Sfârșitul miracolului economic al Chinei. Xi Jinping, greșeala clasică a liderilor autoritari

În ultimele luni, tot mai multe articole și un număr tot mai mare de specialiști vorbesc de problemele serioase cu care începe să se confrunte China. Asta, după ce doar în urmă cu câțiva ani, specialiștii vedeau China drept următoarea super-putere dominantă, depășind Statele Unite. Dincolo de problemele structurale mai vechi, economiștii spun că problemele cu care se confruntă acum Beijingul își au originea în măsurile autoritare ale lui Xi Jinping, mai exact în politica „zero Covid”.

Problema Chinei: lipsa cererii interne

Tot mai multe voci susțin că, în special în ultima jumătate de an, a devenit clar că problema cererii interne scăzute se acutizează în China. Problema este atât de serioasă, încât unii specialiști vorbesc de posibilitatea „unui deceniu pierdut” pentru Beijing. Tema a fost reluată de către economistul american Adam S. Posen, într-un eseu publicat de către prestigioasa Foreign Affairs, unde oferă un argument pertinent privind cauza acestei probleme.

Acesta pleacă de la politica „zero-Covid” a Beijingului, susținând că această problemă economică mai veche, a fost acutizată de politica sanitară impusă de președintele Xi Jinping.

„Gravitatea problemei este indicată de scăderea atât a consumului de bunuri de folosință îndelungată din China, cât și a ratelor de investiții în sectorul privat, la o fracțiune din nivelurile anterioare, precum și de rata de economisire a gospodăriilor din această țară, care a crescut vertiginos. Aceste tendințe reflectă deciziile economice pe termen lung ale oamenilor în ansamblu și sugerează cu tărie că, în China, oamenii și companiile se tem din ce în ce mai mult să nu piardă accesul la activele lor și acordă prioritate lichidităților pe termen scurt în detrimentul investițiilor.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Faptul că acești indicatori nu au revenit la nivelurile normale de dinainte de COVID – și cu atât mai puțin că au înregistrat un boom după redeschidere, așa cum s-a întâmplat în Statele Unite și în alte părți – este un semn al unor probleme profunde”, scrie economistul american, care subliniază că speranțele că economia Chinei își va reveni rapid după renunțarea bruscă la politica „zero-COVID” s-au dovedit nerealiste.

Potrivit acestuia, ceea ce a devenit clar este că primul trimestru al anului 2020, care a văzut debutul COVID, a fost un punct de cotitură pentru comportamentul economic chinez, care a început să se schimbe în 2015, când statul și-a extins controlul: de atunci, economiile gospodăriilor ca pondere în PIB au crescut cu un procent enorm de 50% și se mențin la acest nivel ridicat.

Consumul de bunuri de folosință îndelungată în sectorul privat a scăzut cu aproximativ o treime față de începutul anului 2015, continuând să scadă de la redeschidere, mai degrabă decât să reflecte cererea reprimată. Investițiile private sunt și mai slabe, cu o scădere istorică de două treimi față de primul trimestru din 2015, inclusiv o scădere de 25 % de la începutul pandemiei. Și ambele aceste două forme cheie de investiții din sectorul privat continuă să aibă o tendință și mai descendentă.

Potrivit profesorului american Adam S. Posen, după politica autoritară impusă de către președintele Xi Jinping, aflat acum la al treilea mandat, problema este una de încredere – mai exact, de încredere pierdută a autorităților în fața oamenilor și a mediului de afaceri.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

„Asemenea unui pacient care suferă de o afecțiune cronică, organismul economic al Chinei nu și-a recăpătat vitalitatea și rămâne lent chiar și acum, când faza acută – trei ani de măsuri de izolare extrem de stricte și costisitoare de tip zero-COVID – s-a încheiat. Afecțiunea este sistemică, iar singurul remediu fiabil – asigurarea credibilă a cetățenilor și companiilor chineze obișnuite că există limite în ceea ce privește intruziunea guvernului în viața economică – nu poate fi oferit”, arată autorul american.

Eroarea clasică a liderilor autoritari

Economistul american este de părere că în cazul lui Xi Jinping asistăm acum la eroarea clasică a liderilor autoritari care, după o perioadă inițială, ajung să intervină brutal în economie. Acest lucru, susține Adam Posen, are efectul de a schimba radical comportamentul agenților economici.

„Președintele Xi Jinping a stimulat o dinamică care a afectat alte țări autoritare, dar pe care China a evitat-o anterior în epoca post-Mao Zedong. Dezvoltarea economică în regimurile autoritare tinde să urmeze un tipar previzibil: o perioadă de creștere pe măsură ce regimul permite întreprinderilor conforme din punct de vedere politic să prospere, alimentate de generozitatea publică. Dar, odată ce regimul și-a asigurat sprijinul, începe să intervină în economie în moduri din ce în ce mai arbitrare. În cele din urmă, în fața incertitudinii și a fricii, gospodăriile și întreprinderile mici încep să prefere economiile în numerar în locul investițiilor nelichide (ex: imobiliare. n.r.); ca urmare, creșterea economică scade în mod constant.

De când Deng Xiaoping a început deschiderea economiei chineze la sfârșitul anilor 1970, conducerea Partidului Comunist Chinez a rezistat în mod deliberat impulsului de a interveni în sectorul privat mult mai mult timp decât au făcut-o majoritatea regimurilor autoritare. Dar sub conducerea lui Xi, și mai ales de când a început pandemia, PCC a revenit la media autoritară. În cazul Chinei, virusul nu este cauza principală a lungului coșmar economic al țării: principalul vinovat este răspunsul imun al publicului larg la intervenția extremă, care a produs o economie mai puțin dinamică”, scrie profesorul american.

Acesta își dezvoltă argumentul susținând că înainte de pandemie, marea majoritate a gospodăriilor chinezești și a întreprinderilor private mai mici se bazau pe o regulă tacită de tipul “fără politică, fără probleme”. Această normă, în vigoare încă de la începutul anilor 1980, stipula că PCC controla, în ultimă instanță, drepturile de proprietate, dar atâta timp cât oamenii nu se băgau în politică, partidul nu se amesteca în viața lor economică.

Acest modus vivendi se regăsește în multe regimuri autocratice care doresc să își mențină cetățenii satisfăcuți și productivi și a funcționat minunat pentru China în ultimele patru decenii.

Politica autoritară a lui Xi Jinping

Când Xi a preluat mandatul în 2013, a demarat o campanie agresivă de combatere a corupției, care, pe parcurs, i-a eliminat pe unii dintre principalii săi rivali. Măsurile au fost populare în rândul majorității cetățenilor; la urma urmei, cine nu ar fi de acord cu pedepsirea funcționarilor corupți? Și nu au încălcat pactul economic, deoarece au vizat doar o parte dintre membrii partidului, care în total reprezintă mai puțin de 7% din populație.

Câțiva ani mai târziu, Xi a făcut un pas mai departe, aducând la respect giganții tehnologici ai țării. În noiembrie 2020, liderii de partid au dat un exemplu cu Jack Ma, magnatul care criticase public autoritățile și care a fost alungat din viața publică. Investitorii occidentali au reacționat cu îngrijorare, dar și de această dată, majoritatea chinezilor au fost fie mulțumiți, fie indiferenți. Felul în care statul a tratat proprietatea câtorva oligarhi nu avea prea mare relevanță pentru viața lor economică de zi cu zi.

„Răspunsul guvernului la pandemie a fost o cu totul altă problemă. Acesta a făcut vizibilă și tangibilă puterea arbitrară a PCC asupra activităților comerciale ale tuturor, inclusiv asupra celor mai mici jucători. Cu un avertisment de câteva ore, un cartier sau un întreg oraș putea fi închis pe termen nelimitat, afacerile de vânzare cu amănuntul puteau fi închise fără nicio cale de atac, locuitorii blocați în blocuri de locuințe, cu viețile și mijloacele lor de trai puse în așteptare.

Toate marile economii au trecut printr-o versiune lockdown la începutul pandemiei, dar niciuna nu a avut parte de ceva atât de abrupt, sever și necruțător ca măsurile sanitare luate de China. Zero COVID a fost pe cât de necruțătoare, pe atât de arbitrară în aplicarea sa locală, care părea să urmeze doar capriciile oficialilor de partid. Scriitorul chinez Murong Xuecun a comparat această experiență cu o campanie de încarcerare în masă”, scrie profesorul Adam Posen.

Teama generalizată din societate

Ceea ce rămâne astăzi este o teamă generalizată, care nu a mai fost întâlnită de pe vremea lui Mao – teama de a-și pierde proprietatea sau mijloacele de trai, fie temporar, fie pentru totdeauna, fără avertisment și fără apel.

„Atunci când un regim autocratic înrădăcinat încalcă înțelegerea “fără politică, fără probleme”, ramificațiile economice sunt omniprezente. Confruntați cu o incertitudine dincolo de controlul lor, oamenii încearcă să se asigure. Aceștia își păstrează banii în numerar; investesc și cheltuiesc mai puțin decât o făceau înainte, în special pentru active nelichide, cum ar fi automobilele sau bunurile imobiliare. Aversiunea lor crescută față de risc și economiile de precauție mai mari acționează ca un obstacol în calea creșterii, mai degrabă ca ceea ce se întâmplă în urma unei crize financiare.

Între timp, capacitatea guvernului de a dirija economia și de a o proteja de șocurile macroeconomice scade. Deoarece oamenii știu că o anumită politică ar putea fi aplicată în mod arbitrar, că aceasta ar putea fi extinsă într-o zi și inversată în următoarea, ei devin mai puțin receptivi la planurile de stimulare și altele asemenea”, se mai arată în analiza citată.

Odată ce un regim autocratic a pierdut încrederea gospodăriei și a mediului de afaceri obișnuit, este dificil de recâștigat. Doar revenirea la performanțe economice bune nu este suficientă, deoarece nu elimină riscul unor viitoare întreruperi sau exproprieri. Călcâiul lui Ahile al autocratului este lipsa inerentă de autocontrol credibil. A se angaja în mod serios la o astfel de reținere ar însemna să recunoască potențialul de abuz de putere. Astfel de probleme de angajament sunt tocmai motivul pentru care țările mai democratice adoptă constituții și pentru care legislativele lor exercită un control asupra bugetelor.

O teorie criticată

Așa cum era de așteptat, nu toată lumea e de acord cu aceste explicații. O critică importantă a venit din partea profesorului de economie, Michael Pettis, care predă la Universitatea Peking din Beijing, și este considerat un expert cu privire la economia Chinei.

Acesta susține că, deși profesorul Posen identifică corect problema actuală a Chinei, explicațiile sale privind cauza acesteia sunt complet greșite. Acesta subliniază că problemele Chinei erau evidente de acum un deceniu, și că ele sunt tipice țărilor care au urmat același model de dezvoltare.

„Sunt aceleași probleme cu care s-a confruntat fiecare țară care a urmat un model de creștere similar. China a pus în aplicare un model de economii și investiții ridicate, care a avut un succes extraordinar în condițiile în care economia beneficia de foarte puține investiții pentru nivelul său de dezvoltare instituțională. 

Dar, odată ce China a redus decalajul dintre investițiile pe care le avea și investițiile pe care le putea absorbi în mod eficient, având în vedere setul său special de instituții comerciale, juridice, financiare și politice, la fel ca orice precedent istoric, în loc să treacă la un alt model, a continuat cu același model de economisire ridicată și investiții acum excesive, ceea ce a dus – ca în fiecare dintre cazurile precedente – la bule de active, în special în sectorul imobiliar, și la o creștere nesustenabilă a datoriei”, a scris pe Tweeter, Michael Pettis.

Acesta susține că analiza din Foreign Affairs pleacă de la premisa greșită, comună printre anumiți economiști, cum că orice proces de dezvoltare se produce datorită capitalului privat, iar orice încetinire a economiei este vina intervenției statului. „Să spui că trei decenii de creștere economică – una dintre cele mai spectaculoase din istorie au fost determinate pur și simplu de “dezlegarea” sectorului privat nu are niciun sens”, notează acesta.

În opinia sa, problema Chinei se trage de la cererea slabă internă, cauzată de modul în care capitalul este distribuit în societate.

„Cea mai mare problemă a Chinei nu este “intruziunea guvernului” (deși aceasta cu siguranță nu ajută). Este vorba de distorsiunea în distribuția veniturilor care menține cererea internă prea slabă pentru a sprijini investițiile întreprinderilor naționale. Dacă nu se rezolvă problema cererii interne slabe, este aproape imposibil pentru China să mențină niveluri ridicate de activitate economică, cu excepția menținerii unor niveluri ridicate de investiții neproductive, care au cauzat tocmai această stare de rău, pe care ar fi trebuit să o vindece.

Cu alte cuvinte, investițiile întreprinderilor sunt slabe nu din cauza intruziunii guvernului, ci din cauza cererii slabe. Intruziunea guvernamentală este consecința investițiilor slabe ale întreprinderilor. Modul de a repara economia este de a repara partea de cerere a economiei”, a mai explicat acesta.