pe mine și pe soțul meu, la premieră. Pe 1 martie ne-a adus biletele. Însă, pe 4 martie, soțul meu era în delegație la Timișoara și nu știam dacă se va întoarce până seara. A venit pe la 7 și, cu mâna pe clanță, mi-a zis: „Păi, hai! Nu ești gata?”. Eu eram acasă cu croitoreasa și îmi făceam toalete. Dacă nu plecam la Sala Palatului, îmi făceam toalete pentru toată viața”, a povestit Elena Cloșan.

Într-adevăr, blocul în care locuise, pe strada Alexandru Sahia numărul 1, a fost ras de pe fața pământului. Din peste o sută de locatari, au supraviețuit doar cinci persoane. În schimb, Elena Cloșan și-a amintit că, în timpul filmului pe care îl viziona la Sala Palatului, spectatorii au crezut că zgomotul vine din ecran… „Când s-a oprit, am ieșit în stradă: fum, praf, se trăgeau deja gloanțe serioase în țiganii care intraseră în magazinele cu blănuri”, și-a amintit femeia.

Arme destinate unui atentat anti-ceaușist, descoperite sub dărămături

Călin Costache, martor în acele zile la descoperirea unor arme despre care s-a spus că ar fi fost menite să fie folosite, cel mai probabil, într-un atentat împotriva lui Nicolae Ceaușescu, și-a amintit cum a participat la salvarea unei persoane care a stat zile întregi sub ruinele unui bloc.

„Când s-a ajuns cu lucrările la nivelul solului, din moloz s-a văzut o mână. Obișnuiți cu cadavrele, soldații au tras de mână, dar mâna s-a retras. Cei doi soldați au leșinat și m-au chemat, repede, pe mine. Eu eram cu Sanitara Militară. Supraviețuitorul era un băiat foarte slăbuț și probabil că asta l-a și ajutat să trăiască. L-am dus la Spitalul Militar”, a povestit bărbatul.

Mărturia lui Costache a continuat: „Un civil a venit la mine și mi-a spus că în scara blocului este o femeie care plânge și spune că i-a murit nepotul. M-a întrebat dacă am la mine calmante. Când mi-a spus numele copilului, i-am replicat: „Mamaie, stai liniștită, nepotul tău trăiește!”…

Acestea sunt poveștile unora dintre cei care au scăpat cu viață din infernul din 4 martie 1977. După cutremur, în ședința Comitetului Politic Executiv al PCR din 10 martie, Nicolae Ceaușescu a reluat ideea sistematizării și modernizării unui București răvășit de natură și de prea puținul interes manifestat de înaintași în a construi temeinic. Acum, la 45 de ani de la dezastru, Bucureștiul este „pigmentat” cu o mulțime de clădiri care stau să cadă…