Editorial istoriografic Cornel Dinu. De ce am ajuns de la „junimiștii” și „bonjuriștii” naționaliști de ieri la „Bon pour l’Orient” azi. Bienșur, fotbalistic parlând…

Știm unde suntem și cu fotbalul, nu mai fac aprecieri. Mi-aș face și ne facem rău, ne-am prăbușit singuri, ni se întâmplă prea des, ajunge! Să recunoaștem, emoția reînceperii campionatului o avem în continuare. Așa cum sunt jocurile noastre, greu de comparat cu nivelul altor campionate, oferite cu dărnicie de televiziuni…

Editorial istoriografic Cornel Dinu. De ce am ajuns de la „junimiștii” și „bonjuriștii” naționaliști de ieri la „Bon pour l’Orient” azi. Bienșur, fotbalistic parlând…

Vă invit să facem un simplu exercițiu de imaginație. Dacă primele trei din campionatul nostru ar întâlni primele trei din Italia, Spania, Anglia, Germania sau Franța, n-ar reuși nici măcar un egal.

Și mă întreb dacă jucătorii noștri au măcar un dram de orgoliu, punându-și în minți să se apropie de execuțiile și dinamica „nesemenilor” fotbalistici, deocamdată, din campionatele străine?

Am mai precizat, acest deziderat ar trebui să provină din educația complexă în care purtătorii noștri de crampoane mi se pare obligatoriu să fie formați din fragedă pruncie.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Din nefericire, practicanții de la noi ai acestui joc visează cel mult să ajungă la zerorurile din contractele jucătorilor din campionatele Occidentului. După care, să recunoaștem, jinduim cu toții, chiar și cei ca mine, deși știm – și am mai și constatat! – că nu ne alegem data și locul nașterii, iar moartea este singura certitudine a vieții…

Editorial istoriografic Cornel Dinu. Diferențele dintre „ai noștri” și „ai lor” pornesc de la felul în care au ars până la epuizare pe teren

E ușor să găsim diferențele dintre „ai noștri” și „ai lor”. O discuție amplă, care se poate reduce, și pentru mine, la un adevăr simplu, greu de contestat. Și care explică de ce, de mai bine de zece ani, majoritatea jucătorilor noștri rezistă destul de puțin în lumea bună a fotbalului european. Ultimii care au făcut cu adevărat furori „afară” fiind Adrian Mutu, Cristian Chivu și, încă în viață pe teren, Radu Ștefan.

Ei bine, mai toți care au ajuns în echipe puternice europene după ei, au rezistat foarte puțin sau aproape deloc pe acele culmi. Iar diferența cred că a făcut-o caracterul competițional. Mai direct spus, felul în care au ars până la epuizare pe teren.

Nu întâmplător, din acest deziderat, cam al doilea parametru luat în calcul de cei care ne urmăresc jucătorii este comportamentul în general. Se pun în balanță, desigur, și calitățile tehnico-fizice. Dar judecarea lor este simplă și la vedere. Bune sau mai puțin bune, dacă nu sunt dublate de voința de a învinge, suntem înlăturați. Sau amânați síne díe. Situație în care am cam ajuns nefericit…

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Trebuie precizat că generațiile de după 1990 au avut, pe lângă o instruire apropiată de cea din Occident, și șansa de a putea avea beneficii financiare de basm, nevisate. Pe care le-au tratat ca pe un catalizator de neratat, adjudecabil. Adevăr valabil și pentru învățământul de la noi, în general, cam până în anul 2000…

Editorial istoriografic Cornel Dinu. Învățământul nostru din timpul lui Ceaușescu a făcut posibilă „colonizarea” de către IT-ul mioritic a „imperiului” american din Silicon Valley

Și-mi aduc aminte de Ștefan Andrei, care mi-a povestit cum a decis Nicolae Ceaușescu să trateze clauzele puse de FMI după 1975, de reducere a cheltuielilor din Învățământ: „Spune-le, tovarășe Andrei, că astea nu se discută! Eu n-am putut să fac școală, dar poporul nostru trebuie să învețe”. La fel și cu bugetul Sănătății: „Nu-i treaba lor cât cheltuim noi pentru sănătate! Nu vor vulnerabili, la cheremul lor? N-o să vadă așa ceva!”.

A avut „cel mai iubit fiu al poporului” și decizii bune și, mai ales, de necontestat, demnitate națională. O afirm cu riscul (și în cunoștință de cauză!) să-mi sară în cap toți tinerii „frumoși și liberi” care habar n-au ce-a fost înainte de 1989 decât din dezinformările orchestrate de „afară” pentru „colonizarea” noastră și ideologică, dar dau verdicte pe viață înainte să înceapă viața…

Revenind la Ceaușescu, blestemul lui a fost că nu a realizat, după 1980, că demnitate națională este și nivelul de trai al propriului popor. Pentru un neam, din întunecimea istoriei și până acum, cea mai mare înfrângere este exodul. Al evreilor din Egipt era mai mic ca număr. Suntem ca Siria… Imensă dramă…

Dar, să recunoaștem și să recunoască toți!, că IT-ul nostru colonizează Silicon Valley și se descurcă de minune și în alte locuri de pe glob. Ca și în alte domenii ale tehnologiei și medicinei înalte, datorită exigenței învățământului nostru din atât de hulita „dictatură comunistă”.

Editorial istoriografic Cornel Dinu. Parcă eram mai profesioniști când eram (doar) declarați amatori

Reîntorcându-mă la fotbalul nostru, și școala sa este în mare suferință. Ceea ce mă face să reamintesc că parcă eram mai profesioniști ca valoare a jocului față de nivelul din Vest când eram (doar) declarați amatori, decât acum, când doar cu numele și pretențiile credem că putem fi profesioniști.

Recunosc, totuși, că am fost ușor surprins când, acum vreo două săptămâni, am auzit într-o emisiune că fotbalul nostru ar fi ajuns la „pecetea” nefastă „Bun pentru Orient”!

„Bon pour l’Orient” se acorda în Franța secolului al XIX-lea absolvenților cu rezultate modeste ai unor facultăți. Apți de a lucra cu această calificare în coloniile franceze și în cele ale Imperiului Otoman. Merge, dar mai mult n-ar prea merge în acești ultimi ani de palmares fotbalistic.

Înainte de a argumenta de ce scufundarea fotbalului nostru în acest stigmat nu poate fi făcută, totuși, cu certitudine, sunt de făcut câteva precizări. Obligatorii….

Editorial istoriografic Cornel Dinu. Noroc că primul nostru părinte francez care ne-a „înfiat”, Napoleon al III-lea, dorea o țară puternică între Austria și Rusia…

În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au distins la noi două grupări de emancipare națională: „Junimea” în Moldova, cu centrul la Iași, și „bonjuriștii”, tineri cu studiile făcute la Paris, care salutau cu „Bonjour” în loc de „Bună ziua”, cu idei progresiste aduse de pe malurile Senei, majoritatea plecați din Valahia.

Cum ne e felul, diplomele acestora de medici sau ingineri, rare la Sorbona, au fost luate în derâdere în Bucurescii acelor timpuri. Unde au dominat ceva timp încă bucătăria și locantele orientale. Cele de sorginte franceză s-au așezat peste ele și de-aici oareșce schimbări mai apoi.

Dar tot cum ne e felul, un inginer ca Anghel Saligny și un medic precum Carol Davilla au fost imediat îmbrățișați de istorie. Desigur, erau licențiați la Sorbona, dar Saligny era neoprotestant și ambii cam refugiați napoleonieni…

La „Junimea”, majoritatea posesorilor de diplome erau școliți în Germania și Austria. Cu excepția lui Titu Maiorescu, a cărui diplomă în Drept, luată în Germania, a fost recunoscută și de Sorbona.

Și au cam strâmbat unii „junimiști” din năsucurile stipendiate și de „afară” – i-auzi, ca și acum! – că s-au unit cu Valahia și capitala a fost stabilită la București, dar cu atât au rămas. Voința primului nostru părinte francez care ne-a „înfiat”, Napoleon al III-lea, care dorea o țară puternică între Austria și Rusia, s-a impus.

Editorial istoriografic Cornel Dinu. Fosta „Cortină de fier” este acum și mai discriminatorie financiar

Să recunoaștem că povestea istorică este tare depărtată de posibila încadrare „Bon pour l’Orient”, atribuită cred că mai mult distractiv fotbaliștilor noștri în acea emisiune de care aminteam mai „la deal”…

Câțiva „purtători de crampoane” de la noi au ajuns și în fotbalul Orientului. Dar, mai mult, cred eu, și dintr-o curiozitate dubios documentată de a avea și ei un fel de „rara avis” în iarbă și pe câteva bănci tehnice.

Desigur, Nelu Nunweiller, Ilie Datcu și Traian Ionescu au impresionat în fotbalul turc la sfârșitul anilor ’60, la Fenerbahce. Ca și cumnații Gică, Hagi și Popescu, la Galatasaray, Mircea Lucescu (cu un titlu și la „Galata”) și Daniel Pancu la Beșiktaș, acum cam 20 de ani.

Să recunoaștem că aceste excepții nu fac regula. Care, acum, ne-a adus în situația de a căuta mai mult locuri de muncă fotbalistică prin Extremul Orient valoric al fotbalului, fie el și european. Adică, mai pe șleaul nostru mioritico-balcanic, prin emiratele Golfului, unite sau saudite. Dar și prin unele „întunecimi” de echipe din „Evropa”…

Iar dacă am evolua la nivel reprezentativ cu fostele colonii franceze, am cam lua-o clar pe coajă… Posibila revenire este mult mai grea acum. Când fosta „Cortină de fier” teritorială este și mai despărțitoare, ca să nu spun direct discriminatorie din punct de vedere al capacităților financiare de a investi și plăti în fotbal.