Momentele în care omenirea a fost la un pas de dispariție. Ce catastrofe au fost evitate la milimetru

Catastrofă care ar fi dus nu doar sfârșitul vieții lor, ci la sfârșitul tuturor oamenilor. Dar care au fost faptele care au dus la aceste decizii?

Deciziile care ar fi putut duce la dispariția accidentală a omenirii

Când omenirea a făcut pentru prima dată planuri de a trimite sonde și oameni în spațiu la mijlocul secolului al XX-lea, a apărut problema contaminării.

În primul rând, a existat teama de contaminare „la plecare” – posibilitatea ca viața de pe Pământ să ajungă accidental în cosmos. Navele spațiale trebuiau sterilizate și ambalate cu grijă înainte de lansare.

Dacă microbii s-ar fi strecurat la bord, ar fi încurcat orice încercare de a detecta viața extraterestră. Și dacă ar fi existat organisme extraterestre acolo, am fi putut ajunge să le ucidem din neatenție cu bacterii sau viruși de pe Pământ. Aceste preocupări contează la fel de mult astăzi.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

O a doua îngrijorare a fost contaminarea „la sosire”. Aceasta era ideea că astronauții, rachetele sau sondele care se întorc pe Pământ ar putea aduce înapoi viață care s-ar putea dovedi catastrofală, fie depășind organismele Pământului, fie făcând ceva mult mai rău, cum ar fi să consume întregul oxigen al planetei noastre.

Contaminarea la întoarcere era o teamă pe care NASA trebuia să o ia în serios în timpul planificării misiunilor Apollo pe Lună. Dacă astronauții ar aduce înapoi ceva periculos?

La acea vreme, probabilitatea nu era considerată mare – puțini credeau că Luna ar putea adăposti viață – dar totuși, scenariul trebuia explorat, deoarece consecințele erau atât de grave.

„Poate că este sigur până la 99% că Apollo 11 nu va aduce înapoi organisme lunare”, a spus un om de știință influent la acea vreme, „dar chiar și acel 1% din incertitudine este prea mare pentru a fi mulțumit”, relatează BBC.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

NASA a pus în aplicare mai multe măsuri de carantină – în unele cazuri, cu o oarecare reticență. Oficiali îngrijorați de la Serviciul de Sănătate Publică din SUA au susținut măsuri mai stricte decât cele planificate inițial și au pus presiune pe agenția spațială subliniind că au puterea de a refuza intrarea la graniță astronauților contaminați.

După audierile Congresului, NASA a fost de acord să instaleze o unitate costisitoare de carantină pe o navă care să-i ridice pe bărbați după amerizarea în Oceanul Pacific.

De asemenea, s-a convenit că exploratorii lunari vor petrece apoi trei săptămâni în izolare înainte de a-și putea îmbrățișa familiile sau de a strânge mâna președintelui.

Cu toate acestea, a existat un gol major în procedura de carantină, potrivit cercetătorului în drept Jonathan Wiener de la Universitatea Duke, care scrie despre episod într-o lucrare despre percepțiile greșite ale riscului catastrofal.

Când astronauții au amerizat, protocolul original prevedea că trebuia să rămână în interiorul navei spațiale. Dar NASA s-a răzgândit după ce s-au ridicat îngrijorări cu privire la bunăstarea astronauților în timp ce așteptau în spațiul fierbinte și închis, zdruncinați de valuri.

Oficialii au decis în schimb să deschidă ușa și să recupereze oamenii cu barca și elicopterul. Deși au purtat costume de biocontaminare și au intrat în unitatea de carantină de pe navă, de îndată ce capsula a fost deschisă în mare, aerul din interior s-a revărsat în atmosfera terestră.

Din fericire, misiunea Apollo 11 nu a adus nicio formă de viață extraterestră mortală înapoi pe Pământ. Dar dacă ar fi fost, acea decizie de a acorda prioritate confortului pe termen scurt al echipajului ar fi putut-o elibera în ocean în timpul acelei ferestre scurte de timp.

Anihilarea nucleară

Cu douăzeci și patru de ani mai devreme, oamenii de știință și oficialii din cadrul guvernului SUA se aflau într-un alt punct de cotitură care implica un risc mic, dar potențial dezastruos.

Înainte de primul test cu arme atomice în 1945, oamenii de știință implicați în Proiectul Manhattan au efectuat calcule care indicau o posibilitate înfricoșătoare.

Într-un scenariu pe care l-au pus la cale, căldura de la explozia de fisiune ar fi fost atât de mare încât ar fi putut declanșa fuziunea fugitivă. Cu alte cuvinte, testul ar fi putut incendia accidental atmosfera și ar fi putut arde oceanele, distrugând cea mai mare parte a vieții de pe Pământ.

Studiile ulterioare au sugerat că era cel mai probabil imposibil, dar până în ziua testului, oamenii de știință și-au verificat și reverificat analiza. Ziua testului Trinity a venit în sfârșit, iar oficialii au decis să meargă mai departe.

Când flashul a fost mai lung și mai strălucitor decât se aștepta, cel puțin un membru al echipei care îl urmărea a crezut că s-a întâmplat ceea ce era mai rău.

Unul dintre aceștia a fost președintele Universității Harvard a cărui uimire inițială s-a transformat rapid în frică. „Nu numai că [el] nu avea încredere că bomba va funcționa, dar atunci când a făcut-o, a crezut că au greșit-o cu consecințe dezastruoase și că asista, așa cum spunea el, la sfârșitul lumii”, a povestit nepoata lui, Jennet Conant, pentru Washington Post, după ce a scris o carte care prezintă oamenii de știință din proiect.

Pentru filozoful Toby Ord de la Universitatea Oxford, acel moment a reprezentat un punct semnificativ în istoria omenirii.

El consideră ora și data specifică a testului Trinity – 05:29 pe 16 iulie 1945 – drept începutul unei noi ere pentru umanitate, marcată de o schimbare treptată a abilităților noastre de a ne distruge.

„Deodată, dezlănțuiam atât de multă energie încât cream temperaturi fără precedent în întreaga istorie a Pământului”, scrie Ord în cartea sa The Precipice.

În ciuda rigorii oamenilor de știință din Manhattan, calculele nu au fost niciodată supuse evaluării inter pares a unei părți dezinteresate, subliniază el și, de asemenea, nu a existat nicio dovadă că vreunui oficial ales de americani i s-a spus despre risc, darămite oricăror alte guverne.

Oamenii de știință și liderii militari au mers înainte singuri.

Ord subliniază, de asemenea, că, în 1954, oamenii de știință au făcut un calcul uluitor de greșit într-un alt test nuclear: în loc de o explozie de 6 megatone, au obținut 15.

„Din cele două calcule termonucleare majore făcute în acea vară… au avut unul corect și unul greșit.

Ar fi o greșeală să concluzionăm de aici că riscul subiectiv de aprindere a atmosferei a fost de până la 50%.

Dar cu siguranță nu a fost un nivel de fiabilitate pentru care să ne riscăm viitorul.”