Andreea Răducan, interviu eveniment la 20 de ani de la Sydney: “Trăiesc cu speranţa că îmi voi primi medalia înapoi”. Exclusiv

Episodul 87 al seriei “Olimpicii României” este unul special. Andreea Răducan a acordat un interviu pentru FANATIK în care a spus că aşteaptă şi acum să se facă dreptate pentru episodul Sydney, în care medalia de aur de la individual compus i-a fost retrasă din cauza unei pastile de Nurofen luate înainte de concurs.

Andreea Răducan, interviu eveniment pentru FANATIK la 20 de ani de la Sydney!

Andreea Răducan s-a născut la Bârlad pe data de 30 septembrie 1983 şi la vârsta de patru ani a început gimnastica, sport la care avea să exceleze. Soţul Nadiei Comăneci, Bart Conner a avut un comentariu memorabil în timpul Campionatelor Mondiale din 1999 spunând despre Răducan: “este atât de înviorător să vezi o gimnastă din România care poate să danseze!”. 

De-a lungul carierei a câştigat 12 medalii olimpice, mondiale şi europene, însă cariera i-a fost legată de una dintre cele mai mari controverse din istoria gimnasticii. După ce a câştigat medalia de aur în concursul individual compus de la Sydney, CIO i-a retras medalia pentru că în sânge i-a fost găsit pseudoefedrină, substanţă care se găseşte în tableta Nurofen.

Pastila de Nurofen care a dus la retragerea titlului olimpic!

Înainte de concurs, medicul lotului naţional i-a dat o pastilă de Nurofen pentru o durere de cap şi chiar dacă substanţa nu îmbunătăţea performanţele, CIO a luat decizia de a o descalifica pe Răducan. Avea să fie unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria gimnasticii, o decizie profund greşită şi care nu a fost îndreptată nici în ziua de azi când substanţa a ieşit de pe lista celor interzise.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

La 20 de ani de la acel eveniment, Andreea Răducan speră să i se facă dreptate şi să primească înapoi medalia pe care a cucerit-o la Jocurile Olimpice. Despre cariera în gimnastică, episodul Sydney, preşedinţia Federaţiei, cariera în televiziune şi multe altele într-un interviu eveniment cu Andreea Răducan.

“La vârsta de 4 ani era modul cel mai plăcut de a mă juca şi de a-mi consuma energia”

În primul rând vreau să vă întreb cum aţi ajuns să practicaţi gimnastica?

– Am avut şansa să mă nasc într-o familie care iubeşte sportul. Tatăl meu a jucat fotbal. Probabil că bunicii mei, părinţii lui, nu i-au înţeles pasiunea şi pentru că nu a ajuns la cel mai înalt nivel a rămas cu un vis neîmplinit. A considerat că o educaţie prin sport este una recomandată copiilor şi viitorilor adulţi.

Cu energia pe care o aveam când eram copil şi dorinţa lui de a mă îndruma în sport n-au făcut decât să mă ducă la sala de gimnastică în oraşul Bârlad. Era o sală în care se practica gimnastica şi m-a dus atâta timp cât îmi plăcea să practic sportul acesta. Cam aşa a început cariera mea. Atunci nu mă puteam gândi atât de departe. Dar, la vârsta de 4 ani era modul cel mai plăcut de a mă juca şi de a-mi consuma energia.

“A contat enorm că părinţii m-au susţinut cu discuţii foarte lungi”

Au fost dificile mutările de la Bârlad la Oneşti şi apoi la Deva având în vedere că erau făcute la o vârstă fragedă?

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

– Despărţirea de părinţi a fost dificilă, însă părinţii au comunicat mereu foarte deschis cu mine şi mi-au spus că dacă vreau să fac sport la un nivel mai mare de performanţă ar trebui să trec la etapa următoare. Sigur că am avut timp să ne gândim la un răspuns, dorinţa mea era să merg mai departe, dar îmi lipsa puţin încrederea de a face acest pas, de a mă despărţi de familie la 12-13 ani.

A contat enorm că părinţii m-au susţinut cu discuţii foarte lungi, mi-au spus că mă iubesc foarte mult, că sunt alături de mine, că mă vor vizita des, Oneştiul nefiind atât de departe de Bârlad. Atunci când le era permis, veneau să mă vadă. Au fost 10 luni pe care le-am petrecut la Oneşti şi apoi am fost selecţionată la lotul de senioare.

“Sunt o persoană muncitoare şi ambiţioasă şi chiar dacă uneori a fost dificil, am ales să nu mă dau bătută”

A fost o etapă de pregătire pentru seniorat…

– Da, o etapă de pregătire, dar mai ales de acomodare cu ceea ce înseamnă pregătirea centralizată, despărţirea de părinţi, de antrenorii de la club. A fost o perioadă benefică pentru că am reuşit să mă obişnuiesc cu gândul, cu ideea că sunt pe un drum care ar putea să îmi aducă multă satisfacţie. Sunt o persoană muncitoare şi ambiţioasă şi chiar dacă uneori a fost dificil, am ales să nu mă dau bătută.

A devenit şi mai plăcut totul în momentul în care au venit şi primele medalii la juniori, în 1998?

– La Sankt Petersburg a fost Campionatul European de junioare. M-am bucurat că am făcut parte din echipă. Au fost multe sportive talentate şi a fost un prim succes să fiu parte din echipă. A fost prima competiţie la care am dat piept cu adversarele din Europa. De când mă uitam la televizor ştiam că adversarele noastre sunt îndeosebi rusoaicele, desigur chinezoaicele şi americancele pentru competiţiile mondiale.

Dar am văzut ce înseamnă o competiţie la acel nivel, cum se organizează, cum sunt pregătite celelalte gimnaste. Nu aveam o experienţă foarte vastă, dar şi din curiozitate şi din ambiţia noastră de a arăta că suntem bine pregătite şi ne dorim să obţinem performanţe, a făcut ca noi să obţinem argintul în finala pe echipe şi, cumva, a fost o medalie care a dat speranţe că am putea să facem pasul la echipa mare. În anul următor, 1999, aveam toate vârsta de a concura la competiţiile senioarelor.

“Disciplina este primordială pentru că sunt mulţi copii în sala de gimnastică şi riscul de accidentare este unul mare”

În 1999 au venit şi primele rezultate importante la senioare pentru dumneavoastră, medalii de aur la Mondialele de la Tianjin. A fost o trecere rapidă de la medaliată la juniori, la campioană mondială…

– Aşa pare, că a trecut foarte repede. În tot acest an şi jumătate, îmi aduc aminte foarte bine pregătirea foarte bună pe care am avut-o. Am avut competiţii individuale şi cu echipa am reuşit să ne omogenizăm foarte bine. În afară de mine, care am venit ca junioară, a fost şi Andreea Isărescu, Loredana Boboc, Andreea Ulmeanu. A fost o motivaţie foarte mare să ne antrenăm alături de senioare alături de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.

Pe ei i-am văzut la televizor alături de gimnaste, ştiam că există o disciplină ca la carte, asta am învăţat de când am intrat în sala de gimnastică. Disciplina este primordială pentru că sunt mulţi copii în sala de gimnastică şi riscul de accidentare este unul mare.

A fost o bucurie şi o motivaţie să fiu la echipa mare. Ştiam că pot să devin un pion important în această echipă şi îmi doream ca în fiecare zi să mă autodepăşesc, să performez din ce în ce mai bine. În plus, erau şi semnele de întrebare pe care le aveam. Dacă Lavinia Miloşovici şi Gina Gogean au reuşit, eu de ce nu aş putea să devin una dintre sportivele cu performanţe înalte din acest sport?

“Avem cazurile unor colege foarte talentate care s-au bazat prea mult pe acest lucru şi poate pregătirea nu a fost tratată cu aceeaşi seriozitate. Şi e păcat”

Înţeleg… 

– Am urmat indicaţiile antrenorilor, cu voinţă, disciplină şi muncă. Nu pot să pun la îndoială nici talentul, deşi uneori aleg să spun că nu am fost cea mai talentată, chiar cineva spunea: “O să îl mânii pe Dumnezeu, nu poţi să ajungi la acest nivel şi să spui că nu ai avut talent”.

Nu, sigur că a fost şi talent, dar a fost şi foarte multă muncă. Pentru că avem cazurile unor colege foarte talentate care s-au bazat prea mult pe acest lucru şi poate pregătirea nu a fost tratată cu aceeaşi seriozitate. Şi e păcat să nu fructifici un aşa har.

“La antrenament ni se văd grimasele, poate şi nereuşitele, însă când ajungi pe covorul de la sol, trebuie să fie un spectacol”

Referitor la ceea ce aţi spus dumneavoastră, îmi aduc aminte cuvintele lui Bart Conner care spunea în 1999: “este atât de înviorător să vezi o gimnastă din România care poate să danseze!”…

– Îmi aduc aminte de această remarcă, a fost făcută la Campionatele Mondiale de la Tianjin, după finala de la sol, când am câştigat titlul mondial individual. Coregrafia a fost una potrivită personalităţii mele şi combinaţia dintre partea acrobatică şi cea artistică a fost cea care mi-a adus victoria.

Oamenii care privesc şi iubesc gimnastica vor să le vadă pe sportive zâmbind, pentru că asta contează mult la nota finală, chiar dacă unele dificile sau greu de executat. Asta facem la antrenament. Acolo ni se văd grimasele, poate şi nereuşitele, însă când ajungi pe covorul de la sol, trebuie să fie un spectacol. M-am bucurat foarte mult că a fost apreciată evoluţia mea acolo, mai ales că mi-a adus şi acest titlu la vârsta de 16 ani. A însemnat enorm şi chiar am prins foarte multă încredere.

“La Jocurile Olimpice este o atmosferă aparte pe care nu o găseşti la nicio altă competiţie”

Un an mai târziu au venit Jocurile Olimpice. Am întrebat mulţi sportivi acest lucru în cadrul acestor interviuri: Ce înseamnă Jocurile Olimpice pentru dumneavoastră?

– Eu, în primul rând, sunt un om care apreciez enorm ceea ce înseamnă valoare olimpică, simbolul olimpic îl preţuiesc. Am luptat pentru el, nu numai că am reuşit să particip, dar am reuşit să câştig şi medalii în această competiţie importantă. Sunt convins că sportivii ţi-au spus că este competiţia la care toată lumea îşi doreşte să ajungă. Este o atmosferă aparte pe care nu o găseşti la nicio altă competiţie. Atunci când reprezinţi România la Jocurile Olimpice este ceva special.

Faptul că am reuşit să obţin medalii acolo a făcut ca acest vis să fie cu adevărat special. În afară de asta, este singura competiţie în care toate sporturile din toate ţările se întâlnesc. Mă gândesc cu puţin regret că la această ediţie a Jocurilor nu se vor putea întâmpla toate aceste lucruri. Într-un astfel de context se leagă prietenii frumoase şi partea frumoasă este şi a unei atmosfere de prietenie şi comunitate. Din păcate, va fi mai dificil să se întâmple.

“În acel moment, îmi aduc aminte că eram bulversată. Nu reuşeam să îmi adun gândurile, nici cuvintele”

La Sydney aţi câştigat aurul cu echipa, argintul la sărituri însă toată lumea vorbeşte şi acum, după 21 de ani, de controversa de la individual compus cu pastilele de Nurofen şi retragerea medaliei de aur. Aş vrea să vă întreb ce a fost în sufletul dumneavoastră în acele momente? Îmi imaginez că au fost foarte multe lucruri de procesat la o vârstă fragedă…

– A fost un moment foarte dificil. Nu aş spune delicat, ci de-a dreptul dificil, greu de înţeles. În acel moment, îmi aduc aminte că eram bulversată. Nu reuşeam să îmi adun gândurile, nici cuvintele. Efectiv nu reuşeam să găsesc cuvinte potrivite pentru a explica ce s-a întâmplat. În momentul în care trişezi şi încerci să faci ceva ce nu este corect, probabil că subconştientul tău este pregătit să încaseze o astfel de lovitură.

Dar atunci când eşti convins că te-ai antrenat la maximum de potenţial pe care îl ai, ai dat tot ce ai mai bun, a fost o bucurie să mergi la Jocurile Olimpice şi ai reuşit să primeşti cea mai importantă medalie la cea mai importantă competiţie, este greu de acceptat ca cineva să îţi spună că trebuie să dai medalia înapoi pentru că ai spus că te doare capul şi că ai luat un medicament.

“Este pur şi simplu absurd şi acum, după 20 de ani, când îmi aduc aminte şi povestesc”

Este pur şi simplu absurd şi acum, după 20 de ani, când îmi aduc aminte şi povestesc. Mă întreb unde este corectitudinea? Am muncit enorm şi vreau să mă prezint în cea mai bună formă. Diferenţa de temperatură a fost mare.

În România erau 30 de grade, iar în Australia erau 15 grade. Medicul s-a preocupat ca nouă să ne fie bine la momentul intrării în concurs. Nimeni nu s-a gândit că un medicament pentru răceală şi gripă pe care toată lumea l-a luat măcar o dată în viaţă poate să te ducă într-o situaţie dramatică în care visul tău de copil să se piardă într-un pocnit de deget. A fost extrem de neplăcut, chiar şi acum când povestesc, am reuşit să trec foarte greu, dar cu susţinere din partea familiei, a colegelor, antrenorilor, cred că vă aduceţi aminte şi de susţinerea pe care am avut-o în ţară…

“Revenind la Sydney, este din punctul meu de vedere o pată pentru ceea ce înseamnă Comitetul Internaţional Olimpic şi valorile olimpice”

Oamenii au ieşit în stradă după acest incident… 

– Şi-au manifestat nemulţumirea faţă de decizia pe care CIO şi Tribunalul de Arbitraj Sportiv au luat-o. Pentru mine a contat enorm, chiar dacă în acele momente eu nu conştientizam şi nu eram capabilă să mulţumesc aşa cum ar fi trebuit, însă am reuşit să fac asta prin medaliile câştigate anul viitor la Campionatele Mondiale.

Revenind la Sydney, este din punctul meu de vedere o pată pentru ceea ce înseamnă Comitetul Internaţional Olimpic şi valorile olimpice. Eu cred că nu despre asta este vorba. Probabil că Pierre de Coubertin când a pornit această competiţie nu la modul acesta a făcut-o.

În momentul în care devii absurd şi este vorba de o substanţă care nu îmbunătăţeşte deloc activitatea sportivă şi apoi o scoţi de pe lista substanţelor interzise, mi se pare că nu este fair. Nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să fie CIO şi valorile olimpice. Să nu recunoşti că nici tu, Comitet Internaţional Olimpic, poţi greşi. Ca oricare altă instituţie sau persoană.

“Oricât ar spune ei că nu pot face acest lucru şi să întoarcă decizia pentru că deschid o Cutie a Pandorei, este de fapt din punctul meu de vedere o indolenţă şi o comoditate a unui organism care trăieşte din imagine”

Exact… 

– Ok. S-a luat o decizie, apoi s-a demonstrat că pseudoefedrina nu îmbunătăţeşte performanţa sportivă. Nu a încercat nimeni să trişeze, noi am scris pe hârtie medicamentele pe care le-am luat. Ştiu sigur că am scris Voltaren pentru o durere de gleznă şi acest Nurofen. Nimeni nu a ascuns nimic. Doar faptul că nu ai ţinut cont că eram un copil de 37 de kilograme, că medicamentul a fost luat fix înaintea competiţiei fără ca eu să am posibilitatea să beau lichid şi medicamentul să se dizolve, iar concentraţia a depăşit cu o cantitate infimă ceea ce era permis.

Pe de altă parte, ei nu recunosc nimic. Oricât ar spune ei că nu pot face acest lucru şi să întoarcă decizia pentru că deschid o Cutie a Pandorei, este de fapt din punctul meu de vedere o indolenţă şi o comoditate a unui organism care trăieşte din imagine.

Nu vor să îşi asume faptul că au luat o decizie controversată, nu tocmai corectă pe care o pot repara. Este munca unui copil, a unui sportiv, suntem şi noi conştienţi că acest medicament pentru răceală şi gripă nu te face campion olimpic. Asta cred eu, aşa privesc eu lucrurile. Am ales mai departe şi această poveste, extrem de neplăcută, să o folosesc într-un mod cât se poate de constructiv.

“Am primit multe invitaţii la discursuri motivaţionale unde am povestit cu multă deschidere, de la copii la oameni care lucrează în companii”

Şi care sunt lucrurile constructive născute din această poveste?

– Am primit multe invitaţii la discursuri motivaţionale unde am povestit cu multă deschidere, de la copii la oameni care lucrează în companii. Am scris o carte “Reversul Medaliei”, care a fost foarte bine primită şi peste Ocean, fiind tradusă şi în limba engleză. Au mai fost alte proiecte.

Eu cred că am dat dovadă de multă decenţă, de recunoştinţă pentru tot ceea ce am reuşit să fac în cariera mea şi bucuria pe care am reuşit să o aduc românilor. Încă de pe vremuri, bucuriile cele mai mari ale românilor au fost legate de rezultate sportive şi, cumva, şi această participare la Sydney, a adus multă bucurie românilor.

A fost cea mai bună participare şi clasare într-un clasament olimpic şi m-am simţit onorată să fiu părticică din acest parcurs. Am multe recunoştinţe pentru ceea ce s-a întâmplat. Îmi dedic viaţa în continuare făcând lucruri, în mare parte, pentru ceilalţi.

“Dacă aş fi ştiut că asta va trage după sine un asemenea scandal, probabil că nu aş fi spus nimic”

La lansarea cărţii “Reversul Medaliei”, Octavian Bellu a spus: “Andreea a plătit prea mult pentru o greşeală care nu îi aparţine!”. Aşa aţi simţit şi dumneavoastră?

– Ce să îmi asum? Doar să îi spun medicului că mă doare capul? Dacă aş fi ştiut că asta va trage după sine un asemenea scandal, probabil că nu aş fi spus nimic. Totul porneşte de la sinceritate şi deschiderea cu care am tratat această situaţie. Ce medicament poţi să iei ca să te pună pe cei 10 centimetri de pe bârnă?

Sau la paralele să nu sari nici mai sus şi nici mai jos de bară. Aici chiar e nevoie de antrenament. Nu poate un medicament de la care nu îţi curge nasul să te transforme în campion olimpic. Este greu de acceptat o astfel de explicaţie. Iar ceea a spus domnul Bellu este cât se poate de real.

Am fost în aceeaşi echipă şi dumnealui ştie munca din spatele acelor medalii. Faptul că a fost un podium atât de frumos cu trei românce… Chiar este ceva unic de care eu îmi amintesc cu multă plăcere şi sunt foarte recunoscătoare şi colegelor mele pentru că sunt convinsă că şi dacă nu era o competiţie între noi, faptul că la antrenamente ne încurajam şi doreai să faci parte din echipă. Am fost foarte unite şi cred că asta s-a văzut în multe competiţii.

“La un moment dat eu nu voi mai fi. Nu va avea cine să explice”

După 20 de ani aţi declarat că încă speraţi să se îndrepte situaţia cu medalia de la individual compus. Aveţi încredere că în viitorul apropiat sau îndepărtat veţi primi înapoi medalia?

– Mi se pare realmente o comoditate şi o lipsă de a-ţi asuma ceea ce conduci de fapt: un for olimpic, nişte valori pentru care spui că lupţi. Fă-le să rămână reale, adevărate. Nu poţi să vii cu această explicaţie pentru că este absurd. Despre altceva şi alte lucruri ar trebui să ţii cont. Aaa, că sunt alte cazuri de doping reale după care s-au făcut şi filme, oameni care au şi recunoscut care au trişat, de acele lucruri ar trebui să te ocupi şi acolo să verifici. Dar nu pentru că cineva a luat un medicament pentru răceală şi gripă. Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs.

Să nu credeţi că este o frustrare, pentru că prin tot ceea ce fac, demonstrez că am trecut peste acest eveniment. Că sunt în viaţă, pot să explic ceea ce s-a întâmplat. La un moment dat eu nu voi mai fi. Nu va avea cine să explice că “ştiţi, de fapt această gimnastă a luat un medicament, era frig în Australia” şi toată povestea.

Cred că da, la un moment dat, trăiesc cu speranţa că un om îşi poate asuma o astfel de decizie şi să îmi primesc medalia înapoi, că nu poţi să pedepseşti un copil de 17 ani doar pentru că ai vrut să îţi încorzi muşchii şi să spui de la această ediţie este toleranţă zero. Toleranţă zero de la ce? Faţă de ce? Să înţelegem că la ediţiile precedente erau mai toleranţi şi au permis şi alte lucruri.

“Important este să trăim cu optimism, cu speranţă că cineva va face la un moment dat această corectură”

Înţeleg…

– Poate, la un moment dat, că va porni din România sau din altă parte, ţine de lobby, cine ştie? Poate se va întâmpla. Important este să trăim cu optimism, cu speranţă că cineva va face la un moment dat această corectură.

Trecând mai departe. Aţi câştigat 5 medalii la Campionatele Mondiale de la Gent din 2001 şi i-aţi contrazis pe mulţi care spuneau că va fi greu să reveniţi la cel mai înalt nivel după incidentul de la Sydney…

– 2001 a fost un an în care mulţi spuneau că este al revanşei. Şi eu credeam aşa la un moment dat. Dar a fost un mod de a spune “mulţumesc” pentru încredere la ceea ce s-a întâmplat în anul 2000 la Sydney şi cred că şi pentru mine a fost important, pentru moralul meu.

Mulţi credeau că îmi va fi dificil să revin la o competiţie de mare anvergură. Am dovedit că sunt un caracter puternic şi că realmente iubesc acest sport. Deşi la momentul Sydney am spus că nu mai vreau să aud de gimnastică, iată că am găsit puterea să mă reîntorc în sala de antrenament şi să fiu puternică în competiţii.

“Cred că aş fi regretat mai mult dacă aş fi mers la competiţii şi nu m-aş mai fi bătut pentru medalii”

Un an mai târziu v-aţi retras. A fost retragerea la momentul oportun sau aveţi un regret şi v-aţi dorit să mai continuaţi? 

– Anul 2002 a fost o perioadă mai greoaie în care începuse partea asta a adolescenţei, perioada de pubertate şi destul de greu am dus lupta cu propriul organism. În plus, nici nu am fost genul de sportiv care mi-am dorit doar să particip la o competiţie fără să mă întorc cu medalii. Mi-ar fi fost greu să accept că aş putea să merg la o competiţie doar ca să mă prezint.

Era o uzură fizică, care a intervenit după atâţia ani de pregătire, poate şi psihică. Toate aceste lucruri au dus la un punct în care am spus că aici trebuie să mă opresc şi regret nu pot să am. Cred că aş fi regretat mai mult dacă aş fi mers la competiţii şi nu m-aş mai fi bătut pentru medalii sau că nu mai pot fi acolo unde îmi doream. Acesta a fost momentul în care să spun stop şi să mă reorientez şi să mă acomodez cu viaţa normală, obişnuită.

“Televiziunea Română a fost cea care mi-a lansat invitaţia de a participa la JO de la Atena şi eram într-o altă calitate faţă de cea de sportiv, în care eram obişnuită”

Aţi avut o perioadă în care aţi activat în mai multe proiecte de televiziune. Cum a fost această experienţă?

– A fost una extrem de frumoasă, în condiţiile în care mi-a permis să rămân alături de sport într-o altă postură. Televiziunea Română a fost cea care mi-a lansat invitaţia de a participa la JO de la Atena şi eram într-o altă calitate faţă de cea de sportiv, în care eram obişnuită. La finalul anului am primit un premiu de cel mai bun debut în televiziune şi asta mi-a lansat dorinţa de a începe masterul în jurnalism. Asta am şi făcut la Universitatea Bucureşti unde am dat examen.

A fost o experienţă frumoasă, care m-a ajutat foarte mult în alte proiecte din televiziune. A fost un mediu în care m-am simţit foarte bine, deşi am avut emoţii. Vocabularul meu era foarte tehnic, însă îmi plac provocările, iar echipa m-a susţinut.

“Nu îmi face plăcere şi nici celor care iubesc gimnastica ceea ce se întâmplă astăzi”

În 2017 aţi devenit preşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică, însă aţi renunţat după ce echipele au ratat calificarea la Tokyo. De ce v-aţi dat demisia?

– În primul rând, iubesc foarte tare gimnastica şi am amintit de câteva ori în acest interviu cuvântul “recunoştinţă”. Sunt conştientă că ceea ce sunt azi se datorează acestui sport, cu toată ambiţia mea, cu tot ceea ce am luat de la părinţi. Gimnastica mi-a oferit acest cadru. Am iubit şi iubesc acest sport. Nu îmi face plăcere şi nici celor care iubesc gimnastica ceea ce se întâmplă astăzi.

Recunosc că nu a fost neapărat iniţiativa mea, însă invitaţia pe care am primit-o în repetate rânduri, m-a făcut să accept această provocare de a candida la funcţia de preşedinte. Toată experienţa pe care am avut am spus că aduce plus valoare cu conexiunile pe care le aveam cu oamenii din business. Am considerat că oamenii trebuie să înţeleagă că şi gimnastica a evoluat ca şi celelalte discipline şi că trebuie să ţinem pasul cu cerinţele.

Să recunoaştem că am rămas în urmă şi că acum e rândul ca noi să învăţăm de la alţii şi să schimbăm lucrurile pas cu pas. Sunt conştientă că orice schimbare atrage nemulţumiri şi nu este simplu întotdeauna, dar am considerat că este bine să încep de undeva.

“Eu nu m-am dus să mă lupt la Federaţie şi să mă războiesc cu nimeni, ci să încerc să aduc o schimbare”

Aţi ajuns într-un moment foarte dificil pentru gimnastică…

– Poate că era mai comod dacă ajungeam într-un moment în care lucrurile merg minunat. Când am ajuns, mi-am spus ce poate să fie mai rău de atât? Necalificări la Jocurile Olimpice, lipsa pregătirii antrenorilor, lipsa sportivilor din săli, infrastructura, mai ales la cluburi. Nu vorbesc de lot, unde sunt condiţii extraordinare. Dar erau nişte aspecte care trebuie modificate. M-am gândit că şi oamenii vor o schimbare pentru că nu există rezultate.

Am considerat că toţi vor să facă acest pas. Unii dintre ei, mai comozi din fire şi cu suficiente orgolii sau frustrări, au spus că nu poate să vină un copil, între ghilimele, să le spună ce să facă. De aici, diverse animozităţi care nu au dus decât la nişte lupte pentru care eu nu am mers la Federaţie. Eu nu m-am dus să mă lupt şi să mă războiesc cu nimeni, ci să încerc să aduc o schimbare în sensul bun.

Am încercat o perioadă, un an, doi, dar am văzut că oamenii nu vor să schimbe. Am ratat calificarea pentru Jocurile Olimpice, dar nimeni nu s-a deranjat să spună “Ok. Avem şi noi o vină. Hai să le lăsăm locul altora”. Am apreciat că o demisie de onoare este bine venită, poate aşa dând un exemplu şi celorlalţi.

“Dacă nu s-a dorit, am spus că este păcat de timpul pe care la un moment dat îl risipesc acolo şi cel mai bine este să ne strângem mâna”

Dar nu v-a fost urmat exemplul…

– Nu a fost cazul. Eu în continuare mi-am ţinut promisiunea pe care am făcut-o iniţial şi spuneam că trebuie să ne calificăm la Jocuri. Nu ne-am calificat, deci am lăsat locul liber. Nu consider că a fost neapărat vina mea. În doi ani nu putem creşte o generaţie. Este nevoie de patru sau opt ani astfel încât să poţi vorbi de nişte rezultate. Nu am mers la Federaţie pentru a avea un job, mai ales că am mers voluntar deci nu s-a pus problema unei remunerări.

Pur şi simplu a fost dragostea pe care o am pentru acest sport şi dorinţa de a face lucrurile să funcţioneze mai bine. Dacă nu s-a dorit, am spus că este păcat de timpul pe care la un moment dat îl risipesc acolo şi cel mai bine este să ne strângem mâna şi să ne vedem fiecare de drumul nostru. Iar cei care nu pot să facă niciun fel de schimbare, n-au decât să îşi asume lipsa rezultatelor.

“Consider că participarea Larisei la JO este o medalie”

Vom avea trei gimnaşti la Jocurile Olimpice. Credeţi că ne putem aştepta la medalii? 

–  Eu întotdeauna în momentul în care aleg să transmit în mesaj o fac într-o notă pozitivă. Nu înseamnă că nu este realist. Ştim că este foarte greu. Şansa noastră este că Larisa a prins calificarea şi o văd ca pe medalie. Nu este puţin lucru la sportul nostru care este dificil şi complex ca după atâtea probleme de sănătate şi la o vârstă la care nu mai este o copiliţă şi organismul nu mai răspunde la fel de bine ca la 17-18 ani, să poţi să mergi la o competiţie de asemenea anvergură, consider că participarea Larisei la JO este o medalie.

Acum, ce va fi acolo rămâne de văzut. Va fi greu să ne gândim la medaliile cele mai strălucitoare pentru că cei care urmăresc evoluţiile americancelor, rusoaicelor sau a celor din China ştiu că ne va fi foarte dificil. Dar, consider că este datoria sportivilor care participă acolo să îşi fructifice şansa.

Este o mare bucurie să poţi să ajungi la o ediţie a JO. Acolo depinde de ei. Acesta este gândul meu. Ca fost sportiv, le înţeleg emoţia, munca şi dorinţa de a face un concurs bun şi nu îmi rămâne decât să le ţin pumnii şi energia noastră de acasă să ajungă la ei şi să îi ajute.

• 37 de ani are Andreea Răducan
• 2 medalii olimpice are Andreea Răducan în carieră (fără aurul de la individual compus)