Zilele trecute, un turist din Muntenegru era să se înece la Halkidiki. L-au dus curenții în largul Marii, a avut norocul să găsească o minge (potrivit “România TV”, pentru că “Libertatea” a pretins că era o scândură, dar eu și adevărul meu sentimental ramânem la minge) și a plutit cu ajutorul ei 20 de ore, până l-a recuperat un vapor din Gibraltar.
Publicația “France Football” ar trebui să fie invidioasă. Mingea rătăcită în Marea Egee este cel mai însemnat “Balon de Aur”. La fel de invidioși – Brian Glanville și Fănuș Neagu. Cel mai frumos articol despre sport l-au scris Viața, Marea și o minge.
Mingea fotbalului românesc s-a spart de mulți ani și nu o poate vulcaniza nici Bodescu de la FRF, un mare specialist în petice de cauciuc și ventile, pe care l-am anvelopat eu de câteva ori în textele mele, iar lui îi merge din ce în ce mai bine.
Si cred că râde de autorul acestor rânduri, că doar n-o fi fraier să plângă cu muci uscați. Trosbalul nostru a ajuns mai jos decât vă închipuiți.
După ce s-a retras Hagi, mai aveam jucători la Inter Milano, Chelsea, Fiorentina, Roma, Valencia. Azi, singurii noștri ambasadori care contează sunt doi antrenori, Răzvan Lucescu și Olăroiu. Bravo lor că au plecat la timp!
De Mircea Lucescu nu mai amintesc, pe lângă trofee câștigate în Europa a dat și vreo sută de fotbaliști pentru șapte-opt echipe naționale.
Cât despre echipa națională, aceasta nu mai e o trambulină, ci un tobogan pentru antrenori. După ce nu mai ești selecționerul României, ajungi șomer sau prinzi o echipă fără ecluze în cupele europene.
În contextul ăsta, ideea lui Novak (40% jucători români la echipele noastre de club) mi se pare izbutită, dar, din punctul meu de vedere, eminentul campion paralimpic n-are dreptate nici când are dreptate.
Înainte de a fi ministru, domnul Novak a fost președinte al Federației de Ciclism. Și a anulat alegerile, motivând că n-ar fi fost legale. Și atunci cum de a ajuns dumnealui președinte? Și atunci cum să cred eu orice, dar orice, insist, absolut orice ar zice dumnealui?