Nichita Stănescu, 90 de ani de la naștere. Cititorul dincolo de poet, între Bacovia, „Moby Dick”, romanele polițiste și unicul Eminescu

Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit vârsta de 90 de ani. „Artiștii nu mor niciodată” este o platitudine, dar una… vie. Nichita nu a lăsat în urmă, ci înainte, o seamă de iubiri încântătoare și mereu contemporane. Probabil, Nichita este ultimul boier al literaturii române și, din locul în care se află acum, mai are multe de oferit creației sale pământene, mai ales prin dezvăluirile legate de ceea ce l-a construit pe el însuși, ca om și ca scriitor. Lecturile care l-au format și pe care le-a iubit, ca și articolele care i-au fost dedicate în străinătate au devenit fundamentele sărbătorii noastre de astăzi, devoalate în volumul „Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei ”, apărut în anul 1985, la Editura Albatros.

„Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei”. Junele poet, fascinat de Bacovia și de drama balenei Moby Dick, printre romane polițiste și… unicul Eminescu

Să pătrundem, așadar, în lumea cititorului Nini, pe care ne-o dezvăluie grădinarii de emoții care au recreat, cu gingășie, totalitatea paradoxal de intimă a volumului „Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei”. „Totalitate”, pentru că Nichita este universal, iar „intimă”, pentru că el respiră în fiecare dintre noi, cei care îl sărbătorim zdrobind lumina fumegoasă din struguri. Chiar dacă s-a spus despre timidul Nichita Hristea Stănescu inclusiv faptul că ar fi rămas repetent în clasa I, povestea sa este cea a unui puști melancolic, îndrăgostit de literatură și mai ales pătimaș.

Cel mai important autor care l-a marcat pe junele Nini a fost George Bacovia, al cărui tragism și-a făcut loc în sufletul poetului Nichita Stănescu, cel de mai târziu. Din paginile cărții la care facem referire am aflat că, metaforic vorbind, Bacovia l-a „încarcerat” atât de suav, încât volumele întunecatului scriitor băcăuan aproape că făceau parte din obiectele de uz zilnic ale flăcăului ploieștean. „Nu numai că îl credeam cuvânt cu cuvânt, cum am ajuns după un periplu întreg și astăzi să-l cred, din nou, tot cuvânt cu cuvânt, dar Bacovia mi s-a părut atât de apropiat de sufletul oricărei vârste și atât de profund, spre diferență de orice poet…”, a recunoscut Nichita.

Negreșit, Bacovia a rămas un punct fix în mintea și în sufletul „sărbătoritului” nostru. Spunea că nu l-a citit ca pe un poet, ci ca pe o carte în sine însuși, iar poemul „Plumb” îi plăcuse cel mai mult. „Stam singur lângă mort și era frig/ Și-i atârnau aripile de plumb”…

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

„Mă simt elevul unei balene, de parcă am făcut școala cu o balenă”

Pentru unii, poezia seamănă cu o vie întinsă între troițe. În realitate, complexitatea singurătăților este imperceptibilă „cumpărătorilor produsului finit”, cel care absoarbe colbul tarabelor sau rafturile patriciene ale bibliotecilor. Exact în perioada în care făcuse cunoștință cu „Plumbul” lui Bacovia, Nichita Stănescu a citit și „Moby Dick”, romanul lui Herman Melville, care descrie aventurile marinarului Ahab, traumatizat de obsesia uciderii unei faimoase balene, care, de altfel, îl ologise.

„Nu știu de ce se completau una pe alta. Balena albă, Moby Dick, a fost balena care m-a influențat cel mai mult în viața mea. Mărturisesc că, în acest sens, mă simt elevul unei balene, de parcă am făcut școala cu o balenă”, ar fi mărturisit Nichita Stănescu. Metafora lui e un colind, însă melancolia acidă seamănă cu o ocnă de sare în care murmură viscolul…

„Eram un adolescent în care nu se putea prevedea absolut nimic. Aveam mari veleități matematice, mari veleități sportive și pe deasupra îmi plăceau foarte mult romanele polițiste”, au mai consemnat autorii cărții la care facem referire. De altfel, Nini dădea aproape toți banii primiți de la părinți pe cărțile pe care, apoi, le discuta cu amicii.

Era fascinat de felul în care grecii se adunau în agora și vorbeau liber, iar el compara fenomenul cu mersul la biblioteca de unde își cumpăra „o carte cu care vrei să vorbești”. Vorba aceea, dacă mama artistului, Tatiana Stănescu, spunea că fiul ei s-a născut cu noroc în cărți, iată că Nichita s-a „modelat” pe sine cu noroc, din cărți…

Digisport.ro

FOTO Mihai Stoica, umplut de sânge la Arena Națională, după ce FCSB a câștigat titlul!

„Din întâmplare”, așa cum însuși spunea, în perioada adolescenței Nichita lecturase și câteva lucrări fundamentale, din zona matematicii și a fizicii. Pe atunci nu le socotea drept o bază pentru educația sa ulterioară, dar ulterior a constatat că l-au marcat. Una dintre teoriile care l-au fascinat a fost „Postulatul lui Euclid”, pe care îl studiase într-o ediție foarte veche, tradusă din limba greacă.

Inițial, considerase toate aceste teze drept texte de geometrie, habar n-având că, mai târziu, aveau să exercite asupra sa o influență poetică fantastică. Și nimic nu este întâmplător, pentru că, să ne amintim, în tinerețe Nichita Stănescu părăsise Ploieștiul natal în favoarea Bucureștului, cu gândul de a deveni… inginer.

„Cel mai mare poet sunt… cincisprezece, dar poet, unul singur: Eminescu!”

Este extrem de interesantă părerea lui Nichita Stănescu despre poeții ai căror scrieri l-au influențat, într-un fel sau altul. Și cu această ocazie, ne vom lămuri și asupra „calificativelor” cu care sunt alintate, de obicei, valorile artistice. Să-i oferim, așadar, cuvântul: „Nu poți spune „mare poet”. A spune „poet” este totul. Marii poeți sunt poeții de mâna a doua. De decenii gust aceeași glumă, care spune așa: „Cel mai mare poet” sunt cincisprezece, „mari poeți”, vreo zece și „poet”, unul singur, adică Eminescu”.

Și pentru că ne referim la Eminescu, să parcurgem împreună câteva rânduri, apărute la 31 martie 1983 în revista „Tribuna”, chiar cu ocazia ultimei zi de naștere petrecută de Nichita pe planeta noastră, înainte de a pleca în „Antimetafizică”, așa cum sună titlul volumului  inedit, scris împreună cu Aurelian Titu Dumitrescu. Textul este extras dintr-un interviu oferit lui Nicolae Prelipceanu, căruia Nichita nu i-a… „declarat” ceva anume, cum s-ar spune într-un limbaj sec, pecetluit cu baioneta la picior, ci i-a mărturisit:

„Totul e pe plătite. În cazul unui poet genial, de tipul lui Eminescu, care scrie memorabilul vers „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, lectorul inteligent care receptează o astfel de poezie cu un ochi râde și cu unul plânge. Pentru ca să ajungi să scrii cel mai frumos vers din literatura română înseamnă un mare cumul de experiență tragică, în spate. E un lucru de natura evidenței, el se poate întâmpla de la trauma cea mai obișnuită, care este discretă, până la trauma spectaculară. Bineînțeles că plata nu este asta, ruperea unui picior. Ruperea unui sentiment este plata adevărată pentru un vers bun”.

Poate că, undeva, s-a „scris” porunca istorică a tragicelor noastre destine, ca martori ai poeților noștri încăpățânați să rămână vii, și anume să răspundem ofertei capcană a prezentului „corporatist”. „Plata” pentru un vers bun, despre care vorbea Nichita Stănescu nu se „achită” doar de sărbători, ori cu ocazia comemorărilor, pentru că regretele nu capătă nici dulcele stil clasic, dar nici vers modern n-au. Dar despre asta, cu altă ocazie. Să revenim…

Altfel despre Nichita, cel venit din Dacia: „Poetul cu aripi nevăzute are elanuri mistice”

La ceas de melancolie, să ne îndreptăm un pic gândurile și la felul în care îl priveau străinii pe Artistul „Necuvintelor”, ca să parafrazăm titlul unui alt volum semnat de Nichita Stănescu. Pierre de Boisdeffre, critic literar, istoric și diplomat francez, scria la Londra, într-o zi însorită, dar vântoasă:

„Poetul cu aripi nevăzute are elanuri mistice. Credinciosul fără credință caută un suflet în fiecare obiect cercetat. Deasupra unui întreg continent, el întinde mâna prozei glaciale a unui Saint-John Perse (n.r laureat al Premiului Nobel pentru literatură), contemplației rătăcitoare a unui Pierre Emmanuel (n.r poet francez de inspirație creștină), credinței însuflețite a unui Jean-Claude Renard (n.r un cunoscut poet francez contemporan). Într-un cuvânt, pe acest poet venit din Dacia, care își zice „Hiperborean”, îl putem socoti dintre ai noștri”.

Pierre de Boisdeffre considera că Nichita Stănescu pășește între tentația realului și obsesia unui absolut refuzabil. Mărturisea că nu știe ce să admire mai mult la scriitorul român, între tensiunea interioară care îi însuflețește versurile sau agilitatea lor prozodică. Criticul francez nota că imaginile surprinzătoare, metaforice și violente răsar în mijlocul versurilor sale ca niște valuri, pe mare…

Martin Booth, romancier, poet și scenarist englez, a afirmat că „Nichita Stănescu este cel mai mare poet român în viață, care a făcut o impresie extrem de puternică atunci când și-a citit poemele în cadrul Festivalului Internațional de Poezie din 1971”. De asemenea, autorul britanic, care amintea faptul că Nichita a fost încununat, în anul 1975, cu premiul austriac „Herder”, scrisese că românul este una dintre vocile cele mai importante din Europa de Est și că va deține mai târziu un loc la fel de important în literatură precum sârbul de origine română Vasko Popa și poetul grec Yannis Ritsos.

Abstract sau parodic – serios, între Eugen Ionesco și Constantin Brâncuși

Potrivit lucrării „Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei ”, cineastul canadian Mark Irwin îl așeza pe poetul român pe același loc cu ironicul Eugen Ionescu și cu vizionarul Constantin Brâncuși: „Pentru cititorul occidental, ciudățenia acestor poeme se va vădi nu numai în abstracțiile lor, cât mai ales în caracterul lor absurd, o noțiune de mult timp intrată în arta românească, deși cel mai bine acesta ne este cunoscută nouă prin opera lui Eugen Ionesco, în teatru și prin Constantin Brâncuși, în sculptură”.

Irwin susținea că fiecare cititor al versurilor „nichitastănesciene” trebuie să observe că unele imagini, care ar putea părea în ochii noștri drept sentimentale sau exagerat de romantice, „au o dublă semnificație, umoristică sau parodic-serioasă”. Potrivit cineastului canadian, dincolo de diferențele de mentalitate culturală, cel mai adesea suntem seduși, rămânând uimiți, de adevărul și de sinceritatea plină de grație a poemelor lui Nichita Stănescu…

Acesta este poetul, la vârsta de 90 de ani, fie că aceștia sunt ba pământeni, ba extraplanetari. Mereu surprinzătorul Nichita, ca o expoziție luminoasă și, paradoxal, însingurată însă prietenoasă, este prezent la întâlnirea cu metafora, dar și cu surâsul. În fiecare zi este Ziua lui, iar el sărbătorește prin dărnicie, identificându-se cu noi. Nu degeaba i-a spus prietenului său Ion Drăgănoiu, în ediția revistei „Contemporanul”, din 1 aprilie 1983: „Ți-am spus cum m-am botezat cu prilejul zilei mele? Domnul Tu!”…