Life

Șprițuri de poveste. Celebrii frați Ionel și Păstorel Teodoreanu, între pasiunea romancierului pentru „foot-ball” și cea a epigramistului pentru „vinul cel vesel”

Șprițuri de poveste. Amintiri istorice între pasiunea romancierului Ionel Teodoreanu pentru „foot-ball” și pasiunea fratelui epigramist Păstorel Teodoreanu pentru „vinul cel vesel și zglobiu”.
15.04.2022 | 10:20
Sprituri de poveste Celebrii frati Ionel si Pastorel Teodoreanu intre pasiunea romancierului pentru football si cea a epigramistului pentru vinul cel vesel
Șprițuri de poveste. Celebrii frați scriitori Ionel și Păstorel Teodoreanu, între pasiunea romancierului pentru „foot-ball” și cea a epigramistului pentru „vinul cel vesel și zglobiu
ADVERTISEMENT

Alexandru Osvald „Păstorel”, Ioan Hipolit „Ionel” și Laurențiu „Puiu” au fost, în această ordine a datei de naștere, cei trei fii ai familiei Teodoreanu din Iași. Părinții erau Sofia (născută Musicescu), profesoară de pian la conservator și Osvald, avocat.

Șprițuri de poveste. Celebrii frați Ionel și Păstorel Teodoreanu, între pasiunea romancierului pentru „foot-ball” și cea a epigramistului pentru „vinul vesel”

Șprițuri de poveste. Alexandru Osvald Teodoreanu a rămas în istoria literaturii românești ca Păstorel Teodoreanu, „poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, gastronom și mare iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene”, conform wikipedia. 

ADVERTISEMENT

Păstorel Teodoreanu a scris și un roman, „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, comparat de marele critic literar George Călinescu cu vestitul „Gargantua și Pantagruel” al francezului Francois Rabelais. Este autorul și al unui tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, rămas în „stare” de manuscris și pierdut în timp.

Ioan Hipolit Teodoreanu, cu numele de „scenă”, literară bine-nțeles, Ionel Teodoreanu, licențiat în Drept, a marcat și el cultura românească prin scrierile sale, în special prin foarte cunoscutele și foarte cititele romane „La Medeleni”, „Lorelei”, „Bal mascat”, „Ulița copilăriei” sau „În casa bunicilor”.

ADVERTISEMENT

Opera sa literară este deosebit de vastă, cuprinzând și alte, multe, scrieri de același gen: „Turnul Milenei”, „Fata din Zlataust”, „Golia”, „Crăciunul de la Silvestri”, „Arca lui Noe”, „Secretul Anei Florentin”,„Iarbă”,  „Fundacul Varlamului”, „Prăvale Baba”, „Întoarcerea în timp”, „Ce-a văzut Ilie Pânișoară”, „Tudor Ceaur Alcaz”, „Hai Diridam”, „La porțile nopții”, „Masa umbrelor”, „Să vie Bazarcă”, „Zdrulă și Puhă”.

Cel mai mic dintre frații Teodoreanu, Laurențiu, pe care toți îl alintau „Puiu”, fiind mezinul familiei, a murit, din păcate, foarte tânăr, la nici 19 ani, în 1918, pe frontul francez al Primului Război Mondial.

ADVERTISEMENT

Vă întrebați care este legătura dintre șprițurile de poveste ale vremii și fotbal? Simplu: legătura de sânge dintre frații Păstorel și Ionel Teodoreanu. Primul, mare iubitor de vinuri, al doilea mare iubitor de fotbal. Primul cu o mulțime de epigrame superbe despre vinuri și bputorii de vin, în frunte cu… el însuși, al doilea cu un interviu memorabil despre fotbal într-un număr din „Gazeta Sporturilor” din… 1937!

Păstorel Teodoreanu, numit atât de frumos „epigramistul care și-a dăruit inima femeilor și ficatul vinurilor”

Șprițuri de poveste. Să începem cu Păstorel Teodoreanu. Avea calități gustative extraordinare. Era solicitat deseori să „arbitreze” diferite „meciuri” în domeniul degustării de vinuri. Abilitățile sale gustative, apoi experiența căpătată în timp îi permiteau să identifice soiul, podgoria și anul fabricației unui vin! Fără nicio exagerare și beție… de cuvinte!

ADVERTISEMENT

Ba mai mult chiar! Se spune că reușea în majoritatea cazurilor să stabilească, strict geografic… via din care veneau strugurii din care se făcuse vinul degustat și cât de pur este! Era, cu adevărat, un specialist extraordinar în domeniul oenologic. Stilul său nonconformist l-a scos din anonimat în toate domeniile în care activat.

ADVERTISEMENT

Povestea vieții sale de… poveste a fost aventuroasă, galantă, total nonconformistă, cum spuneam și mai sus. A parcurs un traseu sinuos, din cârciumile de cartier din Copou în marile restaurante ale Europei, din saloanele boemei ieșene și bucureștene și budoarele celor mai frumoase femei ale timpului în închisorile comuniste din cauza epigramelor care ironizau crunt pe mai-marii conducători proletari ai clasei muncitoare atotstăpânitoare.

Păstorel Teodoreanu a fost numit de Monica Andrei „epigramistul care și-a dăruit inima femeilor și ficatul vinurilor”, într-un articol atotcuprinzător despre viața scriitorului pe ziarulmetropolis.ro. Superbă inspirație!

Mai amintesc celebra sa maximă „Între vinul prost și femeia infidelă, e preferabil vinul bun”, și vă las să vă delectați cu doar câteva dintre nestematele sale epigramistice din ariile amintite.

„Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală…”

„Clientei doctorul i-a spus
Să steie c-un picior în sus.
Iar dânsa – adevăr zic vouă!
Aşa le ţine pe-amândouă!”

„Pământul s-ar fi dus, hainul,
De-a berbeleacul, vorba ceea,
De n-ar fi fost pe lume vinul,
Tutunul, dracul şi femeia!”

„Sfrijită ca o Sfântă Vineri,
Mi-a spus o babă: La români,
«Băbeasca» place mult la tineri,
Pe când «Feteasca» la bătrâni!”

„Tu, care te pricepi la sucul viţei,
Te-ncrunţi când intri-n crâşma lui Ţugui,
Te-mbată ochii dulci ai crâşmăriţei,
Dar te trezeşte, acru, vinul lui!”

„Cotnariul vostru din Maxut
Încet la cap se suie…
Era, pe cînd nu l-am băut,
Azi l-am băut şi… nu e!”

„Şi astăzi, ca-n atâtea seri,
Când pivniţa-i adâncă,
Tăria vinului de ieri
Ne urmăreşte încă…”

„Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu… viile!”

„I se dă (cum se zvoneşte)
Pământ celui ce-l munceşte!
Dar de ce oare nu s-ar da
Și via celui… care-o bea?!”

„Invitat fiind la cramă
Am răspuns, ca bun creştin,
Printr-o scurtă telegramă:
«Vin!»”

„Oare nu-ţi mai aminteşti,
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beţie te trezeşti,
Din prostie niciodată!”

„Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar,
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar”

„Beau băieţii harnici
De cu seară-n zori:
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!”

„Cântat-am vinul şi-l băui pre el.
Şi-aşa precum din flori slăvitul Soare
Cules-am toată roua din pahare
Voios ca cel din urmă menestrel
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel).
Şi de la Grasă pân’la Ottonel
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare”

Internat la spital pe Șoseaua Viilor din București

„Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor:
Să pun punct beţiilor
Pe… Şoseaua Viilor!”

Testamentul-epitaf și epigrama de prețuire al lui Mircea Ionescu Quintus

Șprițuri de poveste. Păstorel Teodoreanu n-a murit din cauza „bețiilor” atât de frecventate de el, nici din cauza vinurilor atât de prețuite de el, nici din cauza femeilor atât de iubite de el, nici din cauza comuniștilor atât de ironizați de el, ci, cumplit de prozaic, din cauza unui cancer pulmonar. Era 17 martie 1964, nu împlinise 70 de ani (născut fiind pe 30 iulie 1894).

Își doarme somnul veșnic în cavoul familiei Delavrancea din cimitirul Bellu din București, erau rude, și testamentul-epitaf de la căpătâiul său, metaforic vorbind, nu putea fi decât o epigramă:

„Aici zace Păstorel,
Om ales şi spirit fin.
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!”

Iar într-un madrigal semnat de alt mare maestru al epigramei, regretatul „politician de cultură” Mircea Ionescu Quintus, este exprimată superb prețuirea unanimă de care s-a bucurat Păstorel Teodoreanu:

„Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel.
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el!”

Ionel Teodoreanu despre „foot-ball” într-un amplu interviu din Gazeta Sporturilor, 25 decembrie 1937

Șprițuri de poveste. Îi datorăm extraordinara pagină de istorie literar-sportivă care este interviul dat de Ionel Teodoreanu „Gazetei Sporturilor” din 25 decembrie 1936 ziaristului Octavian Pescaru, cel care l-a descoperit și l-a readus în actualitate pentru cunoașterea și prețuirea noastră pe blogul său „vanatoruldelegende”.

Iată mai jos interviul respectiv, în ortografia și… parfumul timpului de acum 84 de ani și jumătate…

„D. Ionel Teodoreanu vorbeste «Gazetei Sporturilor»

Facem cunoştinţă cu «Costică-Pupă-Lumânare», marele campion de sărituri; «Mitică-Praștie», marele sprinter; şi «Tăvăluc», neîntrecutul boxeur cu pumnul definitiv.

Este ştiut, domnule Teodoreanu, că sunteţi un pasionat sportiv. Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de această manifestare și ce apreciați la ea ?

– Ca toti copiii din țara aceasta, am început să practic sporturile fără să știu că fac sport. În copilăria mea sportul se chema joacă și toți copiii se jucau pe maidan și toloacă, fără subvenții, fără echipament sportiv și fără regulament. Sportul era pentru noi un mod spontan de a exprima, dincolo de disciplina școlară și de căminul părintesc, surplusul de energie care la școală însemna notă proastă la conduită, iar acasă activitate incomodă pentru liniștea părintilor.

Vara și iarna am practicat pe atunci toate jocurile pe care derbedeii și golanii maidanelor le transmiteau din generație în generație, odată cu poreclele cele mai burlești ale celor care se ilustraseră odinioară. Costică-Pupă-Lumânare știu că fusese mare săritor în înalțime. Dece Pupă-Lumânare? Poate că această poreclă e o metaforă subtilă, definind concomitent și îndeletnicirile bisericești ale misteriosului Costică, precum și saltul în înălțime, drept ca lumânarea aprinsă, realizat de acest Costică, ortodox prin îndeletnicire și sportiv prin vocație.

Mitică-Praştie nu fusese după cum s’ar putea crede campion al praştiei, ci campion al fugii, adică sprinter: pe atunci diagnosticul sportiv nu era importat din Anglia, ci era produsul imaginaţiei golanilor din mahalale, care după cum se vede, îl concurau pe Omer fără să ştie. Nu pot să-l trec cu vederea nici pe Matache-Piston, zis «Tăvăluc», care după vârstă şi mustaţă ar fi trebuit să fie în clasa a 8-a, poate chiar student și care, în realitate era vedeta repetenților gimnaziului cu patru clase «Alexandru cel Bun». «Tăvăluc» nu lovea cu palma, ci cu pumnul. Un pumn definitiv ca un punct la sfârșitul unei cărti.

Despre toți aceștia auzisem. Am căutat să fiu la înălțimea acestor porecle legendare, învățând de mic să fug iute, (dar nu din fața dușmanului), să lovesc cu pumnul, nu cu palma închisă, deajuns de prompt și de neprevăzut ca lovitura să nu-mi fie telefonată; să joc oină, să sar gardurile, să mă dau pe ghiată în călcâie, să înnot, etc. Pe atunci, sport în sensul actual al acestei noțiuni nu făceau decât copiii de oameni bogați. Cred că inainte de războiu sportul în țara românească era o practică boerească, inaccesibila mulțimilor. Gândește-te: călăria, tenisul, floreta, adică sporturile cele mai reputate pe atunci, nu erau practicate decât de o minoritate privilegiată. Sportivizarea de astăzi coincide cu răspândirea democrației și mi se pare că e un dar al ei.

Gazeta Sporturilor 25 decembrie 1937
Prima pagină a „Gazetei Sporturilor” din 25 decembrie 1937. Sursa foto: vanatoruldelegende.blogspot.com

„Footballul – acest şah violent”

Care este sportul dv preferat ?

– În genere, oamenii preferă ce le este mai accesibil și ceiace pot face mai bine. După acest criteriu, sportul meu preferat ar fi patinajul. Ca spectator însă, sportul meu preferat este foot-ball-ul, acest șah violent la care puterea fizică și creerul participă, contopite într’o egală măsură.

În jocul de foot-ball găsesc și emoțiile violente pe care mi le-a dat lectura epopeelor și agrementul subtil pe care mi-l dă lupta verbală dintre doi oratori iscusiti. De pildă: la nu știu care match internațional desfășurat la București, la O.N.E.F., am asistat la un episod pe care emoția mea îl așează alături de baladele eroice.

Iarba era verde, ziua strălucitoare de soare, mulțimea vibra toată, făcută parcă din lemnul nobil al vioarelor Stradivarius. România era învinsă. Strigătele intermitente «Haide România!» aveau ceva atât de solemn și de patetic, încât le ascultam cu acea înfiorare a şirii spinării pe care ți-o dau armatele ce se duc la războiu.

La un moment dat, Bodola ia mingea de la înaintașii adverși, chiar din apropierea porţii româneşti, salvând cum se spune un goal gata făcut. Mulțimea respiră ușurată. Bodola nu pasează. Pornește singur cu mingea. Trece de un adversar. Deja, involuntar şi inconştient, acțiunea lui se proecta pe poveşti. Făt-Frumos care trece învingător pe lângă balaurul cu 7 capete care îl opreşte la fântâna dela capătul împărăţiei.

Mulţimea simte că se întamplă ceva extraordinar. Oamenii îşi pierd individualitatea și toți laolaltă, toți devin simpli fulgi în două aripi imense care se ridică a zbor. Bodola trece și de al treilea adversar. Iarba e şi mai verde, umezită parcă de frunza verde a tuturor baladelor populare și soarele străluceşte ca scutul lui Achile.

Bodola înaintează. Nu mai este Bodola, ci eroul unei mulțimi din care, ca dintr’o vioară, învie o baladă strămoşească. Bodola se apropie de poartă. Împins de un vânt uriaş, de sufletul şi de clamoarea mulţimii care vrea să învingă eroic prin fapta individuală a celui care o sintetizează.

Bodola trage. Un shot frumos ca lovitura unei spade de argint. Dar atât de frumos portarul echipei adverse prinde. Mulțimea, în picioare, urlă, aplaudă, vociferează, arde. Spectacolul era atât de frumos încât mi-am adus aminte de vorbele lui Emil Faguet, mi se pare, care scriind despre premiera piesei «Cirano de Brgerac» spune aproape textual: «Nu știam ce să aplaud. Pe actori sau publicul care îi aclama». Asa și eu; nu ştiam ce să admir: splendoarea acţiunii individuale a lui Bodola sau Arcul de Triumf pe care i-l făcea mulţimea spectatoare.

„Goal pentru România”

Iată dece preţuesc foot-ball-ul. Şi dacă mai vrei o amintire tot atât de emoţionantă, iat-o: cu câţiva ani în urmă, la Iaşi, pe platoul de la Copou. Juca Victoria cu o echipă oarecare.

Dar se mai întampla ceva concomitent. Se transmitea dela Triest jocul România-Cehoslovacia, pentru campionatul mondial. Urechea mea era în Italia. Ochii pe platoul ieşan.

Glasul speakerului spunea:…«Vorbesc depe un acoperiş… Nu stiu dacă mă auziți bine… Urlă vântul în jurul meu…». Și auzeam corul vânturilor italiene cântând năpraznic în jurul unui biet glas omenesc. Vă asigur că era emoționant, ca şi geamătul lui Oedip în faţa destinului împlinit.

La un moment dat glasul speakerului capătă acel accent de trâmbiţă care vesteşte victoria: …«Înaintaşii României se apropie de poarta Cehoslovaciei»…

Mulțimea de pe platoul ieşan năvăleşte la gura radio-difuzorului. Oamenii se strâng unii în alţii devenind un bloc compact, numai suflet şi numai vibraţie, ca un plop vizionar cu rădăcinile în pământul Moldovei și cu frunzele din vârf în vânturile Italiei, ducând iarăşi frunza verde a baladelor isprăvei romănilor de la Triest.

…«Goal pentru România!» anunţă speakerul. Urlăm cu toţii, în Italia, uitând unde suntem şi cine suntem. Lângă mine un golănaş desculţ şi în zdrenţe îmi ia pălăria din cap și mi-o trânteşte de pământ cu o mână, iar cu cealaltă mână mă bate peste umăr strigându-mi: «Am învins ai noştrii măi frate!». Îi răspund: «Da, măi frate!». Eram egali: prin entuziasm.

Îţi afirm cu toată seriozitatea că rareori literatura mi-a dat emoții atât de intense. Atât de intense şi atât de pure. Astfel de emoţii nu-l apropie pe om de copită, ci, dimpotrivă, îi restituie o clipă aripile pe care şi le-a pierdut.

Cum priviţi viitorul sportului în România?

– Cu optimism, dar şi cu răbdare. Sportul la noi dovedeşte, ca şi civilizația noastră, că suntem insuficient copți. Sportul nu presupune numai talent individual ci, ca şi romanul, ca şi simfonia, un mare dar de organizare: semn al maturitătii. Din acest punct de vedere suntem deficitari.

Ceiace se numeşte în sport clasă, nu avem încă. Avem calităţi, dar nu ştim încă să le întreținem, desvoltăm şi disciplinăm, în sensul structurei lor intime. Nu ne-am găsit încă stilul, dibuim.

Dar romanul românesc îşi are Balzacul lui ?

– Nu. Nici sporturile românești nu şi-au găsit încă forma definitivă, care să le consacre autoritar în occident. Interesăm pe străini care ştiu să vadă în noi calitățile, dar nu-i putem încă nici concura, nici învinge.

Iaşi. Decembrie 1937. Gh. Berghiner”

Șprițuri de poveste. Orice asemănare cu situații și fapte din realitatea dea zi nu este întâmplătoare…