Horia Moculescu face 86 de ani! O viață marcată de drame: “Peste moartea tatei și a fiului nu am trecut niciodată”

Horia Moculescu împlinește astăzi, 18 martie 2023, 86 de ani. El ne dezvăluie, în exclusivitate, cele mai grele momente ale existenței lui, drame cu care a fost nevoit să învețe să trăiască. De altfel, spune el, nici acum durerea nu s-a estompat..

Horia Moculescu face 86 de ani. O viață marcată de drame

Astăzi, 18 martie 2023, Horia Moculescu împlinește frumoasa vârstă de 86 de ani. Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru FANATIK, aflăm detalii neștiute din copilăria artistului.

El ne mărturisește că nu prea avea timp de joacă pentru că studia tot timpul la pian. Tot astăzi aflăm că visul lui cel mai important este ca Nidia să obțină notorietatea pe care, din cauza numelui și a unor producători, n-a reușit s-o aibă.

De asemenea, Horia Moculescu povestește aventurile avute în școală. Compozitorul ne vorbește despre dramele vieții lui, moartea mamei pe când el avea doar 11 ani și moartea tatălui după ce fusese eliberat din închisoare.

Digi24.ro

Ministrul Muncii a anunțat datele exacte la care vor fi virate pensiile pe luna mai

Horia Moculescu recunoaște că, de nu ar fi știut să cânte la acordeon, nu ar fi avut ce să mănânce și spune că niciodată nu va putea să treacă peste moartea părinților și a fiului sau.

”Hai să apuc ăia 86 de ani”

La mulți ani, dle Horia Moculescu. Cum vă simțiți la 86 de ani?

– Am avut o perioadă mai agitată în ultimul timp, legată de sănătate. Am o vorbă care pare catastrofică, ‘hai să apuc ăia 86 de ani’. Sunt mulți ani, o parte frumoși, o parte urâți, o parte groaznici și o parte minunați.

Cine are o viață ternă, nu are vârfuri de sus și jos, nu poate să spună că a trăit cu adevărat. Eu am trăit în toate felurile posibile. Am fost contemporan cu Carol al II-lea, cu Regina Maria, chiar dacă aveam un an când a murit. De asemenea cu Antonescu, Regele Mihai și Gheorgiu Dej.

“Numele de Moculescu a fost ce a tras-o în jos”

Aveți vreun vis neîmplinit încă?

– Am multe visuri, unul dintre ele este să o văd pe Nidia promovată la nivelul valorii ei artistice, pentru că ea cântă foarte bine. Nu are, însă, un tată care să o promoveze, nu am fost niciodată la școală la ea, nici pentru mine nu am apelat niciodată la vreo pilă, i-am lăsat pe fiecare să se exprime. Numele de Moculescu a fost ce a tras-o în jos în intențiile producătorilor.

Digisport.ro

A doua cea mai bogată soție de fotbalist nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume despre viața privată: ”Acesta e prețul”

Al doilea vis este ceva care nu mai ține de mine, nici de viață, este doar un vis și atât. Aș fi vrut să mai am 40 de ani și să joc tenis cu totul altfel decât am jucat. Eu am făcut sport de performanță dar tenis am jucat greșit, și îmi pare rău. M-am bazat doar pe calitățile fizice și ce știam din sport, nu din tenis.

“Prietenii îmi spun că am candoarea unui om de 20 de ani”

Cum era Horia Moculescu la 20 de ani și cum este acum? Ce simțiti că ați căștigat și ce ați pierdut?

– Nu am pierdut nimic de la 20 de ani încoace. Doar pe tatăl meu, atât, a murit când eu aveam 29 de ani. Prietenii îmi spun că am candoarea unui om de 20 de ani pentru că încă mai cred în oameni, în dragoste, în civilizație, maniere și în vise. Tot ce am, de la 20 de ani încoace, este un câștig.

“Mama avea cancer și a murit la 33 de ani”

Aveați 11 ani când v-ați pierdut mama. Aveți vreo amintire, mai deosebită, cu ea?

– Am doar amintiri tragice, eu singur cu ea la Râmnicu-Vâlcea, ea bolnavă și eu o ajutam. Aveam 11 ani și nu înțelegeam monstruozitatea bolii, nu aveam cu s-o pricep si cei din familie nu-mi spuneau că le era frică. Comportamentul meu față de mama s-a schimbat pe măsură ce s-a îmbolnăvit mai tare, avea cancer și a murit la 33 de ani, vârsta Nidiei de acum.

Am mai multe amintiri legate de profesorul meu de pian, război, venirea rușilor, intrarea lor pe stradă și în casa noastră. Am și rămas cu un rus care a ocupat camera bunicului, Ivan îl chema, a devenit un membru al familiei.

Cel mai greu moment: “Peste moartea tatei și a fiului meu nu am trecut niciodată”

Care a fost cel mai greu moment din viața dvs? Cum ați reușit să mergeți mă departe?

– Moartea tatălui meu. După 9 ani de pușcărie a stat liber 7 luni apoi a murit, la 58 de ani. Făcuse 4 ani pe front, era erou al României. Nu am reușit să fiu alături de e când a murit. Din cele 7 luni libere a stat cu mine la mare două, iulie și august. A plecat pe 1 septembrie și pe 1 noiembrie a murit, așa că nu l-am mai văzut decât la Drăgășani, mort. Peste moartea tatei și a fiului meu nu am trecut niciodată. Sunt lucruri peste care nu se poate trece, sunt ireversibile. Trăiești rău, dar înveți să trăiești cu ele.

Amintiri din copilărie: “Făceam atâta pian pe zi că nu mai aveam timp de nimic”

Cum a fost copilăria dvs?

– Ce să mă joc, că nu aveam timp? Făceam atâta pian pe zi încât nu mai aveam timp de nimic. Îmi dau seama că nu mi-am iubit mama la nivelul la care ar fi trebuit s-o fac, nu i-am mulțumit pentru viitorul meu. În vacanță aveam 2 ore de pian cu profesor și 4 cu ea, iar în timpul școlii 2 cu profesor și 2 cu ea. Țin minte că primisem o bicicletă, aveam vreo 7 ani, nu ajungeam să stau pe ea și pedalam pe sub cadru. Jucam fotbal prost, nu învățasem să schiez, îmi era frică să nu mi se ude bocancii. Era război și nu mai aveam de unde să iau alții.

“Avea o singură problemă cu mine, întârziam primele 10 minute din prima oră”

Cum a fost perioada liceului? Erați timid sau cel mai rebel?

– În perioada liceului tată a fost chemat la școală de două ori. Prima dată l-a chemat directorul și i-a spus despre mine că sunt un copil eminent, că nu are ce să-mi reproșeze, fac sport, cânt la cor și sunt animatorul tuturor momentelor vesele. Avea o singură problema cu mine, întârziam primele 10 minute din prima oră. Tata i-a explicat că îi făceam curte unei fete cu care mă vedeam la Biserica Catolică, o conduceam la școală și apoi fugeam să ajung repede la prima oră.

“A vrut într-o zi să mă lovească, pentru că m-a pus să fac niște planșe și eu nu am putut”

Și a doua oară ce s-a întâmplat?

– A două oară l-a chemat pe tata dirigintele, un om dictatorial. În clasa a 8-a am inițiat un conflict care a durat tot anul și abia din clasa a 9-a am devenit cei mai buni prieteni de pe pământ. Când am ajuns vedetă era invitatul meu peste tot. A vrut într-o zi să mă lovească, pentru că m-a pus să fac niște planșe și eu nu am putut, pentru că era ziua mea de film. L-am prins de mână și i-am spus că tata m-a învățat să lovesc înapoi dacă sunt lovit. Tata i-a spus că nu avea ce să-mi reproșeze dacă îl loveam înapoi și că ziua de film era doar o dată pe săptămâna, între 5 și 7, deci spuneam adevărul.

Mai țineți minte când ați câștigat primii bani?

– Da, eram în clasa a 9-a și dădeam meditații copiilor din orașul Turda care doreau să intre în clasa a 8-a, la capacitate. Din banii câștigați mi-am luat un costum pepit și o pereche de pantofi roșii.

“Dacă nu există acordeonul nu aș fi avut ce mânca”

Ați fost fascinat, de mic, de acordeon. De ce tocmai acest instrument muzical?

– Am primit un acordeon cadou când aveam 7 ani și de acolo mi s-a tras. Cum deja știam să cânt la pian acordeonul a fost ca o joacă, spre norocul meu. Mai târziu am cântat cu orchestra de la Petroșani și câștigam bani singur pentru că tata era deja în pușcărie și piane nu mai existau. Dacă nu există acordeonul nu aș fi avut ce mânca.

“Am ajuns student în meseria ‘visurilor’ mele, la institutul de mine din Petroșani”

Știu că nu ați intrat la Conservator din cauza ‘originii sociale nesănătoase’. Cum ați depășit această mizerabilă nedreptate?

– Nu mi-au acceptat din start dosarul așa că am ajuns student în meseria ‘visurilor’ mele, la institutul de mine din Petroșani. Acolo aveau nevoie de studenți deci nu se cerea niciun dosar. Erau acolo toții fiii de Cantacuzino și de Șuțu. De cântat am cântat tot timpul. Problema a fost când a trebuit să virez spre muzica ușoară profesionistă, eu care făcusem doar pian clasic, când a trebuit să mă apuc să studiez orchestrație. Am învățat poate mai serios decât aș fi făcut-o la Conservator.

Aveți o carieră imensă. Care a fost, totuși, momentul pe care l-ați prețuit cel mai mult?

– În anul 1964 cântăm la ‘Ambasador’ și nu puteam fi mai mult de 5 persoane în orchestră, dar aveam nevoie de instrumente în plus. M-am gândit să apelez la vocile colegilor mei și astfel am inițiat un curent și, de atunci, toți șefii de orchestră au început să cânte și vocal.