Jean Julien Rojer, interviu special despre parteneriatul de succes cu Horia Tecău: “În dimineaţa finalei de la Wimbledon era transfigurat! A făcut varză şi omletele”

Horia Tecău şi Jean Julien Rojer au avut un parteneriat de mare succes în tenisul mondial. Cei doi au câştigat trofeele de Grand Slam de la Wimbledon şi US Open, dar şi Turneul Campionilor, pe care l-au acontat în anul 2015.

Jean Julien Rojer, interviu special: “De când am jucat cu Horia, românii au fost incredibili de amabili cu mine”

Jean Julien Rojer este încă în activitate, la vârsta de 42 de ani. Olandezul a pierdut în turul doi la Ţiriac Open alături de Lloyd Glasspool, iar la final, a vorbit pentru FANATIK într-un amplu interviu acordat la turneul bucureştean în care a vorbit despre longevitate, despre parteneriatul cu Horia, dar şi despre cum l-a ajutat pe român să rupă blestemul la Wimbledon, unde Tecău a câştigat titlul după trei finale pierdute alături de Robert Lindstedt:

Cum este să te întorci în România după atâţia ani? Ai câştigat în urmă cu 10 ani… 

– Da, au trecut mulţi ani. A fost 2014 anul în care am câştigat aici. Pentru mine, este foarte frumos să mă întorc. Iar românii, nu doar aici, peste tot, de când am jucat cu Horia, au fost incredibili de amabili cu mine. M-am întâlnit cu Horia după meci, oamenii sunt foarte politicoşi, vor fotografii, autografe. Au mult respect pentru români. Prin intermediul parteneriatului cu Horia, ţin în continuare legătura cu foarte mulţi: fizioterapeuţi de la clinică. Am foarte mulţi prieteni aici. Este foarte frumos să mă întorc. Mi-ar fi plăcut să joc mai bine.

“Am o luptă interioară dacă să joc în continuare, să nu mai joc. Nu este aşa de uşor”

Eşti unul dintre veteranii circuitului. Cum este să joci la 42 de ani?

– Este foarte dificil pentru mine. Nu ştiu cum să înclin balanţa. Îmi dau seama că există lucruri mult mai importante în viaţă decât tenisul, dar este foarte uşor să spun asta. Am plecat de acasă când aveam 12 ani, situaţie similară cu cea a lui Horia. Părinţii, eu, am sacrificat multe. Aşa că este uşor să spun că tenisul nu este totul. Dar, cu toate sacrificiile: ale mele, ale soţiei, ale familiei, este foarte important.

Digi24.ro

O tânără care a crezut că este mahmură a ajuns până la urmă la spital iar medicii i-au spus că mai are doar 12 luni de trăit

Înţeleg…

– Am doi copii, nu este nimic mai important decât ei. Dar, încerc să găsesc echilibrul. Şi nu este uşor. Soţia mea mă susţine să joc în continuare. Dar să plec de acasă şi să nu îi am alături în turnee este foarte dificil pentru mine. Îmi e dor de copii mei, iar acum am o luptă interioară dacă să joc în continuare, să nu mai joc. Nu este aşa de uşor. Horia a venit să mă vadă cum joc. I-am spus că îmi place foarte mult să evoluez. Râd, mă bucur, chiar îmi place să joc tenis. Este jobul meu şi este unul foarte bun.

“La un moment dat Jules este şi el obosit, are familie, părinţi, multe alte lucruri importante”

Dar încă ai găsit echilibrul, nu?

– Sunt în căutarea unui răspuns. Uneori sunt confuz. Poate nu este atât de important că trebuie să mă concentrez pe părinţii mei, pe soţia şi copii mei. Nu ştiu cât să continui. Toată viaţa mi s-a spus: “Du-te, joacă!”. Părinţii, care sunt în vârstă, îmi spun asta, soţia îmi spune: “Du,te, Jules, poţi să o faci!”. Anul trecut, când partenerul meu mi-a spus că vrea să joace cu altcineva, eram în China, al doilea copil abia mi s-a născut… mi-am sunat soţia şi i-am zis: “Cred că e finalul!”. Să cauţi un alt partner este destul de dificil. Soţia mi-a spus că e doar o reacţie după vestea proastă, să stau câteva zile şi mai vorbim după.

După două-trei zile, am vorbit şi mi-a spus că pot să continui, că am o formă fizică bună. Toţi îmi spun: “Go, Jules, go!”, dar la un moment dat Jules este şi el obosit, are familie, părinţi, multe alte lucruri importante. De asta spun că nu am o balanţă. Şi nu ştiu ce să fac. Prietenul meu, Horia, era foarte hotărât. A simţit, ştia că e timpul lui, nu mai voia să facă asta, avea alte priorităţi. Sunt un pic gelos pe asta. Să o vezi clar şi să iei decizia.

“Horia este fratele meu”

Cum ai caracteriza parteneriatul tău de succes cu Horia, cu atât de multe titluri?

– Horia este fratele meu. Ştie şi el asta. Am avut foarte multe momente frumoase, este foarte important că este o persoană foarte bună, amabilă. Este foarte important acest lucru. Acum ajută echipa de Fed Cup şi mă bucur că are acest succes cu fetele. Merită. Comunică bine, fetele pot avea încredere în el. Ştie cum să gestioneze emoţiile jucătoarelor, când să vorbească şi când nu. În parteneriatul nostru el a fost mai tăcut, m-a lăsat să vorbesc.

Digisport.ro

FOTO După ce s-a lăsat filmată la duș, alături de soțul ei, a semnat contractul vieții. ”Ne vedem acolo”

Eu nu prea postez pe reţelele de socializare, dar am repostat ceva de la turneu când m-am întâlnit cu Horia şi atât de mulţi oameni au răspuns la postarea mea, “fraţii din nou împreună”… Aceste relaţii devin mai bune pe măsură ce trece timpul. Ne place foarte mult să petrecem timp împreună, să ne reamintim de momentele frumoase. Sunt foarte fericit că am putut să joc cu el atâţia ani. Atât în cariera lui, cât şi în cariera mea a fost cel mai lung parteneriat.

Dezvăluiri înainte de finala de la Wimbledon: “Era transfigurat! A făcut omleta varză”

Horia a reuşit să câştige, în sfârşit, turneul de la Wimbledon alături de tine, după trei finale pierdute. Cum a fost acea experienţă? 

– Am stat într-un apartament împreună atunci. Aveam o anumită rutină, el făcea omleta, eu făceam altele. Ne găteam în fiecare dimineaţă micul dejun, aveam aceeaşi rutină pentru două săptămâni. Doar noi. Aveam fizioterapeutul cu noi, dar nu aveam antrenor. Eram doar noi, practic. Iar cu o seară înaintea finalei, eu aveam câteva emoţii, eram înaintea primei finale şi nu ştiam la ce să mă aştept. Ne-am băgat la somn, iar în dimineaţa următoare când l-am văzut era transfigurat, alb la faţă.

Nu a spus prea multe lucruri. A făcut omleta varză, era un dezastru. Îmi amintesc că mă gândeam: “Shit, o să aibă emoţii! Ok, a jucat trei finale şi le-a pierdut, nu e simplu. Va fi rău dacă pierde şi a patra finală. Trebuie să câştigăm acest meci”. Îmi amintesc atât de bine foarte multe lucruri din cele două săptămâni, inclusiv omleta teribilă din dimineaţa finalei. Îmi amintesc faţa lui. Dar, la fel cum a făcut-o de multe ori, a fost omul finalei.

A jucat atât de bine. Cumva, a intrat în zona mentală care trebuie şi a profitat de moment. Eu am fost foarte fericit pentru el, în primul rând, evident şi pentru mine. Dar să joci trei finale la rând la Wimbledon, e incredibil. Nu este uşor să mergi din nou, iar presiunea va creşte de fiecare dată. A fost fantastic. Cred că e cea mai frumoasă amintire pe care am avut-o împreună.

“La US Open, Horia era cu mintea într-un alt loc, nu se gândea la retragere dar avea alte interese”

La US Open peste doi ani a fost diferit? 

– Da, a fost foarte diferit. Horia era cu mintea într-un alt loc, nu se gândea la retragere dar avea alte interese. Se dezvolta ca persoană, eu, ca întotdeauna, doar la tenis: “Go, Jules, Go!”. Dar a fost diferit pentru că nu făcusem nimic deosebit înainte de US Open. Ştiam că avem un nivel foarte bun, iar când am început să jucăm, ne-am găsit ritmul. Iar când ne găseam ritmul, ştiam că suntem greu de bătut.

Pentru că jucăm într-un ritm riscant, dar dacă ne găsim acel ritm şi funcţionează, suntem greu de învins. Am găsit rapid acest ritm şi ştiam după două-trei meciuri că putem face ceva în turneu. A fost foarte frumos că am putut să câştigăm.

După tot acest succes pe care l-ai avut la dublu, te gândeai vreodată că poţi şi la simplu să performezi?

– Nu. Am jucat simplu, nu aveam loviturile de simplu. Sunt mai mult un tip de voleu, de reacţie, dar viteza mea era la fileu, eram agil, rapid. Am încercat câţiva ani să joc simplu, dar nu eram prea bun. Cel mai sus cred că am fost pe 280. Clasamentul meu real era între 250 şi 300. Am fost acolo. Nu am niciun regret. Din contră, cred că ar fi trebuit să încep mai devreme să joc dublu.

“Când partenerul meu de anul trecut mi-a spus că vrea să se oprească, voiam şi eu să mă retrag”

Este dificil să îţi găseşti un partener de dublu?

– Nu este uşor, asta e clar. Când partenerul meu de anul trecut mi-a spus că vrea să se oprească, voiam şi eu să mă retrag. Procesul este foarte dificil. Trebuie să găseşti pe cineva de treabă, cu care să poţi să joci, cu care să poţi să discuţi, cu cineva cu care să călătoreşti. Pare uşor, spui că joci tenis cu această persoană. Nu… Este foarte complicat. Cu Horia am avut noroc, am putut să discut totul foarte uşor, mi-am petrecut timpul foarte uşor cu el pentru că eram foarte apropiaţi. Nu am avut certuri, a fost uşor să îmi petrec timpul cu el. De aia nu e uşor să găseşti partenerul potrivit. Spui că joci cu băiatul ăsta, dar după o lună poate nu îţi convine.

E atât de complicat încât mă gândeam să mă las. Am pierdut la Ţiriac Open, discutam cu partenerul meu (n.r. Lloyd Glasspool) timp de o oră ce avem de făcut. Deja jucăm de 3-4 luni. E ok să facem asta, dar am deja 42 de ani, am obosit. Acestea sunt lucruri pe care le făceam în trecut şi nu le mai fac acum. Mergem acasă, trebuie să antrenăm aceste chestii, iar în următorul turneu trebuie să vedem dacă funcţionează sau nu. Este obositor. Nu mă plâng, ăsta e jobul. Dar nu e simplu.

Ce părere ai despre Rohan Bopanna? A devenit lider mondial la 43 de ani…

– Nu îmi place foarte mult (râde). Mi-a bătut recordul. “Bobs” e grozav, e fantastic. Îl ştiu pe el şi familia lui de mult timp, suntem prieteni. Un om de treabă, dar funcţionează pentru el. Are 44 de ani şi sacrifică foarte multe. Cred că are un partener foarte bun (n.r. Matthew Ebden), au o echipă grozavă care funcţionează. Acest parteneriat a funcţionat foarte bine pentru el. Înainte de asta a tot căutat, dar nu a avut partenerul ideal pentru a urca pe locul 1 ATP. L-a găsit, are un partener foarte bun, jucător excelent, se completează foarte bine. Bopanna a fost mereu acolo şi sunt foarte fericit pentru el.

• 42 de ani are Jean-Julien Rojer
• 37 de titluri a obţinut Rojer în carieră