Selecționerul Franței, inspirație istorică! Monsieur le President Deschamps, serviciile secrete vin în 44 de secunde: Kolo Muani!

De câte secunde a avut nevoie Kolo Muani, pentru a intra în istorie? De câte înjurături a avut parte Didier Deschamps, până să readucă Franța – încă nu unde îi este locul – abia în finala Mondialelor? Câtă frică le-a fost franțujilor de nepoții lor, pricăjiți, marocanii? Cam vreo 44 de secunde a durat totul. De aici, reîncepe povestea…

Inspirația teribilă a lui Didier Deschamps, sub privirile președintelui Emmanuel Macron: Schimbi un ministru, cu un spadasin. Kolo Muani și lovitura lui Jean de Nevers

Colegul Răzvan Nicolae a scris un editorial demn de Balonul de Aur, referitor la Didier Deschamps. „Antrenorul pe care nimeni nu-l vede”… Înfățișarea lui, arogant-ridicolă uneori, poate păcăli pe mulți. Didier Deschamps are, însă, ceva mai mult decât inspirație. Faptul că l-a vârât în infern pe Kolo Muani, în locul lui Dembele, i-ar fi lăsat fără răsuflare pe toți „analiștii” noștri bisilabici, Mimi, Momo, Mima, etc, de se perindă pe la posturile TV, fără rușine întru judecarea unor antrenori CU DIPLOMĂ, aflați pe alt tărâm.

Didier Deschamps este profesorul trăznit, omul care riscă, nu pe pielea lui, ci pe fracul unei Campioane Mondiale. Dar, are cu ce. Și nu mă refer la „trupe”, ci la minte. Dacă am discuta despre contingentul de forțe care îi lipsește Franței, ori cel puțin despre diviziile lăsate în rezervă, în frunte cu „Balonul de Aur” Benzema, n-ar mai clinti plisculețul niciun gâsculeț.

„Les Bleus” sunt cea mai importantă putere din fotbalul mondial, nu de ieri, de azi, iar forța lor se împletește cu frumusețea și cu înțelepciunea. Stabilitatea, fermitatea acestui ansamblu au țipat prin introducerea în teren a lui Kolo Muani. Un spadasin, în locul „ministrului” Dembele. O lovitură de spadă tip Jean de Nevers, fix în fruntea adversarului și exact când acel amăgit de soartă și de orbirea succesului era convins că prinde „cocoșul” de freză.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Cezar Imperator s-a chinuit în Galia și a găsit niscaiva babe uscate, l-a ținut în lanțuri pe Vercingetorix, dar nu a cucerit niciodată întreaga Franță de astăzi. Și s-au gândit magrebienii, cu două petarde prin Paris și una la Marseille, că pun mâna pe Hexagon… Fotbalistic vorbind, ca să nu ațâțăm spiritele – deja fierbinți – Marocul este o suburbie a Franței.

Nu poți învinge un Imperiu, oricâte femei frumoase și tobe ai avea în tribune, în condițiile în care ataci precum o suburbie. Dar, e drept, și înmormântarea trebuie făcută cu tămbălău…

Franța nu a bătut Marocul pentru că a fost mai bună. Ci pentru că așa trebuia. Era logic, firesc, de bun simț. Orice cultură izbăvește prin sabie subcultura pe care, până într-un punct, o hrănește.

O echipă cu defecte cosmice, dar condamnată la titlul mondial

Să revenim la meci și la calificarea Franței. Să învingi Marocul nu e mare scofală, decât din punctul de vedere al patimilor și al rezultatelor surprinzătoare pe care această meritorie echipă le-a meritat pe parcursul Mondialelor. Dragi cititori, dacă mâine Marocul ar juca împotriva Angliei, ar avea prima șansă și, mai mult decât atât, m-aș număra printre suporterii magrebieni. Păi, cine șade bine-n ramă, niște șoimi sau un clămpău precum Keane, în care Coroana Britanică și-a zdrelit orgoliul?

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Marocul nu are orgolii. Are putere, are suflet. Marocul este cea mai importantă forță fotbalistică a momentului, pe care Franța a depășit-o, depășindu-și condiția. Pentru că Franța, ca și orice zeitate, are defecte cosmice și ireparabile. Unul dintre aceste defecte este colonizarea în exces și … am resimțit resimțirile acestei unde de șoc, după meciul de aseară, prin zonele sensibile și prost educate.

Marocul a fost cel mai devreme acasă adversar al actualei – și al probabil viitoarei – campioane mondiale. A făcut ca Franța să se descătușeze. Nu cu un scor nesimțit, ci cu siguranța zâmbetului. Abia acum, prin Maroc, Franța și-a reamintit că este campioana lumii.

Pe băieții lui Deschamps i-a durut în voleu că, la ei acasă, unor berberi li se va ridica bimbiricul în slujba unor tămbălăuri stradale. Era ceva predictibil, indiferent de rezultat. Însă, politica Franței este aceea de a-ți respecta adversarul, nu aceea de a-l umili. Mai ales când îți e parte din familie…

Când joci cu Franța, să-ți fie teamă de singurătate…

Trăiesc cu impresia că acest turneu final a fost programat pentru un anumit fotbalist, pentru care nu joacă doar o echipă, ci un Univers. Numele lui este Leo Messi.

Messi este ofranda pe care fotbalul contemporan i-o aduce lui Ahile. Precum Ahile, Messi este singur, indiferent cât de îngroșat a părut contrariul oferit de meciul câștigat împotriva Croației. Messi este omul omagiilor, al „ceaușistelor” recorduri, al aplauzelor și al plecăciunilor. Messi nu va fi niciodată Maradona, pentru că Messi este doar un om. Iar Mbappe, Giroud și chiar „Cruchot” plus turma lui de jandarmi, chitiți pe capul decarului argentinian, știu asta. Și îl vor trata pe Zeul argentinian ca pe un muritor în 90 de minute…

Messi este, probabil, cel mai bun fotbalist din lume. Dar este singur. „Sunt prea singur pe lume și parcă nu sunt singur destul”, scria cineva. Așa e și cu Messi. El nu e Maradona. Pe el doar îl adoră lumea, nu-l Dumnezeiește.

În schimb, Franța, de la iluminismul lui Voltaire și al lui Diderot încoace, a învățat să nu mai iubească fără chitanță. Franței nu-i e teamă de singurătatea tribunei, indiferent dacă joacă în fața a X mii de magrebieni, pentru că știe că Domnia Sa este suverană. Prin gândire, prin calm, prin educație, prin pasa de la mijlocul terenului, prin răbdare și prin atacul decisiv.

Franța este cinică. Ea crează altora sentimentul anxietății, iar suporterilor săi, savoarea nelegiuită a sadismului de a-i privi pe ceialți, în lacrimi…

Deschamps, versus Guy Roux, recte… Halagian

Să revin la Deschamps, cel mai deștept și cel mai urât antrenor din Doha. Dacă-l privești, Jean Marais ciufulit și nefardat este incomparabil mai atrăgător pentru un reportaj filmat, chiar și în stadiul de mumie. Pe Deschamps, amorul de fotbal l-a fript cu fierul roșu. Și când i-o suna scândura, tot la „Les Bleus” îi va merge mintea. Omul nostru nu e altceva decât o vijelie de scrâșnete înghețate.

Deschamps este aristocrația unei revoluții anti-bolșevice, în fotbalul francez. Cu eternul Jacquet s-au împăunat cu toții, așa cum făceau „multilateralii” noștri, la finalul perioadei de glorie a anilor 1990 – 1998. Franțuzul din Pigalle nu e mai dreg la bimbirică, în comparație cu românașul din Obor. Are și el „pițurcii” și „iordăneștii” lui pe care îi înjură, de la burzuluitul Guy Roux (un fel de Halagian al lor…) până la amărâtul de Domenech.

Deschamps are minte și curaj. Nu-i trebuie mai mult. Echipa lui este Întreaga Franță. Președintele Macron l-a simțit, n-a venit la Doha precum Fred Flinstone, să-și plimbe Wylma printre mall-uri. A poposit pentru câteva zile, începând cu cele 44 de secunde care i-au crescut cota lui Kolo Muani, de la căprar la cavaler. Va mai locui Macron printre nisipuri, până când va pricepe că, indiferent de rezultatul finalei, Franța are un nou președinte. Adică un cetățean în care, cu adevărat, crede.

Cine varsă cheaguri de venin asupra Franței poate fi catalogat în doar două feluri: Ori fascinat de idoli, ori disponibilizat de „căutarea timpului pierdut”, care nu-i aparține. În 44 de secunde, un Imperiu vă poate reaminti istoria.

Allez mes Bleus!