Șprițuri de poveste la Casa Capșa: „Ochii de veveriță” ai lui Camil Petrescu și localul interzis femeilor

Casa Capșa, situată pe Calea Victoriei din București, își are originile în anul 1852, atunci când frații Anton și Vasile Capșa au deschis o cofetărie vis-à-vis de Biserica Zlătari. Ulterior, grație unuia dintre descendenții familiei, Grigore Capșa, localul a fost mutat în Casa Slătineanu, acolo unde se află și astăzi. Încă de la început, cofetăria s-a transformat în fieful intelectualilor, dar și al dineurilor oficiale la care erau invitate personalități mondiale precum mareșalul Joffre. Despre aristocrația boemiei din acele vremuri vorbește cel mai bine scriitorul Gaby Michăilescu, amintind numele unor corifei precum scriitorul Camil Petrescu sau actorii Iancu Brezeanu și Jules (Iuliu) Cazaban. Dar cel mai năstrușnic amănunt – astăzi probabil catalogat drept „misogin” – este că localul era interzis doamnelor. Cu o singură excepție…

Șprițuri de poveste la Capșa, cu scriitorul Camil Petrescu cel cu „ochi de veveriță”. Singura excepție feminină, soția poetului George Gregorian

Pe scriitorul Gaby Michăilescu l-am mai amintit atunci când am vorbit despre petrecerile înodate în șprițuri de poveste la care participau Grigore Vasiliu Birlic și Vasile Tomazian. Publicată în anul 1986, la Editura Meridiane, din București, cartea „Vagonul de turneu – Însemnările unui impresar” rămâne mărturia unor petreceri devenite nu doar antologice, ci mai ales istorice.

Memorialistul povestește cum cofetăria, devenită ulterior cafenea și restaurant, „chema privirile străzii prin vitrinele largi, înșirate pe strada Edgar Quinet și una singură pe Calea Victoriei”. Înăuntru, veselie mare, dar putea fi întâlnită o aristocrație a șuetei și a paharului, devenită, în timp, mai rară decât dinozaurii de la Muzeul „Grigore Antipa”.

Clienții se delectau cu licori fine și cu bucate alese la mesele de lemn și la banchetele așezate lângă pereți. Evident, din meniu nu lipsea Vinul Casei, care se servea în carafe îmbrăcate în scoarță de argint. Alături, nelipsitul sifon, astfel ingredientele „alchimiei șprițului” erau mereu pregătite: „Pe unul dintre pereții culoarului din stânga, cum intrai, se afla o imensă oglindă, răsfrângând disputele scriitorilor, chinuiți de parce (n.r ursitoare, talent etc.)… În fund, ocupând toată latura, „Masa Morții”! Nimic încărcat, înzorzonat, o simplitate chiar modestă, învăluită în fumul tutunului, în aburii șvarțurilor, în fumul ideilor și în cel de visare, al amăgirilor…”.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

„O altă caracteristică: nu intrau femeile. Singura care mai „scăpa”, pentru cinci – zece minute, nesimțindu-se în largul ei, era soția poetului George Gregorian, care îi susținea timiditatea cu musculatura lui de luptător…”, mai povestește Gaby Michăilescu. În paranteză fie spus, George Gregorian (n.a. – pseudonimul lui George Ionescu Bruciu) a primit, în anii 1913 și 1925, două premii pentru poezie patriotică.

În majoritatea situațiilor, atmosfera era dominată de autorul celebrului roman „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Referindu-se la felul în care prozatorul, poetul, filosoful și dramaturgul Camil Petrescu se transfigura de-a lungul intensei sale „convorbiri literare” cu Zeul Bachus, Gaby Michăilescu a scris un pasaj spectaculos.

Autorul volumului „Vagonul de turneu – Însemnările unui impresar” povestește cum, în serile îmbălsămate de aroma tutunului nobil și a șprițului, „străluceau ochii de veveriță ai lui Camil Petrescu. Când nimereau la cârciumă, lunetele de scafandru ale nemuritorului „candelabru” Iancu Brezeanu săgetau atât de tare prin ferestre, că ne apuca amețeala”.

Amintiri cu fularul cadrilat al lui Ion Minulescu și duioșenia chelnerului Nicoale „Rinocerul”

Descrierea celorlalți mușterii așezați la „Masa Morții” continuă în același ton: „Se pătrundea greu în sanctuar. Nu dintr-o dată, ci după stagiul petrecut pe trotuar. Curgeau streșinile făcându-ne ciuciulete și tinerețea noastră neghioabă jinduia destinul mirific al „latifundiarilor” dinăuntru.  Prin pîcla geamului aburit, ne înmărmurea într-o dulce beatitudine – chiar dacă ne întorcea pe dos vifornița străzii – fularul cadrilat al lui Conu Minu” (n.a. – poetul și prozatorul Ion Minulescu).

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Și evocarea corifeilor participanți la aceste șprițuri de poveste continuă pe aceeași undă a metaforei: „… mustața de palicar a tălmăciuitorului lui Omar Khayyam, Alexandru Teodor Stamatiad; ciocul de popă de țară al lui Sorbul” (n.a. – dramaturgul și romancierul Mihail Sorbul); coama leonică a lui Cazaban; ochii neastâmpărați, de zbârnel, ai lui Puiu Iancovescu (n.a. – regizor, actor și animator).

Până la urmă, în restaurant pătrundeau și câțiva juni, iar memorialistul și impresarul Gaby Michăilescu se mândrește că a fost unul dintre acești norocoși care au făcut cunoștință inclusiv cu unul dintre cei mai faimoși ospătari ai vremii, Nicolae, zis „Rinocerul”:

„De oploșeală, la una din mesele de la intrare, ședeam șui, gata să alunecăm de pe scaune. Se uita cu compasiune la stinghereala noastră Nicolae „Rinocerul”, chelnerul care crescuse, păsuise și împrumutase nenumărate generații de nemuritori. Ciulind urechile la fabuloasele replici și holbând ochii, străfulgerați de fericire, treptat avansam. Spre centrul cafenelei. Ca până la urmă să-i devenim familiari, să nu ne mai despărțim de vraja ei, „amantă” spirituală, credincioasă crezului fiecăruia”.

Virgil Carianopol: „Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei!”

Cum spuneam, clientela localului era compusă numai din mușterii unul și unul. „Ce semnalare magică hărăzise Capșei să fie frecventată doar de seminția artistică, nimeni nu putea ticlui. Clienții, aceiași; scriitori, actori, gazetari, pictori, sculptori, muzicieni. Rar vreun „civil” din afara cercului, care, nesimțindu-se „în notă”, a doua oară nu mai călca în sanctuar. Într-adevăr, un sanctuar al spiritualității, în care se încrucișau idei, se declanșau butade, se filosofa și, rareori, se punea țara la cale”, a adăugat autorul cărții la care facem referire.

De altfel, în lumea literară circula o vorbă, și anume că niciun condeier nu devenea scriitor dacă nu frecventa cunoscuta cafenea. De altfel a spus-o foarte clar poetul Virgil Carianopol: „Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nicio firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire.”

Nici Tudor Arghezi nu s-a lăsat mai prejos și a afirmat: „Capșa este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”. Iar dincolo de valoarea intelectuală, setea de… sprițuri de poveste se făcea, de asemenea, simțită. Poetul Ion Barbu deschidea restaurantul, apărând zilnic încă de la ora 8 dimineața, la cafea, și rămânând acolo o mare parte din zi, ca la birou.

După Ion Barbu urmau Liviu Rebreanu, Șerban Cioculescu, Ionel și hâtrul șprițar Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi și toți ceilalți corifei. Întregul perimetru al boemiei mustea de har, farmec și de o anumită educație a vinului și a altor licori și mâncăruri desfătătoare.

Prăjitura care poartă numele mareșalului Joffre, inventată la București

Ei bine, nu doar scriitori și actori s-au perindat la șprițuri de poveste prin împărăția boemă a Capșei. Și pentru că aminteam la început de celebrul mareșal francez Joffre, de numele căruia se leagă prăjitura cu ciocolată pe care o savurăm și în zilele noastre, mulți vor fi uimiți să afle că acest deliciu a fost inventat chiar… la Capșa!

Localul ajunsese să organizeze cele mai importante dineuri din București, iar în anul 1920, la invitația Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, a fost invitat mareșalul francez Joseph Jacques Césaire Joffre. Grigore Capșa, cofetarul care devenise furnizorul Casei Regale, a creat în onoarea înaltului ofițer o prăjitură de ciocolată în formă cilindrică, sugerând astfel forma caschetelor militare franceze.

Mareșalul Joffre suferea de diabet, motiv pentru care, maestrul cofetar Grigore Capșa, care studiase la Paris, a inventat această delicatesă ce putea fi consumată fără griji de oaspetele de seamă. Prăjitura a primit, evident, numele „Joffre”, iar popularitatea sa a făcut înconjurul lumii, fiind preluată de bucătăria franceză.

Aceasta nu era, însă, prima recunoaștere internațională a celui mai cunoscut local românesc. Încă din anul 1873, Casa Capșa primise Marea Medalie la Expoziția Universală de la Viena, iar nouă ani mai târziu obținuse și brevetul de furnizor al Casei Principelui Milan Obrenovici al Serbiei. Mai târziu, cu 12 ani înainte de vizita mareșalului Joffre, Casa Capșa devenise și furnizorul Principelui Ferdinand al Bulgariei.