Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. 50 de ani de la mariachis de Guadalajara, cu inegalabilul lor „Jalisco no te rajes”. N-am dezamăgit nici noi… Mexicul n-a fost „Fata morgana”, nea Vanea! Video de colecție

Când văd din fața televizorului acum, după 50 de ani, jocurile naționalei la Guadalajara, mi se pare că a fost tare demult… Îmi vin în minte nenumărate secvențe care s-au petrecut acolo, dar despre care nu s-a scris. Un veritabil roman al fotbalului de atunci…

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. Autocritică tardivă după 50 de ani de la mariachis de Guadalajara, cu inegalabilul lor „Jalisco no te rajes”. Dar n-am dezamăgit, nea Vanea… Mexicul n-a fost „Fata morgana”!

Zonal, era cam ca în același „4-3-3” sau „4-4-2” al vremurilor de azi. Desigur, într-o altă dinamică. Mai liniștită atunci, ca și tehnica timpului, care aducea mai mult cu impresionismul decât cubismul, agresiv sub toate aspectele, al veritabilei industrii în care s-a transformat fotbalul de vreo două, trei decenii.

Revăd prestațiile tricolorilor… prestațiile noastre… și, cu judecata de acum, mă cert rău de tot. Întrebându-mă, cu palmele amenințătoare spre obraji: cu Anglia, de ziua în care s-a născut Răzvănel Boanchiș, 2 iunie, nu-i așa că trebuia să stau mai pe traiectoria centrării care l-a surprins și pe fratele meu Lajos Sătmăreanu, la golul „perfidului Albion”?

Cum dracu’ am reluat în lumânare voleul de respingere cu Cehoslovacia, din propriul careu? Sau ce alt diavol al jocului m-a îndemnat să vin în atac, la același meci cu Cehoslovacia, și să trimit două împingeri de șut spre poarta adversă tocmai cu stângul? Picior mai mult de sprijin și de… coxartroză chinuitoare de vreo câțiva ani… și pentru că l-am mai uitat pe lângă frapieră… Auzindu-l din nou pe fratele „Moxu”, „Corsarul roib” al lui Fănuș: „Stai dracu’ la respingere! Vii să-mi sperii driblingurile!”…

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Am în ochi și întârzierea la golul al treilea al brazilienilor… și gata! Aspru în a mă judeca în singurătatea de acum, palmele se-nțeapă deja în barbă… Ajunge! Verdictul fără milă, ca în ultimii ani de facebook și internet bârfitor ce îndepărtează lumea și mai periculos de adevăr, vă aparține…

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. Scorneala „temporizării” nu a fost niciodată tactica premeditată a distribuției naționale din anii ‘70

Dar prea mulți de atunci, ce v-au adus visele de paradis ale fotbalului pe pernă, nemaifiind printre noi, cu noi, în sălbăticia de acum, vă rog măcar pentru ei, aveți îndurare!

În primul rând pentru că scorneala „temporizării” nu a fost niciodată tactica premeditată a acelei distribuții naționale. Aveam prea mulți jucători prieteni cu mingea, trași prin inelele de basm ale rigorii fizice ca să nu ne permitem să ne luăm la bătaie și să atacăm cu „tact” adversari crescuți în apa vie a belșugului nu numai fotbalistic.

Și cei doi, trei scriitori-ziariști, nu ziarici, care au scornit acest „diagnostic” fără suferință și care nu necesită vindecare, practicându-se, iată, prin „Toca la bola” și „Tiki Taka” de mare succes în ultimii ani, sunt sub glie și sub cruce… Odihnește-i, Doamne!

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

„Nenorocul este destinul nostru”! Dar și răzmerița distrugătoare a neînțelegerii aproapelui! Care a fost și acolo… la Guadalajara… Neînțelegând mișcările din câmpul de luptă, au triumfat încrucișările caudine ale vorbelor înfrângerilor… N-a fost de-ajuns? Încălzim și acum pelteaua?

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. De la jambierele și tricourile cumpărate din… târg, la staff-ul brazilienilor care număra numai vreo 20 de persoane!

Vai, Doamne, ce departe eram de civilizația performantă a echipelor pe care le-am întâlnit în „groapa cu lei” de pe „Jalisco de Guadalajara! Păi hai să vă spun măcar câteva amănunte…

Acolo, pe „Jalisco de Guadalajara”, am purtat pentru prima dată jambiere-ciorap! Cumpărate, ca și tricourile subțiri din jocul cu Brazilia, dintr-un… târg local! De Lucescu și de mine! Că noi venisem de-acasă cu bumbăcelul nostru de iarnă… la 40 de grade Celsius la umbră! Iar Anglia și Brazilia aveau tricouri din plasă și șorturi la fel pentru a le ajuta respirația pielii…

Ca să nu mai amintesc de staffurile tehnice… La brazilieni vreo 20 de specialiști, ca în zilele de azi. Și cu stagii de pregătire, ca și Anglia, făcute pe platourile „urcate” la peste 3.000 de metri altitudine ale Boliviei… Ce-i drept, atunci am avut pentru prima dată… și, parcă, și ultima… vreo 7 tehnicieni pe marginea antrenamentelor-saună.

Prima dată un preparator fizic, profesorul de atletism Elias Baruch, supranumit „Baronul”, cu care lucram din ianuarie ’70. Plecat în America de Nord, unde a antrenat săritorii în lungime din lotul național și unde s-a stins la 90 de ani, în decembrie 2011…

Apoi pe doctorul Gabi Cherebețiu, fost mare voleibalist, stabilit în Mexic. La sugestia acestuia am ajuns în Mexic cu 17 zile înaintea primului fluier oficial, perioada ideală de adaptare la altitudinea, vreo 1.600 de metri,  și temperatura Guadalajarei, 34,8 grade Celsius media lunii iunie, cu vârfuri dincolo de 40… Ceea ce n-au făcut cehoslovacii și i-a costat.

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. În cazul genialului meu prieten Gicu Dobrin a fost și ceva încăpățânare…

Nu numai eu am explicat de-a-lungul anilor că și la alte echipe de la acel World Cup jucătorii care nu aveau rezistență de demi-fondiști n-au convins în antrenamente și, logic, n-au jucat.

Deși în cazul lui Gicu Dobrin, care a făcut față bine primei săptămâni de antrenamente, după care a reconfirmat că doar de vreo trei, patru ori în cariera lui în partidele naționalei din deplasare (calculează, te rog, „Cervelino” Buzărin!) a dat randament, a fost și ceva încăpățânare. Cine crede că și pe banca tehnică, atât căldura, cât și altitudinea n-au făcut victime după ceva timp, ca în blestemul lui Montezuma, are doar venin și nu aghiazma expresiei.

Prietenul meu, genialul Dobrin, putea și el să intre măcar ca Rică Buclucașul Răducanu încă de pe atunci, cu Brazilia. Despre care se spune că aveau cea mai bună reprezentativă, atunci, a tuturor timpurilor! Și căreia, nota bene, doar noi i-am dat două goluri la acel Mondial!

În urechea profesorului Angelo Niculescu doar s-a picurat… Și în niciun caz de jucători, chipurile „grupul pregnant Dinamo”… Iar pentru că niciunul dintre conducătorii naționalei noastre din Mexic nu mai sunt printre noi… iartă-i și odihnește-i, Doamne, cu păcatele lor făcute cu voie și fără de voie! Deși nu cred că vom scăpa vreodată de atingerea atât de păguboasă a vrajbei din iarba noastră…

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. „Părinții” generației Mexic ’70 au fost Angelo Niculescu, Emerich Vogl și doctorul Dumitru Tomescu

Pe lângă profesorul Angelo Niculescu, cu realismul și stăpânirea sa de sine, ceilalți doi „părinți” ai acelei generații au fost Emerich Vogl și nu în ultimul rând, ba chiar în primul spun eu!, doctorul Dumitru Tomescu.

„Ciogli-Baci”, cum i se spunea singurului nostru participant la Mondialele din 1930, în Uruguay, și din 1934, în Italia, antrenorul Emerich Vogl, a fost un monument de precizie. Capabil în trei minute să sintetizeze unde s-a greșit în meci și mai ales ce trebuie făcut în continuare.

Și când mă gândesc că la Târgoviște m-a promovat în prima echipă Rudy Wetzer, iar la națională alt german, Emerich Vogl, nu pot decât să le spun „Danke schon!” cu speranța că sunt auzit acolo sus, de unde privesc triști ce a ajuns fotbalul românesc… Pe mine, cu „sânge, miere și foc” în fapte și vorbe și doar fum după… Ca orice balcanic get-beget, de capă, spadă și imediat iertare și împăcare…

Puțini știu și pot înțelege că adevăratul aducător de pace prin ceartă și împăcare când se tulburau apele atitudinilor, ca la orice echipă, a fost doctorul Tomescu. Dar și mobilizator de excepție! Ce-și schimba „copii” din spășiți după greșeala recunoscută, taxată cu doar „Ați greșit, măgarilor!”, în fiare capabile să ia de beregată pe orice adversar, a doua zi, pentru a câștiga în tricoul cu stema țării….

…Chiar și așa cum era ea atunci, prinsă de piept cu un ac de siguranță… Dar onorată prin ochii care ni se umezeau atunci când versul imnului era „Nu zadarnic străbunii eroi au luptat”… Căci stihul precedent „E zdrobit al trecutului jug blestemat” n-avea și n-are decât arareori acoperire istorică… Rar am fost în stare să ne scuturăm de jugul pus de cele trei imperii între care ne-a așezat Providența.

Iar prin ceea ce se petrece și acum, „Deșteaptă-te, române!” rămâne doar o străfulgerare sugestivă… Din ce în ce mai greu de pus în practică la cum se arată vremurile ce vor veni și la perturbații politici doar de înșfăcare, iarăși cozi de topor cu care ne-am pricopsit (sau procopsit?) la comanda țării.

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. Eu și Mircea Lucescu am fi putut juca mai bine… O spun cu mâna pe inima ce aprinde veridicul Judecății

Reîntorcându-mă la „Jalisco no te rajes” (Jalisco nu se dezminte), celebrul cântec al temperamentalilor „mariachis de Guadalajara”, am avut atunci câțiva jucători cu nimic mai prejos tehnic și fizic decât stelele fotbalistice ale lumii: Lajos Sătmăreanu, Mihai Mocanu, Liță Dumitru, Radu Nunweiller, Emerich Dembrovschi, Florică Dumitrache…

Eu și Mircea Lucescu am fi putut juca mai bine… O spun cu mâna pe inima ce aprinde veridicul Judecății. Am fost liderii atitudinii de sacrificiu din antrenamente, prezență generală acolo și minutele oficiale de joc, chiar dacă unele execuții ne-au reușit mai puțin…

Am slujit și după „groapa cu lei” de la Guadalajara amândoi fotbalul românesc făcându-i de multe ori bine. Lei din puterea zodiei, am avut și momente în care am crezut că adevărul ne aparține. În consecință, ne-am mai „dedicat” și… palme! Doar om și eu… și noi…

Lui Mircea Lucescu, însă, nu-i poate contesta nimeni că a fost cel mai aureolat antrenor din istoria fotbalului românesc. Inspirat, a plecat din Fanarul jocului de la noi la timp.

Eu am rămas să mă năpădească prea repede dezbinarea daco-orientală. Am mai pus și eu gaz pe focul mereu mocnit, ca orice „leu” cu emfază, ce crede că nu poate fi mâncat și de furnici când se așază în țărână, fie și doar pentru a se odihni.

Editorial de „corazon azul” Cornel Dinu. 20 de ani între două generații istorice ale fotbalului românesc

Cine știe ce înseamnă o adevărată echipă care scrie istorie, cum a fost și aceea a României „mexicane”, înțelege… Fiecare cu ce ne-a fost sortit atunci, dar am și muncit cu simțire națională în acei ani. În care am fost extrem de aproape, în 1972, să urcăm între primele patru reprezentative ale Europei.

Peste 20 de ani, o altă mare reprezentativă a României s-a bucurat de alintul definitoriu al unei străluciri de metal. Galben ca pe tricolor. Giumbușlucuri de clinchet de clopoțel ale unei prese inventive, ce-și caută și-și va găsi, probabil, dar nu ușor, măsura definitorie pentru ce ai făcut și, într-adevăr, ce meriți.

Atunci, cu siguranță, Guadalajara și „Jalisco”, ca și cei care au fost acolo… și au rămas atât de puțini!… vor fi (și ei) doar o poveste… Inestimabilă dacă ne gândim că financiar am fost onorați cu 50 de dolari diurnă, 20 de dolari un amical și 100 de dolari pentru victoria cu Cehoslovacia. Deci 170 în total. Suficienți pentru a trimite vederi acasă, un sombrero, câteva artizanate mexicane și, bine-nțeles, berile cu „Moxu” pe seară pe post de somnifer că era și tare cald afară. Așa era pe-atunci…

Poate aceeași soartă, doar ca uitare, o va avea și generația celor doi mari Gică, Hagi și Popescu… Trăirea acestor două generații de excepție ale fotbalului nostru a fost incontestabil pentru a aduce victoriile necesare cunoașterii țării și bucuria milioanelor de români ce și-au păstrat astfel demnitatea identității naționale.

Dumnezeu a creat popoare, nu granițe și țări. E preferabil chiar să-ți cumperi demnitatea, cum se mai practică la noi din cauza ghinionului geografic în care am fost așezați, decât să-ți vinzi țara ca acum.