Ionuţ Filişan, omul care predă tenis şi lecţii de viaţă: “«Ce-ai păţit, de ce n-ai picioare?» Nu mi-am mâncat legumele!”. Exclusiv

Ionuţ Filişan, în vârstă de 32 de ani, este antrenor de tenis în clubul Dinamo. Ajuns în scaun cu rotile la vârsta de 3 ani, după un accident îngrozitor în care şi-a pierdut ambele picioare, Ionuţ nu s-a lăsat dărâmat şi şi-a croit o viaţă foarte activă, pe care o trăieşte la maxim. Este jucător, antrenor, tată, soţ. Priveşte orice provocare cu zâmbetul pe buze şi spune că sunt puţine lucruri care „reuşesc” să îl indispună.

Sport în scaun cu rotile! Ionuţ Filişan, omul care predă tenis şi lecţii de viaţă

Ne-am întâlnit cu sportivul la clubul Dinamo, la unul dintre antrenamentele cu micuţii care învaţă tainele tenisului. Terenul este un adevărat furnicar, cu 20 de pici cu rachetele în mână care abia aşteaptă să lovească mingea de tenis.

Fiind la început, Ionuţ îi învaţă mişcările de bază, iar când le vine rândul, pe lângă explicaţiile de la tenis, le strecoară şi un compliment care le aduce zâmbetul pe buze celor mici. Este o misiune dificilă să îi încolonezi şi să facă ceea ce le predai, însă antrenorul are şi arme secrete pentru motivaţia celor mici: premii şi concursuri. La final, toată lumea este răsplătită şi copiii pleacă de pe teren cu o recompensă dulce.

„Le spun că m-a muşcat rechinul, că nu mi-am mâncat legumele”

Copiii se obişnuiesc repede cu Ionuţ, dar, la prima întâlnire, este mereu întrebat de ce este în scaun cu rotile: „De fiecare dată se întâmplă. Nu există copil care să vină la Dinamo şi care să nu întrebe. Cei mari nu mă întreabă, probabil le e ruşine. Cei mici, primul lucru: «Ce-ai păţit, de ce n-ai picioare?».

Digi24.ro

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul acesteia

Unora care sunt mai mari le explic ce s-a întâmplat, celor mai mici le mai inventez câte o poveste. Le spun că m-a muşcat rechinul, că nu mi-am mâncat legumele, că am mâncat mai multă ciocolată, că am căzut de la balcon. Diferite poveşti, ca să stea mai cuminţi acasă”, ne spune Ionuţ amuzat.

Este antrenor la Dinamo de anul trecut, ceea ce numeşte un gest curajos din partea conducerii, mai ales că există părinţi care înainte să îl cunoască, se întreabă dacă poate antrena: „Un club ca Dinamo să angajeze pe post de antrenor o persoană cu dizabilităţi mi se pare curajos, în primul rând. Nu toată lumea ar face aşa ceva. În general, părinţii se întreabă prima dată: «Oare ştie să antreneze?».

Ideea este că, odată ce au ajuns la mine pe teren, vor reveni cu siguranţă. De fiecare dată mă înţeleg foarte bine cu copiii, se ataşează de mine, le explic în moduri interactive şi amuzante în care să îi conving cum să facă exerciţiile şi să înveţe tenis într-un mod care să nu fie plictisitor. Loviturile sunt aceleaşi, dar încerc o manieră prin care să le fac mai amuzante, mai interactive, să le pun o miză, să le fac un joc”.

„Sunt sigur că nu aş fi avut viaţa pe care o am acum, dacă nu aveam accidentul”

Ionuţ Filişan a suferit un teribil accident de maşină când avea 3 ani, iar în urma accidentului a rămas fără ambele picioare. Paradoxal, nu consideră accidentul o tragedie, ba din contră, este sigur că viaţa lui a fost schimbată în bine după această experienţă dureroasă: „Eu tot timpul am spus asta. Nu am considerat niciodată accidentul meu o tragedie. Sunt foarte fericit cu viaţa pe care o am acum şi sunt sigur că nu aş fi avut viaţa pe care o am acum, dacă nu aveam accidentul.

Digisport.ro

Un fotbalist celebru și soția sa, filmați în duș. Imaginile au făcut înconjurul lumii

Nu ştiu de ce, dar aşa simt eu. Modul în care m-am dezvoltat, în care i-am descoperit şi influenţat pe cei din jurul meu, mă bucură şi mă face să mă simt mândru de ce sunt astăzi şi cine sunt astăzi. Nu aş schimba absolut nimic la accident sau la viaţa pe care o am”.

“Tenisul m-a prins foarte tare, era magia lui Federer de la început”

Când era mic, visa să fie pilot, apoi, pe la vârsta de 6-7, ani a descoperit tenisul: „Am avut noroc că fratele meu mai mare era pasionat de sport şi, cumva, m-a atras şi pe mine. În primul rând se uita la tenis. Din fericire, am apucat ultimii ani ai lui Sampras, când a jucat la Wimbledon, cu Roger Federer. Atunci am început să mă uit la tenis şi m-a prins foarte tare, era magia lui Federer de la început. Ulterior, a apărut şi Nadal şi a crescut foarte mult tenisul şi m-a atras”, povesteşte Ionuţ.

Doar că, în România, tenisul în scaun rulant nu avea prea mulţi practicanţi. De asta a început cu baschetul, iar apoi, alături cu un coleg, au hotărât să facă demersurile pentru a juca tenis: „Voiam să fac un sport. Am început cu baschet, mi-a plăcut, dar nu a fost ceva…

Am insistat să facă o secţie de tenis, să revină, au încercat, dar nu au reuşit. Am decis să căutăm un antrenor cu care să lucrăm, ne-am cumpărat nişte scaune la scurt timp după aia. A fost o investiţie destul de mare, nişte scaune de tenis sunt destul de scumpe. Nu ne-am lăsat. Şi până în ziua de azi jucăm tenis în continuare”.

„«Da, mă, am o dizabilitate. Şi care-i problema?»”

Tenisul i-a dat multe lui Ionuţ, dar cel mai important este că l-a ajutat să se accepte aşa cum este, având o dizabilitate şi îi sfătuieşte pe toţi care se confruntă cu o astfel de problemă să o accepte: „Când am început să joc tenis, am început să mă accept şi pe mine, aşa cum sunt: «Da, mă, am o dizabilitate. Şi care-i problema?». Am văzut sute de sportivi din ţări diferite care au avut o dizabilitate infimă şi jucau tenis în scaun rulant, la una extraordinar de gravă, în care îşi mişcau doar una dintre mâini şi jucau tenis cu racheta legată de mână, într-un scaun electric.

Este extraordinar să te uiţi la un astfel de om, care are o mână pe care şi-o poate mişca şi cu ea joacă tenis. Şi sunt oameni care au o dizabilitate super-uşoară, adică au un picior mai scurt şi fac din asta o tragedie. Nu pot să iasă pe stradă că se uită lumea altfel la ei. Trebuie să învăţăm să ne acceptăm. Chiar dacă avem o dizabilitate sau nu. Din păcate, în România, oamenii încă nu se acceptă pe ei. Dacă le spui unora să vină şi să facă un sport, o să spună că nu au nicio dizabilitate”, susţine Ionuţ Filişan.

„O aduc şi pe fiica mea la tenis. A început şi ea”

Sportivul are o fetiţă în vârstă de 3 ani care îi împărtăşeşte pasiunea în ceea ce priveşte tenisul. Soţia nu are legătură cu lumea sportului, însă la cât tenis se discută în familie, începe să cunoască fenomenul: „O aduc şi pe fiica mea la tenis. A început şi ea. Momentan e joacă, nu îşi dă seama exact ce se întâmplă. Vine, stă cu copiii, loveşte mingea, mai facem nişte joculeţe şi e foarte interesată.

Chiar îi place aici, o să o aduc din ce în ce mai des. Nu ştiu dacă o să facă vreun sport de performanţă, dacă va fi tenis sau altceva. Dacă ea o să vrea, o să o susţin. E foarte greu să faci un sport de performanţă la noi în ţară şi nu numai. Înseamnă multe sacrificii, foarte multă muncă. Pentru un copil este foarte greu. Soţia mea nu are nicio treabă cu sportul.

Ea este pe social media, e cu reclame pe reţelele de socializare, nu mă pricep aşa bine. Deci nu are legături cu sportul, dar îi place să se uite. Na, stând în jurul meu cu tenis toată ziua, a început şi ea să se uite. Urmăreşte şi a început să înveţe”.

„Toată lumea când aude că sunt rrom, îmi spune: «Aaaa, păi nu eşti îmbrăcat, nu arăţi, nu vorbeşti ca unul»”

Ionuţ Filişan provine dintr-o familie de rromi şi consideră că în România încă există discriminarea faţă de alte etnii: „Dacă asculţi un anumit tip de muzică eşti de etnie rromă, dacă te îmbraci într-un fel, eşti considerat de etnie rromă. Cumva, stigma asta… Trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel sau să asculţi un tip de muzică pentru a fi de etnie rromă. Toată lumea când aude că sunt rrom, îmi spune: «Aaaa, păi nu eşti îmbrăcat, nu arăţi, nu vorbeşti ca unul de etnie rromă».

De ce trebuie să vorbeşti într-un anumit fel? Dacă ai văzut cinci oameni care vorbesc într-un fel, nu înseamnă că toţi sunt la fel. Aşa se vorbeşte şi de români în afara ţării. Cumva, ne stigmatizăm unii pe alţii mult prea mult şi ar trebui să ne acceptăm mai uşor, să nu mai catalogăm aşa uşor pe unii şi pe alţii.

La noi, în mediile sărace, abandonul şcolar este foarte mare. Trebuie să găsim soluţii prin care să includem copii defavorizaţi. Cred că profesorii şi antrenorii de sport ar trebui să îi aducă şi să îi trateze la fel. Copilul simte dacă este discriminat sau dacă este tratat diferit. Nu va vrea să meargă într-un loc în care este tratat diferit faţă de ceilalţi copii”.

„Dacă nu ai un scaun cu care să mergi pe stradă, pot să fie străzile oricât de bune ar fi”

La capitolul accesibilitate pentru persoanele cu dizabilităţi, Ionuţ Filişan consideră că Bucureştiul se ridică la standarde destul de bune, ceea ce nu se poate spune şi despre alte oraşe din ţară. În schimb, problema mai mare este de natură medicală, în condiţiile în care costurile sunt foarte mari şi nu sunt susţinute de stat: „Bucureştiul stă destul de bine. Nu extraordinar, dar e ok. Din păcate, oraşele mici din ţară nu stau bine. Dar suntem mai bine decât în alte ţări. Am fost în Roma, Londra, Lisabona, nu sunt atât de adaptate cât am crede.

Problema cea mai mare nu este accesul în anumite clădiri, ci la sisteme medicale bune pentru persoanele cu dizabilităţi. Un scaun rulant bun care poate fi folosit de oricine, costă undeva la 3-4.000 de euro. Poate şi mai mult. Statul nu acoperă aceste sume şi dacă nu ai un scaun cu care să mergi pe stradă, pot să fie străzile oricât de bune ar fi. Nu te ajută la nimic”

De câţi bani e nevoie să faci tenis de performanţă în scaun rulant: „Financiar, ar însemna un buget anual de 30.000 de euro, minimum. Şi această sumă, pe o perioadă de câţiva ani. Că nu poţi să investeşti un an şi apoi să te aştepţi că eşti la Jocurile Paralimpice. Trebuie să investeşti câţiva ani ca să te califici. Dacă vrei să fii la JO de la Paris din 2024 trebuie să începi să investeşti de acum, anual. Ceea ce în România este foarte greu să faci. Pentru turnee de Grand Slam, este mult mai complicat. Participă doar primii 8 sau 12. Ca să ajungi în primii 8 este foarte mult de muncă şi foarte mult de investit. Trebuie să stai în circuit undeva la 20 şi ceva de săptămâni anual. Adică ce face un sportiv de performanţă, trebuie să facă unul şi în scaun rulant. Este fix acelaşi lucru. Tot ce vezi că face Simona, Irina, Sorana, ar trebui să facă şi o persoană cu dizabilităţi”, Ionuţ Filişan

„Dacă eşti pe picioarele tale: «Aaa, de ce ai parcat acolo?». Chiar mi s-a cerut să mut maşina”

Pe parcările destinate persoanelor cu dizabilități, Ionuț Filișan se lovește de o problemă neașteptată: „În general, când parchezi pe locurile pentru persoane cu dizabilităţi, lumea se uită. Dacă eşti pe picioarele tale: «Aaa, de ce ai parcat acolo?». Chiar mi s-a cerut să mut maşina până să cobor. Se întâmplă foarte des pentru că la noi nu se aşteaptă ca persoanele cu dizabilităţi să fie independente.

Toată lumea se aşteaptă ca eu să fiu în dreapta. Dacă vede că a coborât soţia şi eu sunt încă la volan: «Păi de ce ai parcat aici?». Trebuie să le spun că eu sunt persoana cu dizabilităţi. Din păcate, nu este o chestie întâlnită la noi persoana cu dizabilităţi activă. Au început să fie mai active, dar mi-aş dori să văd 20 de persoane pe zi că se plimbă, fac activităţi, fac ce vor. Că se duc la parc, la mall, la cumpărături. Să îi vezi că sunt acolo, vizibili”, a povestit amuzat Ionuţ.

Premiile în competiţiile de scaun rulant: „Din păcate, nefiind televizate şi fără prea mult marketing, premiile sunt la 1-2% din turneele de tenis obişnuite. Practic, toţi banii trebuie să fie din buzunarul propriu sau de la un sponsor. Este mult mai greu pentru o persoană cu dizabilităţi să atragă un sponsor pentru că nu eşti atât de vizibil. Nu apari atât de des la televizor, iar firma nu este vizibilă. Poţi să joci la 30 de turnee, că nu se vede la televizor. În Franţa au început să transmită astfel de turnee. Ţările foarte avansate şi care au şi sportivi, au început să realizeze că şi sportul în scaun rulant merită apreciat”, Ionuţ Filişan

„Dacă m-aș opri eu și dacă ar lua aceeași decizie unul sau doi, nu am mai avea tenis în scaun rulant în România”

Of-ul sportivului este că nu apar mai mulţi oameni cu dizabilităţi care să încerce să facă sport. În acest sens, Filişan vrea să demareze un proiect la Dinamo pentru persoanele cu dizabilităţi: „Avem în România o grămadă şi am vorbit şi cu cei de sus ca să pornim un proiect pentru persoanele cu dizabilităţi pentru că aşa aş putea să ajut cel mai mult. Aş da şi mai departe. Nu îmi vine să mă retrag ca jucător pentru că nu vine nimeni din spate și încă mai vreau să joc. Dacă m-aș opri eu și dacă ar lua aceeași decizie unul sau doi, nu am mai avea tenis în scaun rulant în România.

Încerc să trag de mine în ambele planuri pentru a aștepta să apară și jucători noi, astfel încât să nu merg eu cu aceiași oameni la competiții, de fiecare dată. Că se numește Cupa Davis în scaun rulant, la noi e World Team Cup, noi suntem acolo de 6 ani de zile aceleași persoane. Suntem patru și mi-aș dori să vină cineva din spate ca noi să putem să avem un pic de competiție și să facem și altceva. Dar nu îmi doresc să mă retrag”.

„În general sunt o persoană deschisă și nu îmi place să mă ascund, să fiu o persoană tristă. Am și eu momentele mele în care nu sunt în cea mai bună stare, dar încerc să fiu o persoană activă, să fiu optimist, să încerc să conversez cât mai mult cu oamenii”, Ionuţ Filişan

• 32 de ani are Ionuţ Filişan
• 30.000 de euro / an este bugetul de care are nevoie un jucător de tenis în scaun rulant pentru performanţă